(textul acesta am să ți-l înfășor de gît care pe o funie am să te spînzur am să te privesc
cum dai din picioare cum respiri pentru ultima dată chiar dacă am să fac pușcărie pe viață.)
mă lipesc de pereții vagonului au ceva din fierbințeala trupului tău dimineața pînă și canapeaua miroase ca pielea ta. a porumb fiert.
întunericul și-a desfăcut sternul din el a curs o pastă lipicioasă care a șters orice urmă. o vreme n-a mai existat nimic. apoi oamenii au început să-și ascută dinții de tocul ușii ca niște necrofagi așteptînd resturile după ospățul celor puternici. am început să umblu aiurea pe coridor număram neoanele aprinse neoanele sparte vedeam oamenii tolăniți pe banchete un fel de vulturi pleșuvi prea ghiftuiți să mai poată zbura la vederea dușmanului.
Mărturisesc că scriu acestea sub influența unei nopți de iarnă în care ascult One Republic, mușc dintr-o portocală și desigur mă gândesc la binele omenirii. Cum fac de altfel și binevoitorii noștri politicieni. Drept pentru care jubilez printre strofele piesei all the right moves pentru Andrei, care, trebuie să recunosc, îmi este prieten drag de la prima lui carte. Despre ea vă povestii cu asemănătoare patimă.
să-mi iau fetița de la grădiniță. grădinița e lîngă grădina zoologică. grădina zoologică nu mai e. într-o zi animalele au ros cuștile și au plecat cu puii în dinți. acolo a fost un crocodil. acolo a fost o mare broască țestoasă. acolo a fost o bufniță albă. printre plăcile de ciment buruieni ca firișoarele de sînge care îmi ies seara din palme.
eulalia bîzîie se crede bondar îmi povestește de marius crede că s-a îndrăgostit.
să scap un chibrit aprins în puțul de la centrală. explozia vine voluptos o femeie care îți rupe hainele de nerăbdare aș zice. să mori așa e frumos. în moarte trăiești la infinit ultima senzație. e bine. o să-mi fie cald.
ce rost are să mai scriu poeme?
într-o zi ne vom simți mai singuri tocmai pentru că le-am scris
mă-ntreb dacă nu am deschis din greșeală o carte când paginile ei aveau febră,
înghesuind cocorii până vor fi o frunză galbenă
mi se face frig
un frig de castan
probabil mi-e foarte dor de tine
într-o altă zi am aflat că port numele unui bărbat, catalina fiind prietenul lui ovidiu rămas la roma
am văzut că o insulă și un ciclon poartă numele meu și am râs
la început n-a fost ciclonul ci trecerea unei rochii lungi.
o falie roșie
șuvițe de iederă neagră
secunde anacruzice
în mijlocul oceanului, o femeie frumoasă rotindu-și brațele deasupra apelor
ochiul de jad țintind țărmul
nici un hurricane să nu treacă deasupra
L-am pus la "Jurnal". La fel de bine cred că intra la "Scenariu" - de nervi.
Totul a început de la niște poezii. N-am știut cum să scriu un rând mai din interior. Colegii au sărit imediat în ajutor, mulțumesc Profetului și almei "și pe această cale". Dar după ceea ce am înțeles eu de acolo a ieșit cam așa ceva:
[ ] și ceea ce citiți acum trebuia să fie mai din interior. N-a ieșit, după cum se și vede.
Booooon; m-am dus atunci la adresa menționată ca să văd ce n-am înțeles. Și aici totul s-a desfășurat ca-n Stan și Bran sau ca la nenea Iancu. Mi-au spus acolo:
1. ce este non-breaking space
2. cine ne ajută
3. de unde scrie cea care ne ajută (are și poză)
4. cum se pronunță !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Vă rog: "nahn bray kIng spays - (noun)". Aude? Deci e substantiv. Ce bine că ne-au spus, salvându-ne astfel de la moarte și moarte în chinuri.
Comentarii aleatorii