Voi nici măcar nu aveţi habar cît iubesc eu România. Iubire din aia pe stomacul gol. Gol de foame de aeroport sau autogară. Gol cu miros de benzină proastă şi mai ales cu miros de Mărăşeşti. Ţigările sau oraşul. Că tot una e. Iubirea pe stomacul gol e iubire adevărată. Probabil pentru că îmbuibarea ucide testosteronul. Şi testosteronul este singurul suport material al patriotismului. Pentru că din cauza lui te îmbăţoşezi, te lupţi, muşti şi din ţărînă, te răzbuni şi pînă la al nouălea neam. Stai drept. Erect. Aperi, procreezi, răzbuni, însămînţezi, zideşti, laşi o urmă. Fie ea şi de sînge. Fie ea şi de scrum. În carne sau în trup de femeie. Dar laşi ceva. România. Ce ştiu ei, veneticii, trădătorii, risipitorii, plecaţii odată cu berzele...
femeie, draga mea
astăzi mi-a fost mai bine şi am lucrat la scena din grădină. pentru sufită am ales o catifea roşie cu dragoni celeşti brodaţi în borangic auriu. crezi că e mult un sac de orez? atunci află că în preţul ăsta au intrat şi patru culise din hîrtie Tsai Lun pe care Alesandros, în onduleuri de sineală a desenat cu peniţa ramuri de cireş. ştii cît de aproape îi eşti! mereu îmi vorbeşte despre tine şi cum într-o zi vei deprinde arta caligrafiei. el îi spune altfel, meditaţia pensulei. uite, săptămîna trecută eram pe plajă, marea se zbătea şi pe sînii ei umflaţi de sare spuma valurilor desena găitane. sfîrcurile împungeau ţărmul. Alesandros îmi zice dintr-o dată – trasează o scară cu trepte din sfoară pînă la cer şi arată lumea cu degetul, tu şi tu şi tu! dar nu am atîta hîrtie! atunci fă-ţi privirea ancoră şi trage cerul mai jos.
cine ar vrea să își mai amintească ceva acum cînd s-a străduit atît de mult să uite...
Da, probabil e o prostie să mă gîndesc la ideea asta cu “după douăzeci de ani”. Cineva mai în glumă sau mai în serios m-a întrebat dacă are vreo legătură cu Dumas. Probabil ar fi fost mai interesantă amintirea unei povești de amor, nu, după douăzeci de ani? La urma urmei ce sînt douăzeci de ani?... Noi nu ne cunoaștem aproape de loc – nici măcar contrafăcută – vreo mie de ani de istorie. După plecarea lui Aurelian în 271 și pînă în vremea lui Basarab I, prin anii 1330, nu prea știm ce ni s-a întîmplat. De fapt nici nu știm ce eram sau cine eram. Cumani, berladnici, pecenegi, avari, costoboci? Față de mia aceea de ani acești douăzeci sînt o biată glumă. O glumă sinistră cît o generație de adolescenți rupți la suflet și tastînd SMS-uri.
Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta...în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva.
mă gândeam într-o zi ce mama naibii s-ar întâmpla dacă n-ar mai fi Dumnezeu, dacă n-ar mai fi cuvintele, dacă n-ar mai fi toată muzica asta rock, rap, pop, hip-hop? dacă în loc de mine acum ai asculta o bucată de lemn vorbindu-ți, spunându-ți că nu e lemn din ăla de esență tare, din care e scaunul pe care stai tu, că nu poate fi dată cu lac, spălată, ștearsă de praf, zgâriată de toate tocurile care ar trece peste ea.că bucata asta de lemn care vorbește are viață, se mișcă, te vede. și poate să te încălzească atunci când te duci dincolo, acolo unde pleacă toți. acolo unde lemnul putrezește, acolo unde ceasul nu mai are atâtea subordonate și timpul nu mai foșnește sacoșele prin masele amorfe de suflete.
Comentarii aleatorii