Unii mă întreabă de ce nu mai scriu. Uneori o fac puțin mustrător chiar. Îmi place senzația asta de a fi mustrat; așa mai mult sau mai puțin aluziv. Poate este și asta o umbră de masochism. Fericirea, stabilitatea au dezavantajele lor. Durerea, suferința devin rarități. Nu este oare acesta prețul succesului maturizării? Capacitatea de a te adapta. Meșteșugul găsirii echilibrului și arta evitării nenorocirii. Poate chiar conviețuirea cu pericolul, cu dușmanii. Sau poate înțelepciunea de a nu mai crede în fericire. Adică în „orice fel de fericire”.
Omul este o ființă paradoxală care construiește castele de iluzii și vise pe nisipul mișcător al istoriei. Rațional sau irațional, sensibil sau dur, tare sau slab, milos sau crud, virtuos sau depravat, curajos sau laș, sincer sau ipocrit, visător sau pragmatic, cutezător sau mărginit, meschin sau nobil, însă aproape întotdeauna orgolios și însetat de frumos și de mai bine, el nu cunoaște niciodată odihna, fiind veșnic în căutare de nou.
Nemărginirea spațiului și a timpului a copleșit întotdeauna omul care este, prin natura lui, o ființă limitată, finită. Neputând nici măcar să pătrundă cu gândul, și cu atât mai puțin să străbată fizic această imensă nemărginire, omul a pus dintotdeauna măsuri și jaloane într-un spațiu și un timp enigmatic și infinit.
Primesc mesaje. Ceva cu spiritualiate și meditație pentru nu știu ce trecere în nu știu ce portal al noului cer și al noului pămînt. Acum că e 11.11.11. Pe bune? Really? Are you serious? Pînă la ce nivel de idioțenie se pot coborî oamenii..? Oameni cu școală, oameni care se presupune că gîndesc. Știu. Mi se va spune că sînt un insensibil. Că nu simt vibrația lumii. Că fac parte din turma rumegătoare a consumatorilor. Manipulat de elite, de masoni, de extratereștri. Că ratez ocazia. Pentru activarea glandei pituitare. Pentru deschiderea față de lumile spirituale. Doamne, chiar atît de subtil marchetizat a devenit totul?! Sînt oare chakrele mele un fel de telefoane celulare pentru care tu îmi poți vinde SIM carduri de ultima generație? Asta este totul? N-a mai rămas nimic altceva?
Moartea are timpul de partea ei. Mereu. Așteaptă. Uneori se mai grăbește, așa din amuzament, nu din lipsă de ocupație. Are nevoie de... diversitate. Ca un holtei trecut de prima tinerețe, dar, în principiu, n-are de ce să se grăbească: are câștigul garantat. Ca într-o afacere cu statul: nu contează când incasezi banii, contează siguranța încasării lor. E adevărat, dacă aștepți prea mult dai faliment, dar în cazul ei așa ceva nu se poate întâmpla. Încă. Pe piața asta câștigă doar unul. Una, de fapt. Doar că, la un moment dat și afacerea asta, ca mai toate afacerile, va sucomba. Cum când?
Am să mi-o iau! Pe merit, fără îndoială, dar trebuie să anunţ că nu e nicio diferență, absolut niciuna: scriem sau nu, verdele pădurii se naşte şi moare din aceleaşi veşnice motive. Ba nu: mai există un motiv, aparent nesemnificativ.
Comentarii aleatorii