Azi noapte am adormit cu mult după ce ai adormit tu. Pur și simplu am stat și te-am privit. Cam așa fac atunci cînd sunt nesigur. E felul meu de a mă convinge că hainele îți vin bine că ești frumoasă că voi găsi fire de păr tot timpul pe pernă ca să-mi dau seama că această casă e locuită.
La început ai sforăit nițel. Mi-a venit să te prind de nas așa cum făceam cînd dormeam cu bunicul. Bunicul își umfla puțin obrajii dădea din gură ca și cum ar fi mîncat apoi se întorcea pe partea aialaltă.
Pur și simplu am stat și te-am privit. Am vorbit cu mîinile tale și cu cerceii tăi pentru că ție n-am putut să-ți spun nimic. Mi-am imaginat că visezi niște animale cu urechi lungi mai lungi decît corpul. Am zîmbit prostește. Chiar tu ce visezi? Cum sunt oamenii pe-acolo?
În tren au rămas oameni, puţini...
Vocea Clarei mi se pare ciudată. Străină. Starea de confuzie persistă. Ca după anestezie, când sufletul, deși știe, cumva a aflat că suferința este benignă, ezită să se întoarcă în trup.
- Implant de informație sub hipnoză? Amintirile cui le-am trăit? Câmpul de flori, peștera întunecată... Totul atât de real! Iminența răului pe care nu-l puteam opri?
- Nu poți opri răul! - o aud pe Clara, ca prin vis, de undeva de departe... Este vorba despre conștiință. Un dat pe care-l primim atunci când care ne naștem.
- Știința binelui și răului?
«Îmi place cum scrii, dar mai ales cum îţi botezi articolele...», chiar aşa a spus: «cum îţi botezi articolele...» Ţin minte de parcă a fost ieri, deşi trecuseră peste zece ani de atunci. Mi-a propus o pagină de umor la revista «Curierul ucrainean», al cărei redactor era. Pagina a «botezat-o» chiar el: «Din desaga lui Mihai Traista» (a apărut timp de patru ani).
...eu vreau să-mi aducă păpuşă cu rochii! strigă Dalila.
...eu vreau un pian, sau un acordeon, şovăie Florian...
...eu vreau un tren? Un avion? Un tramvai?
Bunicul se luminează. El îl cunoaşte pe vatman. Tramvaiul trece prin faţa porţii noastre.
Ne plimbăm prin oraşul de marţipan. Coborâm şi urcăm. Rătăcim prin pasaje. Ajungem acasă încărcaţi de pachete. Bunica împleteşte cozonaci. E cald, ne e bine, continuăm joaca. Eu şi Dalila desenăm. Florian cântă.
Maia, cine desenează cel mai frumos? ţopăie Dalila.
Tu desenezi mai frumos Dalila, dar Lea este mai înţeleaptă.
Ce este înţeleaptă? nu se lasă Dalila.
Înţeleaptă este cine ştie cel mai bine ce trebuie făcut, zâmbeşte liniştită bunica.
O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
Comentarii aleatorii