mi s-ar părea aproape cinstit să vorbesc despre viețile noastre ca și cum am fi la două morți distanță de un oraș în care să locuim împreună
cafeaua cu gin fumul dens înțepăturile ochilor prin aerul irespirabil
de o săptămînă de zile mîinile tremură încerc să le strunesc ca pe ultimii cai neîmblînziți
dintr-un coral nebun închid pumnul deschid închid pumnul deschid trupul nu mă ascultă nu mă mai ascultă pînă și el vrea să mă părăsească
Ar trebui să fac ordine în acest haos din cameră, de pe masă. Haosul care s-a revărsat deja dincolo de ușă, pe hol. Ca un fel de lene generalizată amestecată cu amînare și neîncredere. Haosul, ca un rînjet sarcastic al entropiei rîzînd înfundat undeva în cotloanele universului. Parcă spunîndu-mi „ai văzut, tot eu am avut dreptate”. Totul a început odată cu căldura. Și cu promisiunile încălcate de alții. Omul e o ființă ciudată. E ca una din acele busole vechi de aramă. Poate stricată, poate spartă sau îndoită. Dar totdeauna străduindu-se să arate ceva, un fel de direcție, de țintă.
într-o zi tata i-a dăruit mamei stelele de pe cer, s-au adunat bunicii, frații și surorile, au gătit bucate, le-au gustat și au văzut că toate sunt bune. mama și-a luat rămas bun de la florile din grădină, și-a pus pe cap o coroană de lămâiță și a plecat cu tata spre oraș. bunica veronica a luat-o de mână grăindu-i: am o noră angelica, o noră maricica, da' pe tine cum te cheamă, fată dragă? zâna, a spus tata și acesta i-a rămas numele. s-au pus lavițe și în cer pentru oaspeții de demult și cei ce aveau să vie, ne uitam și noi prin ochiurile scărilor deși aveam să venim mai târziu, într-o iarnă după ce tata a umblat prin oraș să-i ia papuci de catifea roșie mamei.
nu s-a întâmplat nimic dormi liniștită mai ai două ore de somn știu că ai auzit un foșnet
îmi pare rău am fost cam stupid nu știu ce mi-a venit să trec vârful degetelor peste umerii tăi
mi-am închipuit că piela ta e vioară și-am vrut să văd dacă e acordată n-am vrut să te trezesc dormi
acum eu o să-mi țin respirația și-o să mă îmbrac pe hol o să plec
după cum ți-am spus nu știu când o să mă întorc nici tu nu știi când te întorci
e curios cum de ne știm numai plecările
le simțim ca un gol rece în pat dimineața și toată plapuma peste unul din noi
după ce o noapte întreagă am împărțit-o ca o cămașă trasă la sorți de soldatul cel mai destoinic
lena stă pe scara blocului ca un ghemotoc de hârtie. oamenii trec pe lângă ea ca pe lângă un ghemotoc de hârtie. strânge între picioare o păpușă.
lena. lena. așa o cheamă pe verișoara mea. lena stă pe scări cu păpușa între picioare. îi smulge părul. fir cu fir. ai ruj? de ce-ți trebuie ție ruj?
vreau să mă fac mare.
lena are opt ani. își dorește să se fi născut fără cap.
îmi scot bricheta mă așez la masa de scris. lena are opt ani.
ai să mori și tu, nu?
poți să iei de la mama ta din poșetă un ruj? vreau să fiu mare
strânge între picioare păpușa. apoi îi smulge părul. fir cu fir.
Comentarii aleatorii