Gorun Manolescu : Îmi pare bine, domnule Negoiță că, după atâta timp, putem sta de vorbă, în liniște, cumpănind fiecare răspuns și întrebare. Pentru că acest interviu se desfășoară interactiv, prin email-uri. Deoarece, de câte ori ai revenit prin țară, deși ne-am întâlnit, timpul te presa. Și n-am putut reface clipele de liniște, plăcut tensionate, ale discuțiilor pe care le aveam. La institutul de cercetări la care lucram amândoi și, mai ales, în seminariile pe care le țineai. Cu acea "logică" a "vagului" care era și obiectul seminariilor, dar și modul atractiv al expunerilor dumitale.
Încercăm să nu ne pierdem, făcând ceea ce atâția alții fac. Femeia la treizeci de ani, îmi spui, știe ce vrea, știe ce poate, nu are nevoie de mine să o completez, să o apăr, să o protejez. Femeia la treizeci de ani, îți spun, iubește. Două zile, cu toate amintirile grămadă. Săpăm în umbre, căutand case. Zilele acestea, ca un cimitir în care toate mormintele sunt săpate și nimeni nu vrea să moară. Tu îți spui că nu vei muri niciodata; eu supravietuiesc.
În restul de 363, e iubită.
Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?
Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.
Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...
o lume abătută mergând în totală neştire străbătută de fiorii unui timp ce nu găseşte salvarea înghesuită între toţi elia nu mai suportă începe să alerge ţipând cei din jur se dau la o parte surprinşi ea percepe cum eliberează tensiunea ce-i strânge inima ele văd ţipătul un drapel mai întâi o femeie apoi două trei patru îi calcă pe urme cedează psihic încă una şi încă una se revoltă isteric bărbaţii micşorează pasul ori chiar rămân pe loc sunetele devin tot mai ascuţite mai greu de suportat nu au cum să fugă îşi astupă urechile alţii cad în genunchi sfârşiţi
femeile simt în ele pofta de tăcere cum creşte din milă ochii le devin strălucitori un timp se privesc atent apoi strâng rândurile iar şi pornesc mai departe către oriunde
fireşte că-ţi aminteşti ce îţi scriam la fiecare sfîrşit de săptămînă. aşteptam să te întorci şi să citeşti. aflasem că răspunsul tău stă în freamătul genunchilor nicidecum pe buze sau în priviri. aşezată pe masa din bucătărie cu picioarele atîrnînd, uneori genunchii tăi se albeau de atîta strînsoare încît ştiam că eşti îndestulată deja de lumina din tine. orice scînteie în plus te-ar fi transformat în cenuşă. legenda păsării phoenix la ceas tîrziu ne-ar fi istovit pe amîndoi prin repetabilitate.
Comentarii aleatorii