bunică-mea învîrte fusul cu repeziciune. la picioare puțin mai încolo pămîntul făcut ghem. pămîntul se deșiră ușor o pisică îl ține între labe. bunică-mea nu are ochi nici inimă nici oase. ca să n-o doară nimic. și alți copii rîvnesc la ea dar n-o împart cu nimeni. o mănînc pe ascuns.
*
lumînările pîlpîiau ca niște ochi care se închid și se deschid. o tăcere ca-ntr-o sală de nașteri părăsită. adică poți să-ți imaginezi vocile așa cum îți poți imagina nașterile. stătea trupeșă cu rozariul înfășurat pe mîini. rozariul pe care îl furasem din catedrala sfîntul ștefan din viena. cînd s-a pornit cortegiul viscolul m-a izbit în piept și pieptul s-a deschis ca o poartă trîntită de vînt. a intrat și-a început să scormonească prin mine ca un medic în căutarea unui organ bolnav.
I was born here in Galati. But I am not a Gălăţeancă. I don’t speak with the East Romanian (“Moldovan”) accent and I’ve also never been extremely attached to this city. There’s a distinct smell as soon as I came near the city. The smell of years and years of steel production, from the combinat Galati is known for. I’ve tuned out the smell now, but the industry in this city is undeniable. I’m pretty sure there’s heavy metals or something in the water. The pollution and feel of the city is similar to Bucharest. Nothing you’d call elegant or grand in any way. Not quaint either. Just kind of blocky, busy, dirty, and a bit sad. There are a few buildings with classic Baroque architecture, but they are few and far in between.
Plouă continuu. Cârduri de ciori trec leneșe deasupra blocului. Pereții se decojesc încet. Pe la colțuri se văd urme de igrasie. Frig și umezeală, mucegai prin debarale și plăci de faianță lipsă. Bucătăria arată ca un buncăr, iar camera tatei ca un salon de spital. Din fundul apartamentului se aude un tușit lugubru. Ieri a început să scuipe sânge, doctorii au spus că în ritmul ăsta într-o zi își va voma o bucată de plămân, dar el tot nu vrea să-și ia pastilele. El vrea eutanasiat. Eu vreau să ajung acolo unde oamenii zâmbesc fără să fie numiți nebuni. Să cânt pe stradă fără ca nimeni să se uite după sticla de Jack. Grotescul e la el acasă, gheața din frigider a alunecat în camera de zi. Wc-ul s-a stricat, pe jos e inundație.
pe bunică-miu l-au adus de sîmbătă în oraș. apa intrase în șopron. a tot crescut pînă a ajuns la ferestre. norocul lui a fost că n-a avut animale. doar cîteva găini prăpădite și năpîrlite care scoteau ciocul din apă de parcă ar fi fost niște periscoape de submarin. și cîinele a schelălăit pînă l-a acoperit apa.
n-am putut să-ți răspund atunci. iar concluzia ta logică a fost că am pe altcineva. e mai simplu să crezi asta, nu? da draga mea, îți pare rău că ai făcut sex fără prezervativ îți pare rău că ai dat peste mine. da draga mea. te-am înșelat. cu apa asta care de trei zile nu mai vrea să iasă din mine din case din fîntîni și din gropile morților. nu mai avem unde să ne îngropăm morții. dacă sapi pămîntul te dă afară acolo doarme apa. și noi unde dracu să ne punem morții? în cer?
„Pământ avar,
e-aşa puţin din tine-n noi
şi-aşa curând
ne ceri puţinul înapoi…”
(Vasile Bogrea)
Când dangătul clopotului din turla bisericii se aude de trei ori, mă întreb cine a murit. Am moştenit acest instinct de la buna, fie iertată. Când auzea clopotul, începea să-şi dea cu presupusul: ba c-o fi Crăciunescu „hăl bătrân” (buna, la cei optzeci şi ceva de ani, era încă tânără), ba c-o fi cineva de sub coastă, că acolo cântase ciovica, de numa-numa. La auzul ciovicii nu poţi să nu te îngrozeşti. E semn clar că anunţă moartea cuiva, la fel cum e şi cântecul „cocoşesc” al găinilor. Odată cu moartea fiecărui cunoscut, simt că moare câte puţin din mine.
Comentarii aleatorii