Au forță, sunt stabili, se înalță deasupra majorității chiar dacă sunt scunzi iar vântul puternic nu-i înclină, nu-i încetinește, ci îi ridică. Se plimbă printre noi, dar ne este greu să ajungem la ei.
Ai trecut pe lângă unul fără să-ți dai seama ce este, fără să știi că te depășește, că întotdeauna o va face oricât de bun ai fi tu și că lui nici măcar nu-i pasă. Nu-l poți lovi. Poți încerca, dar nu vei face decât să-l iriți. Acești oameni se poartă frumos, sunt etici și rar poți compromite unul dintre ei.
Dar la urma urmei morții cu morții și vii cu vii. Viața trebuie să meargă înainte. Așa ne-am zis. Cred că așa ne-am zis-o întotdeauna. Și cînd ne răpeau turcii fetele și le găseam violate și nebune prin bălțile Dunării, și cînd ne ardeau mongolii satele de nu mai găseai nici un ciob în care să cari jar. Așa ziceam și cînd ne ucideau rușii băieții, cînd ne spînzurau ungurii bătrînii sau cînd ne luau comuniștii pămîntul. Viața tre’ să meargă înainte. Supraviețuirea mai presus de toate. Supraviețuirea e probabil marea noastră calitate a românilor și poate marea noastră dramă. Adică abilitatea asta de a scăpa măcar și numai cu cămașa de pe spinare. Nu contează prea mult onoarea, sau familia, sau banii, sau numele, sau poate nici Dumnezeul. Dacă trecem vii de asta totul e bine.
De ceva timp mă vizitează o întrebare. Apare la ușă când nici nu o aștept, mereu proaspătă și cu un surâs reținut prins într-o comisură. O privesc și-i spun: acum, da, acum îmi iau răspunsul pe mine și vin. Însă când deschid dulapul, nu găsesc decât aceleași lucruri și-mi vine greu să aleg dintre ele pe cel mai potrivit. Mă opresc din scotocit, mă așez pe marginea patului și aștept să vină răspunsul cu alaiul lui de amintiri. Păi. Măi.
Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?
Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.
Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...
Poetul este manifestarea supremă a involuției umane. El și incapacitatea lui de a se adapta, de a supraviețui cu tot dinadinsul. Nu poți să nu fii uimit de atracția lui față de lucruri care nu folosesc propășirii speciei, de atracția lui față de imaginar și iluzii. Poetul este implicația logică a creației.
Comentarii aleatorii