te-aş recunoaşte oriunde sub orice formă ţi-ai ascunde firea o domnul meu atât de puternic îndurând minciuna spectacolul unor naturi ce doar primind gândirea au căzut în puţul fără de sfârşit al pierderii de sine prea mici la suflet în spaţiu atât de mare găsit-au rezolvare în a distruge puţin câte puţin din toate căci universul de prea plin trezeşte viciul
sau poate altul e motivul unei lungi îndurări nedrepte eu doar ştiu cum tu profesore ai stat să mă înveţi a fi-ul meu a-l contura din piatră a-l face foc până răsare chipul apoi pe rând şi vânt şi apă azi simt vorbesc din ce în ce mai bine încă nu-s eu ce pot ce vreau în libertatea de mişcare cu greu şi cu eforturi mari de tine obţinută pentru mine
Primul lucru care se întîmplă nu în ordinea cronologică dar în ordinea care contează.
Ema îmi spune că mi-a făcut astrograma cică în mai mă îndrăgostesc în august o să mă lovească damblaua și-o să mă însor.
Există oameni cărora nu le poți spune că sunt importanți pentru că dacă le-ai spune brusc n-ar mai avea importanță.
Al doilea lucru care se întîmplă. La nea Petrică toți oamenii îți strîng mîna. Nu pentru că te cunosc nu pentru că ai însemna ceva. Pentru că așa fac bărbații pentru că un gest se face cînd contează nu cînd ai chef.
Hermeneia a împlinit șase luni. Este oare ce mi-am dorit? Nu știu, dar a fost o experiență interesantă. Mă uit în urmă. Mă uit la oameni. Întotdeauna m-au fascinat. Oare așa sînt și eu? A scrie e un lucru special. Luăm litere și cuvinte și ne învîrtim în ele ca într-o beție a tangoului. Visăm dar sîntem treji totuși. Vrem să le dăm sensuri dar încă le căutăm în noi și în jurul nostru. Dar oare cît valorează cuvintele noastre? Dar cuvîntul nostru... Le scriem astăzi și mîine ne speriem de unduirea lor, de mușchii lor încordați, de colții lor și vrem să le ștergem. Le ștergem, dar oare chiar le ștergem? Oare poate o pasăre să își aducă înapoi cîntecul sau o pădure foșnetele? Îi putem noi smulge lui Dumnezeu din palme cuvintele noastre, din urechi vorbele noastre?!
dimineața îmi place să beau cafeaua foarte fierbinte și dulce. să-mi ard limba. asta ca să-mi aduc aminte de tine. ori ca să nu mai simt alte arome. ori cum spunea ioana să mă doară pentru că atunci când ne doare spunem cuvinte frumoase. memorabile chiar.
Un șarpe subțire, verde-albăstrui, mi se strecoară printre degete. Set de inele în mișcare. Îmi apropii mâna stângă de apă, buricele degetelor se subțiază, se lungesc până spre pietrele de pe fund, dispărând odată cu retragerea valului. Biciușca subțire s-a colorat în roșu; urcă acum cu rapiditate pe antebraț, zornăind mut. Pentru un moment numai, chiar înainte ca luna să pornească în descreștere, bijuteria mea vie e apă, rece, tăioasă, pe degete, și brățară încolăcită, fierbinte, spre umăr. Limba jivinei, despicată în treizeci de linii ca firul de păr, din aur verzui, susură undeva înspre bucla nevăzută a orizontului. Pe nisip apar tăieturi adânci, urme cu rădăcini, copaci duși de mare.
Comentarii aleatorii