Simțea că se înăbușă. Deschise fereastra și trase adânc în piept. Plămânii i se umflară ca două burdufuri de acordeon. Era noapte. De undeva se auzea un bețiv cântând. Imnul național. Sau al vreunei echipe de fotbal. Total irelevant. În ziua aceea avusese accident soția lui. Hematom cerebral. Primul lucru pe care îl făcu atunci când veni de la spital: vomită! Apoi îl apucă un tremur.
Din ce e făcut războiul?
din soldați răpiți
(prizonieri ce ne tulbură liniștea
vorbind prin gura unui tată palid, fară de somn)
văduve ce scormonesc amintirile
copiii ce rămân cu poza fratelui
atârnată într-o ramă de lemn ieftină
iubitele care nu mai au lacrimi
sub ochelarii de soare negri,
cearcăne
lângă flori uscate, candele
sub pământ speranțe curmate
drapele înfășurate peste trupuri arse
cartușe coclite, cochilii moarte
în aer țipătul pescărușilor
peste aer fumul acru al obuzelor
galsul durerii coborât ca o negură peste case,
în case copii fară adăpost-
îngramădiți-i în baie, unde nu ajunge focul-
sfătuiește la radio generalul obosit
de rezervă și resemnare,
Dormeam aşa într-o doară, de plictis, şi m-am trezit pe un peron pustiu cu dalele de piatră înnegrite. Iarba ţâşnea victorioasă printre crăpături, neagră cărbune. Vântul reuşea să dezmorţească plopii uscaţi din tăcerea lor întunecată, de parcă ai fi auzit mieunatul unui pui de pisică neagră părăsit, conştient precoce de handicapul lui de culoare într-o lume ostilă, un mieunat aparte, spart şi scârţâit, patetic şi amuzant totodată, cerşind parcă un strop de lapte covăsit, fiindcă laptele proaspăt este pentru pisoi tărcaţi cu boticul pufos.
Draga mea hai să dormim. Nu știu cînd voi mai închide ochii nu știu unde voi mai închide ochii.
Cînd stai în pămînt te așezi în el ca într-un costum business class realizezi că ai întîlniri importante cu rădăcinile și gîndacii.
Dacă m-ai întreba pînă unde aș merge pe jos pentru tine ți-aș răspunde pînă la capătul curcubeului ori pînă la sediul guvernului deși habar n-am unde e.
Noi nu suntem oameni. Noi suntem o rasă aparte oamenii mănîncă pietre și coji de eucalipt.
Pe fruntea noastră cresc blocuri fruntea noastră e un teren intravilan pe care se construiesc blocuri din cînd în cînd dispăruții din noi protestează că-i lăsăm fără verdeață.
damian stătea liniștit în pătuț. în cinci luni de cînd venise pe lume nu a plîns niciodată. așa l-am găsit. nu poți plînge ceea ce nu vezi. se născuse fără ochi și taică-su apelase la mine poate îl pot ajuta. medicii de la noi habar n-aveau ce e aia anoftalmie.
m-am uitat la damian. stătea liniștit în pătuț mi se părea că e un copil de ceară așa cum vezi în ieslea de Crăciun. în loc de ochi avea doar două linii. nu poți plînge ceea ce nu vezi. brusc mi-a trecut prin cap faptul că bunică-miu nu m-a recunoscut cînd m-a văzut ultima oară. oare ce-ar fi să îngrop ochii lui în orbitele lui damian. poate unul din ei mă va recunoaște.
dacă s-ar fi născut cu nervii optici ar fi avut o șansă. dar nu.
Comentarii aleatorii