Ieși în orice seară de duminică pe stradă, să vezi cum trec pe lîngă tine oameni îndrăgostiți, oameni singuratici care își strigă pe nume iubirile pierdute, printre plînsete, grupuri gălăgioase de tineri, copii rătăciți.
Azi e o zi kamikadze. Fiecare ar trebui să-și facă rost de o zi kamikadze. În care să-i provoci pe toți să nu mai existe. O zi în care să te așezi pe marginea patului și să aștepți. Nu contează ce, doar așteptarea e importantă. Eu aștept să facă liniște vocile din capul meu.
Frig, foarte frig. Fumez și tremur necontrolat. Dimineața e un câmp de vânătoare înghețat pe care aleargă câini cu oameni-iepuri în gură. Semiîntuneric. Blue american. O senzație stranie de oraș părăsit în care caut morții prin buzunare. Nu-mi dau seama dacă am ochii întredeschiși ori dacă astăzi rația de lumină s-a redus la jumătate. And i say thank you mom. Hy mom.
Exercițiu de imaginație: astăzi sunt Hitler. Orice om e un fel de Hitler, altfel n-ar putea să-și vadă de viață.
uneori vine nathaniel solul iubirii îşi deschide tolba şi răstoarnă amintiri în cutia poştală de la uşa timpului tău cauţi emoţionat o pecete anume citeşti rândurile de zece ori daniele tot ce atingi prima oară fie durere fie bucurie se transformă în aur de nerecunoscut devine ceea ce a fost arunci focului din sobă mai mult de jumătate căci deasupra moţăie un pui de primăvară
mă întreb cum ai să mă întâmpini drumul până la tine pare nesfârşit sar din stea în stea mai văitându-mă de oboseală mai căzând cu privirea în gol
nathaniel îmi ţine pumnii strânşi magia făcută de ionuţ e rochia mea pantofii de frumoasă ghimpele din coastă ce nu mă lasă popasului somnului porţii spre înapoi n-ar fi prima oară când renunţ
Simțea că se înăbușă. Deschise fereastra și trase adânc în piept. Plămânii i se umflară ca două burdufuri de acordeon. Era noapte. De undeva se auzea un bețiv cântând. Imnul național. Sau al vreunei echipe de fotbal. Total irelevant. În ziua aceea avusese accident soția lui. Hematom cerebral. Primul lucru pe care îl făcu atunci când veni de la spital: vomită! Apoi îl apucă un tremur.
Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, așa cum și-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiți, experiențele de viață (ipostaziate mereu ambivalent), rumegușul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Șed la masă și îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi plutește pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină și textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucățelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanță irepresibilă este
Comentarii aleatorii