Cenuşa iernii se vântură dinspre mare şi-napoi. O fereastră deschisă te poate risipi în lume. Poţi să-ţi imaginezi cum gândurile tale fac amestecuri şi combinaţii dintre cele mai nebănuite cu materia în care, minuscul, te laşi purtat, descompus, recompus, cameleonizat în graba indusă de speranţa în a avea o destinaţie măreaţă, nelipsit de impactul cu real-irealul, sarcastic-hilarul şi toate contrariile care se atrag. Inspiri şi nici nu-ţi dai seama câte lumi ai dintr-odată în tine, habar nu ai ce să faci cu ele.
VOLUMELE de versuri circulă, ca şi publicaţiile literare, în zilele noastre, cu greu, aşa că pe Adriana Lisandru am descoperit-o, ca poetă, pe un site literar. Ceea ce mi-a atras atenţia, dincolo de conturul şi valoarea versurilor, a fost parcimonia prezentării publice a amănuntelor biografice. Chiar când i-am solicitat, mai târziu, câteva date, s-a mărginit la a-mi comunica un foarte laconic CV exclusiv literar, în care nu se preciza, în afara datei naşterii (5 septembrie 1971), decât faptul că a publicat în câteva reviste literare, că a fost prezentă, în 2008, în două culegeri de poezie şi că a tipărit un volum de debut, cu titlul „De-a Baba-Oarba”, la Editura Arania din Braşov, în 2007.
Poate că poemul care surprinde cel mai bine starea mentală sub imperiul căreia Robert Şerban a scris poemele ce alcătuiesc volumul „Moartea parafină” (editura Cartea Românească, 2010) este „Jucărioara de-un leu” (p.80): „sunt la jumătatea ei [a vieţii]/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte”. În psihologie, criza vârstei de mijloc este definită ca o conştientizare acută a ideii morţii în primul rând, conştientizare ce are loc în jurul vârstei de patruzeci de ani.
Comentarii aleatorii