În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta.

Și apoi sînt morții. Se moare la urma urmei zilnic. Mor oameni la cîteva ore după naștere. Alții mor în azile de bătrîni. Mor de cancer, în accidente, mor de moarte bună. De parcă ar exista și moarte rea. La urma urmei moartea e la ordinea zilei. E o chestiune cît se poate de acceptabilă atîta timp cît nu trebuie să mori tu, sau cineva prea aproape de tine. Dar nu despre filozofia morții este vorba, nu despre faptul că oricum cei care au murit atunci, în decembrie 89, tot ar fi murit într-un fel sau altul. Ci este vorba despre această tranzacție aproape macabră a acelor zile. Dacă mureai și îți vedeai de treaba ta, fără să agiți lucrurile după aceea, te procopseai cu titlul de erou. Așa peste noapte. Și toată lumea era fericită.