vine o vreme când vrei să îl cunoști pe dumnezeu. chiar dacă n-a fost cu tine când ți s-au dus părinții, azi îi treci pragul. îi intrii în casă. dimineața la slujbă, seara în rugăciune. le vorbești copiilor despre el, le pui sub pernă acatistul maicii domnului.
(despre) dumnezeul lor
//Zid de apărare ești Fecioară pentru toți monahii drept credincioși, păstrătorii fecioriei și ai curăției. Pentru aceștia ai hotărât ca muntele Athos ales de tine, să fie neprimitor femeilor ca locuitorii monarhi să viețuiască acolo fără ispita păcatului, punându-și în tine singura nădejde de mântuire […]// (Icosul 10)
cel mai mult mă enervează diminețile. oamenii se trezesc chirciți ca niște fetuși cu ceară pe ochi apoi caută lucruri importante care să-i facă puțin conștienți.
*
ultimul lucru pe care l-am auzit despre tata a fost ca stătea pe griviței la o concubină. cînd a plecat femeia la mare tata a vîndut tot din casă și a băut banii în două zile. i-a lăsat o plită cu două ochiuri și un scăunel.
mama păstrează și-acum toate scrisorile. l-a cunoscut pe vremea cînd era student la zootehnie. mama era frunoasă cu părul lung avea o față rotundă ca prunele pe care le auzeam căzînd pe țigla de la bucătărie.
Dormeam aşa într-o doară, de plictis, şi m-am trezit pe un peron pustiu cu dalele de piatră înnegrite. Iarba ţâşnea victorioasă printre crăpături, neagră cărbune. Vântul reuşea să dezmorţească plopii uscaţi din tăcerea lor întunecată, de parcă ai fi auzit mieunatul unui pui de pisică neagră părăsit, conştient precoce de handicapul lui de culoare într-o lume ostilă, un mieunat aparte, spart şi scârţâit, patetic şi amuzant totodată, cerşind parcă un strop de lapte covăsit, fiindcă laptele proaspăt este pentru pisoi tărcaţi cu boticul pufos.
dacă lupii care urlă ar ști că urletul meu e un plâns, m-ar sfâșia *O.P.
Eliza dansa cu ochii închiși pe masă. Dansa bine. Era în lumea ei. Și acea lume o primise fără probleme. Nimeni nu i-a zis nimic. S-a angajat. Simplu. A privit-o Dan din cap până la glezne. A zis da. Ea nu a zâmbit. Ea nu a zis nimic. Știa ce urmează.
Acum era noapte. Ca într-o călimară. Un client se apropie. Hârtia de 10 euro era boțită.
Eliza dansa. Unduirile ei. Ritmul muzicii. Obscuritatea. Și aerul încărcat de fum. Toate miroseau a plecare.
De fiecare dată când telefonul sună am impresia că ești tu. Vreau să fii tu. Tu. Tu cel cu frunze verzi. Mă tem însă că nu vei mai fi , că tragicul vieții îmi va răpi fărâma din tine pe care o am acum. Momente, mereu momente, etape, dar tu ești o frunză vie, așternută pe sânul meu stâng, ascultând o inima ce bate pentru tine. Diminețile mele vor fi perfecte cu brațele tale petrecute peste umerii mei goi fără grija hainelor aruncate pe covor. Și soarele își va ține razele în privirile noastre neastâmparate. Tu îmi vei spune „Bună dimineața” și eu doar voi zâmbi aiurea și voi luneca mai adânc în brațele tale, pentru a mă mai istovi încă. Tu râzi. Mereu râzi. Ești neînchipuit de dulce, ultimul îndrăgostit cu ultima sa îndrăgostită.
Comentarii aleatorii