Scurtă incursiune în universul cozanian al creației poetice
Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi place să scriu. Și pentru că îmi place să scriu, paradoxal, m-am întrebat foarte rar de ce scriu, când mai degrabă m-aș putea călugări ca Abelard, biciui ca Pascal sau fugi în lume cu bărbatul visurilor mele, care ar putea fi – de ce nu?- Gigi Becali, în căutarea oii fantastice.
Azi e o zi kamikadze. Fiecare ar trebui să-și facă rost de o zi kamikadze. În care să-i provoci pe toți să nu mai existe. O zi în care să te așezi pe marginea patului și să aștepți. Nu contează ce, doar așteptarea e importantă. Eu aștept să facă liniște vocile din capul meu.
Frig, foarte frig. Fumez și tremur necontrolat. Dimineața e un câmp de vânătoare înghețat pe care aleargă câini cu oameni-iepuri în gură. Semiîntuneric. Blue american. O senzație stranie de oraș părăsit în care caut morții prin buzunare. Nu-mi dau seama dacă am ochii întredeschiși ori dacă astăzi rația de lumină s-a redus la jumătate. And i say thank you mom. Hy mom.
Exercițiu de imaginație: astăzi sunt Hitler. Orice om e un fel de Hitler, altfel n-ar putea să-și vadă de viață.
De fiecare dată când telefonul sună am impresia că ești tu. Vreau să fii tu. Tu. Tu cel cu frunze verzi. Mă tem însă că nu vei mai fi , că tragicul vieții îmi va răpi fărâma din tine pe care o am acum. Momente, mereu momente, etape, dar tu ești o frunză vie, așternută pe sânul meu stâng, ascultând o inima ce bate pentru tine. Diminețile mele vor fi perfecte cu brațele tale petrecute peste umerii mei goi fără grija hainelor aruncate pe covor. Și soarele își va ține razele în privirile noastre neastâmparate. Tu îmi vei spune „Bună dimineața” și eu doar voi zâmbi aiurea și voi luneca mai adânc în brațele tale, pentru a mă mai istovi încă. Tu râzi. Mereu râzi. Ești neînchipuit de dulce, ultimul îndrăgostit cu ultima sa îndrăgostită.
ce rost are să mai scriu poeme?
într-o zi ne vom simți mai singuri tocmai pentru că le-am scris
mă-ntreb dacă nu am deschis din greșeală o carte când paginile ei aveau febră,
înghesuind cocorii până vor fi o frunză galbenă
mi se face frig
un frig de castan
probabil mi-e foarte dor de tine
într-o altă zi am aflat că port numele unui bărbat, catalina fiind prietenul lui ovidiu rămas la roma
am văzut că o insulă și un ciclon poartă numele meu și am râs
la început n-a fost ciclonul ci trecerea unei rochii lungi.
o falie roșie
șuvițe de iederă neagră
secunde anacruzice
în mijlocul oceanului, o femeie frumoasă rotindu-și brațele deasupra apelor
ochiul de jad țintind țărmul
nici un hurricane să nu treacă deasupra
Plouă continuu. Cârduri de ciori trec leneșe deasupra blocului. Pereții se decojesc încet. Pe la colțuri se văd urme de igrasie. Frig și umezeală, mucegai prin debarale și plăci de faianță lipsă. Bucătăria arată ca un buncăr, iar camera tatei ca un salon de spital. Din fundul apartamentului se aude un tușit lugubru. Ieri a început să scuipe sânge, doctorii au spus că în ritmul ăsta într-o zi își va voma o bucată de plămân, dar el tot nu vrea să-și ia pastilele. El vrea eutanasiat. Eu vreau să ajung acolo unde oamenii zâmbesc fără să fie numiți nebuni. Să cânt pe stradă fără ca nimeni să se uite după sticla de Jack. Grotescul e la el acasă, gheața din frigider a alunecat în camera de zi. Wc-ul s-a stricat, pe jos e inundație.
Comentarii aleatorii