mă agăț de margine cu vîrful iluziei. cred că-mi vor crește degete de undeva din pămînt, iar pomii îmi vor ajunge la tălpi desfrunziți.
o să plec mai repede decît îți imaginezi. nu privesc în urmă. o să șterg orice urmă de femeie din toate timpurile. nu rîde că încep să conjug verbele la un timp necunoscut ție. tu nu ai dorințe. nu spui niciodata „o să...”. tu ai doar trecut pe care alergi continuu ca pe o bandă stricată. știi tu, din acelea care ridică pietre.
ia-o de la început. iar și iar. fir-ar să fie! tu mai crezi în poeme cu fluturi cînd eu aud mîrîitul fiarelor sălbatice lîngă umeri. cineva îmi spune că eu sunt numai suflet. la naiba doar asta o fi rămas din sîngele meu? umbre.
ai mei tocmai se despărţiseră în urma unui fluier de arbitru nevăzut. am simţit despărţirea lor în frigider unde era din ce în ce mai puţină mâncare. clipea acolo de nu puteam să dorm noaptea. frigiderul se afla la capătul unui coridor foarte lung dimineaţa redevenea însă la lungimea normală. evitam privirea maică-mii. la naiba cu cei care spun că cel mai scurt drum spre sufletul cuiva este privitul în ochi. descoperisem degetele tale peste palmele mele ca nişte mufe prin care intra dragostea ca la ea acasă. afară tocmai se pornise o ploaie oarecare în timp ce în baie igrasia creştea ca o cocă.
mă grăbesc să prind ultimul metrou de parcă mi-aș prinde o venă prin care mi se administrează gentamicină. cam așa e de dureroasă imagine ta pe un peron oarecare și eu beat cu o poftă cumplită să-mi aud urletul. cu o poftă cumplită să înghit întunericul din tunel.
lucruri care nu-mi plac azi:
mașinile care parchează pe trotuar.
oamenii care se opresc în mijlocul policlinicii căutîndu-se prin buzunare și se ciocnesc de mine. ei nu știu că sîntem fragili și că tot ciocnindu-ne între noi o să ne împrăștiem ca un pumn de mărunțiș și n-o să ne mai regăsim niciodată compleți.
mesajele de la i.s.u care anunță incendii. vreau să am și eu un incendiu al meu să-i cînt de leagăn iar cînd va crește să-l trimit în lume cu toate speranțele mele.
dimineață când am deschis ușa de la balcon durerea de spate m-a lăsat fără respirație. m-am speriat cumplit preț de o clipă mi-am imaginat că voi merge aplecat pentru restul vieții.
atunci am înțeles. există lucruri care ni se par firești care ni se par că le merităm cum ar fi mersul cu pieptul înainte. dar nu e așa. firescul e un privilegiu. mi-am promis că dacă voi mai apuca să merg drept mă voi uita în ochii tuturor. până acum pe stradă mergeam cu ochii plecați ca o linie frântă. am înțeles înțelegerea asta mi-a luat și bruma de aer din plămâni.
când am încercat să mă ridic oasele mele au scrâșnit ca roțile unui tren oprit brusc în plină câmpie.
cel mai mult îmi place ceea ce fac. probabil o să mor rapid și singurul gînd care-mi va trece prin cap va fi ohoo ce viață am avut și-o să zîmbesc.
hai să ne descompunem:
îmi plac documentările pe teren cu mașina. se întîmplă des să-mi doresc drumuri atît de lungi încît să nu mai am timp să mă întorc. dacă peisajul e sterp scot din creier o pădure și-o pun în fața ochilor. în copacii din fața primăriei veverițe sau la mallul din oradea o colonie de arici. îmi doresc să văd toate animalele. știu că eram în tren și într-o cîmpie toate lumea striga uite fazanii numai eu de-a naibii nu-i vedeam.
Comentarii aleatorii