Totul începe cu o pocnitură scurtă și un cer mizerabil ca lenjeria dintr-un cămin studențesc.
Urlu a neputință de fapt nu spun nimic pe gură ies bule ca la înecați.
Departures.Ceasurile se măresc se fac niște căpățîni de brocolli. Cum o fi oare să te spînzuri de limba unui ceas de parcă ar fi ultima spovedanie.
Pe ostropel nu l-am văzut demult. Și-a pierdut un picior în locul lui a crescut un băț de metal dacă te uiți la el seamănă cu o barză ori cu o macara.
Și din spate din carne i-a crescut un acordeon la care cîntă vreo două piese pe care le știe mai bine. Nu-l cheamă ostropel așa l-am botezat eu să-mi aduc aminte de vremurile cînd aveam de împărțit o caserolă de ostropel.
Vă rog îndrăzniți.
Intrați cu mine in sala de aștepatre.
adevărul e că mă obișnuisem într-o complicitate plăcută cu ceilalți să nu ieșim din redacție. de cîteva luni documentam materiale doar prin telefon. uitasem ce poate să facă moartea din tine așa că reacția a venit aproape firesc.
în scurtele momente cînd nu am la cine să mă gîndesc mă cuprinde un soi de frig și tremur necontrolat. un soi de criogenizare eu îmi spun că că e felul trupului de a se conserva pentru cineva care contează.
Departe, departe, albastru jos, albastru sus, imagini de vis; câte o bucată de țărm abruptă și maro, alta lina și verde. Nemurire.
Dor de maica mea, un dor nebun, nebun. A fost al doilea mare dor . Aveam douăzeci de ani și scriam :
"ești atât de departe iubită mamă
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
și aș vrea să transform uriașul Toros
in brațele tale și-al tău suflet mare."
Coboram în camera mea, frânt de muncă ( camera 21, urâtă , mică și friguroasă ), mă puneam în pat, stăteam acoperit cu patura doar 15-20 de minute cât să nu mă ia somnul, apoi scriam. Gânduri cu rime (nu știu de ce), cele mai multe, atunci le-am așternut.
Țin minte și-acu. Îmi clănțăneau dinții în întuneric o să vină dracii să te înțepe cu furca.
Astea au fost ultimile cuvinte ale lu taică-miu după care a închis ușa rînjind.
După ce s-a închis ușa s-a dus și ultima fărmîmă de lumină.
Mă dureau picioarele încercam să stau jos pămîntul mirosea a furnici și a lapte bătut.
Și-n noaptea aia dracii au făcut ce-au vrut. Dacă m-ar fi întrebat apoi cineva i-aș fi zis că da există draci fără
să ți-o zică popa din amvon.
Am dormit pe un raft de sîrmă lîngă niște mere pădurețe. Spre dimineață mă chircisem mă zbîrcisem ca ele.
Mai țin minte că aveam camere înalte foarte înalte. De crăciun probabil aveam cel mai mare brad din sat.
citeam din confesiunea lui bolea: "cum îţi crapă zâmbetul pe faţă/ ca o fereastră pe care o spargi cu ghearele". îi citeam poezia, când urmele de avioane se pierdeau treptat în cer.
"ochii tăi sunt, sunt ca în fraza aceea despre cum trăieşti golul dintre o lume care
a dispărut şi alta care nici nu a început să apară. sunt ca spaţiul acela dintre", mi-a spus şi se uita insistent în ochii mei. nu vroia să se rupă din privirea aceea.
îmi vorbea despre faptul că fiecare dintre noi are şi poartă un iad în sine
dar şi un dumnezeu pe care l-a ştiut întotdeauna prieten: "ai cunoscut iadul din tine?"
- da, cu siguranţă, am spus, când aveam cearcăne de nesomn, doar că mai am în mine o grămadă de diavoli pe care nu i-am cunoscut nici pe departe -
Comentarii aleatorii