În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a şi parcă atingeam tastele imaginare şezând pe bancheta îngustă şi incomodă, tapotând cu podul palmei măsuţa rabatabilă.
Dincolo de întrebări nu există răspunsuri. Doar imaginație.
Totul începe într-o frizerie. Vezi bărbații cum își așează copiii pe scaun explică frizerului cam cît să taie din păr copiii se uită cuminți ca Isaac așteptîndu-l pe Dumnezeu să exclame Abrahame m-ai convins cît de mult mă iubești dar Dumnezeu nu vine sau cel puțin de la o vreme nu mai vorbește limba bărbaților.
fir-ai tu a dracului de vită numai atîta apă mi-aduci?
vita se retrage sfioasă dispare după ușă apare cu o cană de-un litru.
un gîlgîit scurt ochii copiilor holbați pe mărul lui adam mărul lui adam urcă coboară. urcă coboară.
limba tăticului atîrnă ca mileurile pe mobila roșie.
fir-ai tu a dracului de vită atîrnă de limba tăticului ca o poftă.
limba tăticului plescăie apoi dispare după dinții de culoarea cleiului.
vita se retrage sfioasă dispare după ușă. soarbe ce-a mai rămas pe fundul cănii.
un gîlgîit scurt dă capul pe spate ochii copiilor holbați pe mărul lui adam mărul lui adam urcă coboară. urcă coboară.
*
i-o fi rece îmi spun. și nici măcar o pernă sub cap.
Scrisul meu nu are o formă anume, nici sens, având în vedere că locuiesc într-o pâlnie gigantică la un etaj superior; sunt singurul om, pe plaja de tablă, cu multă rugină, iar mâinile, la fel şi picioarele, sunt prinse în lanţuri, legate cu sârmă oţelită; ca un om singur ce sunt, îmi place să observ, mai ales că sunt legat, nici nu ţin minte să fi fost altcumva vreodatâ. E cald, tabla arde, bucăţile de rugină la fel. E cald, aerul e sărat, adierea vântului e aridă. Mă decojesc ca un ou, coaja se crapă, bucată cu bucată, fisuri adânci, fante negre pe cutia craniană; Din corpul meu de metal, se desprind plăci de diferite mărimi, ruginite, care cad cu sunet grav, uneori ascuţit.
Motto: „Dumnezeu ne pune în suflet fiecăruia, câte o întrebare. Nu știu să răspund decât celei care mi se pune mie.”
Petru Dumitriu
Nici un cuvânt al meu nu este întâmplător. Cu diferența că, față de societatea ce preferă intimitatea când are de dat socoteală, răspunsul meu este public. Îmi scriu cărțile cu responsabilitate și curaj. Nu mai am nimic de pierdut, chiar viața mea face parte dintr-un plan de reeducare a omenirii.
Comentarii aleatorii