Fiindcă îşi văd de treaba lor. Se aşază în fotoliu ca-ntr-o vizuină şi, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjaţi. Poate doar cu o cafea. Un sărut. Sau cu o întrebare simplă: dragule, ia spune, ce noutăţi... El te trage de mână uşor, te aşază pe genunchi aruncând petele de culoare de pe file în aer şi, privindu-te galeş, începe să povestească. Fără lux de amănunte. Trebuie să pui tu întrebările, să conduci delicat discuţia în sensul în care te interesează. El economiseşte cuvintele. Poate să fie criza oricât de mare...
fragmente dintr-un volum aflat în pregătire, realizat prin studierea arhivei familiei Enea
8 iunie 1958, Bacău
Am fost astăzi, din nou, la Serviciul de radiologie. Ceva la plămâni. Am suferit o congestie pulmonară, dar acum sunt mai bine. Wili s-a arătat îngrijorată. M-am supărat puțin pe ea pentru că le cere în ascuns, puținilor prieteni pe care îi mai am, să mă sfătuiască a lucra mai puțin. Avem însă nevoie de bani.
Am luat legătura cu tov. Ștefan Georgescu în vederea realizării unei lucrări pentru fabrica de hârtie ” Steaua Roșie”. Tema ar fi legată de dezvoltarea industriei din acest sector de activitate.
Ieri, poate și în așteptarea rezultatului de la Spital, am avut o stare de melancolie.
dis-de dimineață am început să caut semne că va fi o zi bună să trăiți dom’ comisar țopăia un puradel în jurul meu cîinele de la pompieri n-a mai lătrat după mine oamenii se pieptănau pe stradă probabil va fi o zi bună
gîndurile făceau mușuroi în capul meu dacă e coborîtă bariera să nu-mi murdăresc pantofii de ce a trebuit să mă irit după bărbierit tocmai azi bine că am țigări
poarta unității e un fel de gură știrbă dintr-un aro coboară trei femei grase ca femeile din țara canaan-ului puțin stingher în costumul acesta semăn cu gardul pe care bunica-l împodobea cu persane cînd murea cîte-un popă
las ultimile gînduri afară de ce n-am luat cravata mea norocoasă bine că am șervețele
Hermeneia a împlinit șase luni. Este oare ce mi-am dorit? Nu știu, dar a fost o experiență interesantă. Mă uit în urmă. Mă uit la oameni. Întotdeauna m-au fascinat. Oare așa sînt și eu? A scrie e un lucru special. Luăm litere și cuvinte și ne învîrtim în ele ca într-o beție a tangoului. Visăm dar sîntem treji totuși. Vrem să le dăm sensuri dar încă le căutăm în noi și în jurul nostru. Dar oare cît valorează cuvintele noastre? Dar cuvîntul nostru... Le scriem astăzi și mîine ne speriem de unduirea lor, de mușchii lor încordați, de colții lor și vrem să le ștergem. Le ștergem, dar oare chiar le ștergem? Oare poate o pasăre să își aducă înapoi cîntecul sau o pădure foșnetele? Îi putem noi smulge lui Dumnezeu din palme cuvintele noastre, din urechi vorbele noastre?!
Comentarii aleatorii