Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, așa cum și-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiți, experiențele de viață (ipostaziate mereu ambivalent), rumegușul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Șed la masă și îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi plutește pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină și textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucățelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanță irepresibilă este
Ai plecat cândva de acasă, ai mers pe străzi în care oamenii erau mici, îngrețoșați, grupați ca literele alfabetul chirilic.
Fiecare om poartă o sabie. Tu aveai un pistol. O armă cu o țeavă lungă pe care o poți descărca dacă nu-ți place ceva. Dacă nu-ți place părul oamenilor. Dacă nu-ți place mersul oamenilor.
Dacă nu-ți place mersul trenurilor, când trec. Dacă nu-ți place mirosul de mort îmbălsămat.
să simți fiecare gând al său diferențiat în fibra chakrelor, și pulsația gândurilor să îți răscolească pântecul și inima și să nu ai voie să îi spui nimic, pentru că te aștepți la și eu ce ar trebui să răspund
să îi spui, niciodată să nu te porți imatur cu o fată, pentru că, mai devreme sau mai târziu, ea va pleca.... și el să îți spună, și morala
să îl dorești până la înduioșare, fără orgolii, fără neliniști, ci pur și simplu să îți țâșnească lacrimile din ochi și să ți se pară firesc să plângi și el să lipsească pentru că nu va fi ca vreodată să vină
să îți împarți dragostea: cuiva, mintea, altcuiva, trupul, altcuiva, imaginația, pe când inima ta să fie ocupată de cineva cu mâini și picioare lungi de lumină, și să nu știe nimeni, nimeni
Bătrâna își conduce nepoata dincolo de poartă. Tare aș vrea să mai trăiesc până ce termini facultatea. Tare aș vrea să te văd într-un servici. Să mai trăiesc cât să te văd căsătorită! Nu i-a împlinit ultima dorință. Bătrâna a plecat și nepoata își trăiește în urma ei viața tot căutând o inimă unde ar putea să încapă dragostea împlinită a bunicii. Și o dor regretele că niciodată-niciodată nu s-a întors de la capătul podului pentru a-i dărui bunicii încă o zi din viața ei. Nu i-a dus nici aparatul de radio ca să mai uite buna de singurătate.
Aș spune că liniștea aceasta o pot compara cu căderea fulgilor de zăpadă noaptea, tărziu, când stau cuminte, cu spatele lipit de sobă, în intuneric, zâmbind. În pat foșnesc cele două pisici cu ochii lor verzi acum închisi. Din când în când Iza ridică capul alene si mă privește: nu-mi spune nimic, se uită, închide la loc ochii, își culcă căpșorul mic, și iar doarme. Nu mi-este somn. E a doua noapte în care prefer să stau nemișcată și să ascult tăcerea, decât să dorm și să pierd atâtea gânduri. E limpede că ai venit acum acasă: pasul apăsat, hotărât. Mă știi prezentă în întuneric. Mă știi în așteptare. Mă iei în brațe, ușoară ca o vioară. Mă strângi puternic și totuși tandru, încet să nu mă sfărâme brațele tale încolăcite în jurul mijlocului meu subțire. Mă iubești. E bine.
Comentarii aleatorii