Dormeam aşa într-o doară, de plictis, şi m-am trezit pe un peron pustiu cu dalele de piatră înnegrite. Iarba ţâşnea victorioasă printre crăpături, neagră cărbune. Vântul reuşea să dezmorţească plopii uscaţi din tăcerea lor întunecată, de parcă ai fi auzit mieunatul unui pui de pisică neagră părăsit, conştient precoce de handicapul lui de culoare într-o lume ostilă, un mieunat aparte, spart şi scârţâit, patetic şi amuzant totodată, cerşind parcă un strop de lapte covăsit, fiindcă laptele proaspăt este pentru pisoi tărcaţi cu boticul pufos.
și au venit marile călduri. peste care nu știu cum vom putea trece. poate îmbrăcați cu șorțuri de azbest sau plumb ca într-o secție de radiologie. acolo am văzut pentru prima dată ce se află în mine. priveam pe un monitor la plămânii mei. aveam gura căscată ca un copil care are polipi.
plămânii mei erau ciudați ca niște vălătuci de sârmă ghimpată.
tăcerea e un fel de liniște.
noaptea e un fel de liniște.
berea e un fel de liniște.
dulapul e un fel de liniște.
lumina e un fel de liniște.
liniștea e un fel de liniște.
și tu ce faci cînd ești singură? ca și mine te răsucești în inimă și-ți revezi viața de parcă lumea ar fi un multiplex în care ai intrat pe furiș.
insiști pe cîteva momente mai importante în care ai pierdut puțin sau ai cîștigat puțin derulezi înainte și înapoi pînă ce imaginea se tocește pînă ce ochii ți se încețoșează te întrebi ce n-a mers.
ai ajuns acasă ești puțin tristă într-o zi labradorul a fugit și probabil nu se va întoarce.
M-a căutat o singură dată, dar atât de insistent… Nu eram acolo unde-mi ştia ea domiciliul. Mânia i se citise pe faţă. Mi-au povestit foştii vecini, cei care-au apucat şi ei să se ferească din calea loviturilor fără milă aplicate, de regulă, de frustraţii care n-au reuşit în viaţă (asta cu viaţa, chiar e tare!).
Comentarii aleatorii