plecă fără să mai spună un cuvânt
trebuia să plece / seara bărbații se întorc la casele lor
jgheabul altor brațe albe să-și vindece rănile
cum vulcanul are o înțelepciune a lui
îl conduse gândind că i-ar fi făcut nu un copil ci
cât ar fi putut duce pântecul ei
când îi curgeau lacrimi din coloană sânii ei deveneau ștergar
chipul lui o urmărea noaptea
saltimbanc preschimbat în colibri
hrănind cu oasele lui de zăpadă rinichii unei flori muribunde
pe vremea când deosebea copacii
după gânguritul lor de alabastru
se întoarse în locul acela fără el așezându-se mecanic
în așteptarea unui tren deși știa că nu va intra nimeni
te simt zgribulit în mine ca o pasăre ...
și ochii se opriră în fereastră
șobolanii începură să roadă din carnea moale a lunii
Comentarii
Fluerașu Petre -
Ultimul vers e superb. M-a dus cu gandul la Ratatouille, un film foarte bun. :) Felicitari pentru un poem complex, unde imaginile grandioase sunt la ordinea zilei. Mi-a placut foarte mult stilul, complicat si simplu in acelasi timp. Sti sa te apropii foarte bine de cititori. felicitari petre
Oriana -
Am citit poezia aceasta mai devreme și acum la recitire îmi pare la fel de tulburătoare. Îmi place mult cum scrii. Întotdeauna aduci ceva nou, nu pari să te repeți. Remarc și bogăția lexicală nu numai construcțiile stilistice inedite. Lipsește oare o prepoziție la începutul versului 3? Nu știu unde a dispărut comentariul lui Petre, parcă. El remarca ultimul vers, și i-am dat dreptate. Cu drag, /O\