macaraua
duminica macaraua stă dreaptă ca o lumânare de botez. în timpul săptămânii înfige panouri uriașe în cer. acolo vor locui oamenii tineri. oamenii bătrâni locuiesc întotdeauna la parter.
biserica
dacă te uiți în ochii unui copil, iar copilul zâmbește, înseamnă că ești om bun. mă uit în ochii copilului iar el zâmbește.
la biserica unde merg în fiecare duminică vine lume puțină. aici pot să-l ascult pe dumnezeu în limba mea. aici lui dumnezeu i se spune iștinem. habar n-am cum se scrie.
Acte îngălbenite de vreme, păstrate într-o cutie de carton. Unele, atât de vechi, încât par să se sfărâme sub mângâierea degetelor. Pe ele, nume ale celor care nu mai sunt decât ramuri ale arborelui meu genealogic.
Citesc pe un carneţel cu scoarţe cafenii:
„Carnet de asigurare
pe anii 1941-1944
al asiguratului Helj Petru III
născut în anul 1901”
Plouă continuu. Cârduri de ciori trec leneșe deasupra blocului. Pereții se decojesc încet. Pe la colțuri se văd urme de igrasie. Frig și umezeală, mucegai prin debarale și plăci de faianță lipsă. Bucătăria arată ca un buncăr, iar camera tatei ca un salon de spital. Din fundul apartamentului se aude un tușit lugubru. Ieri a început să scuipe sânge, doctorii au spus că în ritmul ăsta într-o zi își va voma o bucată de plămân, dar el tot nu vrea să-și ia pastilele. El vrea eutanasiat. Eu vreau să ajung acolo unde oamenii zâmbesc fără să fie numiți nebuni. Să cânt pe stradă fără ca nimeni să se uite după sticla de Jack. Grotescul e la el acasă, gheața din frigider a alunecat în camera de zi. Wc-ul s-a stricat, pe jos e inundație.
8. la suprafață se produc explozii care aruncă așchii fierbinți și particule încărcate electric care, odată ajunse în apropierea ta sunt capturate de câmpul magnetic al genunchilor tăi și încep să se învârtă în spirale strânse în jurul coapselor, pântecului și gâtului tău. în sfârșit, ele intră în gura ta și, întâlnind acolo molecule de apă grea care mă susțin cu argumente astronomice, produc ceea ce se mai numește auroră sau dragoste neînchipuit de albă
„Pământ avar,
e-aşa puţin din tine-n noi
şi-aşa curând
ne ceri puţinul înapoi…”
(Vasile Bogrea)
Când dangătul clopotului din turla bisericii se aude de trei ori, mă întreb cine a murit. Am moştenit acest instinct de la buna, fie iertată. Când auzea clopotul, începea să-şi dea cu presupusul: ba c-o fi Crăciunescu „hăl bătrân” (buna, la cei optzeci şi ceva de ani, era încă tânără), ba c-o fi cineva de sub coastă, că acolo cântase ciovica, de numa-numa. La auzul ciovicii nu poţi să nu te îngrozeşti. E semn clar că anunţă moartea cuiva, la fel cum e şi cântecul „cocoşesc” al găinilor. Odată cu moartea fiecărui cunoscut, simt că moare câte puţin din mine.
Comentarii aleatorii