Există perioade în care tenebrele răutății omenești mă înving. Mă prăbușesc în abjecția trăirilor oamenilor, las să-mi ajungă până la suflet duhorile financiare pe care le emană iar dimineața, faptul că mă trezesc viu mi se pare o impietate. Alung îngerii din preajmă pentru a nu se murdări cu patimile și josniciile umanității. Merg cu durerea până la capăt.
Nu vă dați seama: Isus este din nou aici, din nou printre voi, infirmii. De ce sunt atât de puține urechile care au auzit trâmbițele și privirile care I-au urmărit coborârea din Slavă? Oare noi, cei puțini, nu ne-am făcut datoria cum ni s-a cerut? Am dat dovadă de slăbiciune când am fost supuși încercărilor? Pedepsește-ne dacă e așa, Doamne, dar nu Te uita la noi cu mâhnire! Nu vrem să Te vedem îndurerat!
la Radio Lynx am ajuns într-o duminică de iulie. nu, nu ploua atunci, nu era nici caniculă, era doar o zi obișnuită de vară. un click și o altă lume. rămân în prag, întorc privirea, în spatele meu rămane doamna cu rochie lungă, lila și umbreluță cu dantelă albă. Poezia mă urmărește și aici.
(a te urmări Poezia: a-ți lăsa urmele de argint în locul pașilor; a respira)
merg atentă printr-o lume în nuanțe de lila și scări de griuri, la ușă mă așteaptă o pisică mare albă. e
un lynx, aud o voce și cineva se apropie de mine. îl cheamă cosmo și e chatatzean aici în casa
lynxului. mă invită să fiu și eu chatatzean. îmi aleg un nume, ce sunt eu... scriu, sunflower și mă
apropii de timp.
Aș spune că liniștea aceasta o pot compara cu căderea fulgilor de zăpadă noaptea, tărziu, când stau cuminte, cu spatele lipit de sobă, în intuneric, zâmbind. În pat foșnesc cele două pisici cu ochii lor verzi acum închisi. Din când în când Iza ridică capul alene si mă privește: nu-mi spune nimic, se uită, închide la loc ochii, își culcă căpșorul mic, și iar doarme. Nu mi-este somn. E a doua noapte în care prefer să stau nemișcată și să ascult tăcerea, decât să dorm și să pierd atâtea gânduri. E limpede că ai venit acum acasă: pasul apăsat, hotărât. Mă știi prezentă în întuneric. Mă știi în așteptare. Mă iei în brațe, ușoară ca o vioară. Mă strângi puternic și totuși tandru, încet să nu mă sfărâme brațele tale încolăcite în jurul mijlocului meu subțire. Mă iubești. E bine.
damian stătea liniștit în pătuț. în cinci luni de cînd venise pe lume nu a plîns niciodată. așa l-am găsit. nu poți plînge ceea ce nu vezi. se născuse fără ochi și taică-su apelase la mine poate îl pot ajuta. medicii de la noi habar n-aveau ce e aia anoftalmie.
m-am uitat la damian. stătea liniștit în pătuț mi se părea că e un copil de ceară așa cum vezi în ieslea de Crăciun. în loc de ochi avea doar două linii. nu poți plînge ceea ce nu vezi. brusc mi-a trecut prin cap faptul că bunică-miu nu m-a recunoscut cînd m-a văzut ultima oară. oare ce-ar fi să îngrop ochii lui în orbitele lui damian. poate unul din ei mă va recunoaște.
dacă s-ar fi născut cu nervii optici ar fi avut o șansă. dar nu.
Am prins, trenul de noapte. Ăla ploios.
El a luat cu mine, înapoi și frigul și ploaia. Acum e senin, dar tot departe. Mi-au înghețat picioarele și le las așa.
Poate câteva poze făcute la un geam pătat și ud o să-mi arate ceva mai frumos decât este afară. Cu căștile în urechi fac trafic cu țigări și dau mită câteva pachete. Apoi îmi aprind unul întreg. Sunt curios cât de frig este și acolo... Cel mai probabil o să vină cu mine frigul. Nici o problemă! Găsesc eu câteva haine care să mă încălzească. Și o umbrelă care să mă poarte undeva.
Cred că a venit iarna...peste tot.
Comentarii aleatorii