NOTA: Acest text este doar un preprint. El dezvoltă unele idei pe care deja le-am enunţat în „Eseu despre sursele adevăratei cunoaşteri în Logica Budistă”, ed. Cartea Universitară, 2006; dar adaugă - sper - şi unele noi. Textul este postat doar pentru a fi supus discuţiei şi de a primi, eventual, unele reacţii care să mă ajute la definitivarea şi finisarea lui. În acest sens avertizez cititorii că unele date istorice nu au fost bine verificate. Şi, de asemenea, că lipsesc din el, în majoritatea cazurilor, indicaţiile bibliografice precum şi notele de subsol care vor întregi versiunea finală care va fi mult mai amplă şi mult mai bine argumentată.

0.

Problema dispersiei logicii clasice, aristotelice, în alte feluri de logici «paraconsistente» [1] adecvate diverselor situaţii aplicativ-particulare, deschide o Cutie a Pandorei. Şi de aici încolo începe o sarabandă similară care merge împreună cu cea din fizica cuantică şi astrofizica. Ambele sosind la câte o limită pe care par a o depăși, rămânând însă atât în interiorul cât şi în exteriorul ei. Una (logica) la cea a «gândirii»; celată (fizica cuantică dar şi astrofizica) la aceea a spaţio-temporalităţii (dincolo de care imaginaţia „duce puterea … de înţelegere la limita sa…deoarece chiar şi limbajul nostru este prea slab şi învechit pentru a putea exprima aşa ceva” cum zice Brian Green [2], unul dintre co-fondatorii Teoriei Stringurilor).