Personajele: un doctor bătrân cu ochelarii căzuți pe vârful nasului; un tânăr subțire și blond; o fată îmbrăcată băiețește și tunsă scurt. O lampă cu lumină albă, un fotoliu, o canapea, un pendul.
Actul 1. Scena 1. Tânărul întins pe canapea; doctorul înfundat în fotoliu.
Bătrânul: Visezi?
Tânărul: Dacă visez noaptea sau dacă las frâu liber închipuirii când sunt treaz?
B: Vom reveni la închipuiri! Vreau să știu dacă visezi!
T: Dorm prea puțin ca să și visez. Dar uneori îmi pare că nici nu mă mai trezesc, parcă ar fi un vis continuu. Se poate visa în vis?
B: Nu poți dormi sau nu vrei să dormi?
stăm trei în pat
deja nu mai are sens să ne ascundem
nu mai are sens
toți știu
că sub patul nostru este gara din perpignan
așteptăm trenul albastru
să oprească
să urcăm în ultimul vagon
fără bilete
Un călator la clasa 3-a:
și să dormim cât să traversăm rusia china americile
cu pantofii noștri văzuți de sub
peste roțile trenului văzut de deasupra
Lali:
ți se ia respirația când găsești atâta frumusețe într-un scandal sexual
plângem și facem dragoste
ca niște copii de greiere
când află adevărul despre toamnă
și despre șinele de tren care au tăiat marea în două
Un om bătrân pe peron:
e atâta frumusețe în ceea ce am uitat
am uitat și nu ne mai amintim
AUTORUL: Domnule redactor, aș vrea sa vă trimit o lucrare.
REDACTORUL: Cine te oprește?
A: Eu!
R: De ce?
A: N-am scris-o încă.
R: Atunci, scrie-o!
A: Dar poate că n-ar trebui să fie scrisă [1] și, cu atât mai puțin, tipărită.
R: De ce?
A: Pentru că ea oricum - virtual - există. Și orice virtualitate este o realitate. Fie că este un original sau o copie [2] ("simulacru" [3]).
R:…..?!
A: Îmi permiteți să continuu?
R: Bineînțeles, eu de ce sunt aici?
A: Sau, suprema îngăduință - din partea Dvs. și a eventualilor cititori - poate ar fi suficient să prezint numai "concluziile"?
R: Atunci scrie "concluziile" !.
A: Da, dar în acest caz, amploarea lor ar depăși orice lucrare care s-ar fi scris vreodată.
R: Nu înțeleg.
(Paraschiva se ridică şi se aranjează la oglindă, iar Aglé îşi tapează cu mâinile părul.)
AGLAÉ:
Şi nu îţi era dor de el?
PARASCHIVA:
De cine?
AGLAÉ:
Cum de cine, de Iorgu?...
PARASCHIVA:
Ah da, vorbeam de Iorgu… Nu mai puteam de dorul lui, îl chemam în fiecare noapte :
«Vino bade, nu veni,
Numai poşta cu banii…»
O cantină la un colhoz. Kostea de la “diribau”, asudat și plin de praf, intră și dă să intre în bucătărie. Katea, “dejurnaia”, îi iese înainte.
Katea: Tî kuda?
Kostea: Na kuhne.
Katea (vigilentă): Stoi! Kto tî?
Kostea: Ia kamandir.
Katea (pufnind în rîs neîncrezătoare): Kakoi kamandir?
Kostea: Kamandir karaulî.
Katea: Hm! Kak tibea zavut?
Kostea: Kostea.
Katea (întinzîndu-i mîna): Katea!
(Își strîng mîinile tovărășește)
Kostea (face semn cu mîna la gură): Katea, kușat’ nado!
Katea: Nicivo kușat.
Kostea: Kak nicivo?! (disperat): Katea, Katiușa! Kușat’, kușat’ nado.
Katea (neînduplecată): Nicivo.
Kostea (schimbînd foaia): Katea, tî kalhoznița?
Katea: Kaneșno. Ia kambainerka i kasirșa.
Comentarii aleatorii