există femei care după ce pleacă te simți ca și cum ți s-ar fi rezectat tot stomacul.
de parcă după o vreme ea nu mai e o femeie ci un organ important fără de care nu ai fi normal. cauți soluții poate ar trebui să faci totul mecanic să-ți propui conversații banale casual sex și alte asemenea.
Prietene.
Prietene ştiu.
Că au fost între noi şapte ore şi un ocean.
Aici februarie are 28 de grade.
În prima dimineaţă am văzut balene jucându-se în golf.
Un spectacol halucinant, părea mai degrabă un efect secundar de la cele 21 de ore de zbor şi 2 escale în care nu am pus geană pe geană, când începi să iubeşti consistenţa betonului.
Soarele mexican îţi presară chili pe corp, după numai o oră pe şezlongul de lângă piscină, pielea începe să usture.
Aşa că ne urcăm într-un autobuz cam deşelat în care nimeni nu miroase a transpiraţie şi ajungem în locurile unde s-a filmat „Noaptea Iguanei”. Când mă voi întoarce vreau să văd neapărat pelicula asta.
când să întoarseră de la cimitir găsiră tolănit aici pe prispa din dială un mârtan sur cu ochii verzi cu mustățile pârlite și coada scurtată- o arătare cam hâdă carevasăzică- de curând aleasă cu semne de bună purtare în vreo pățanie nimerită cine știe cum prin lumea cea plină de încăierări a mâțelor lelița Măria își văzu de rostul pomenii și de toată rânduiala care să cădea în cea zî blestemată iar când să mai potoliră și năcazul și grijile începu să întrebe de n-a știi careva a cui a fi străina vietate întrebă în dială și în vale pe linia principală și pe ulițe că vorba ajunse din gură în gură hăt departe tocma la Chiva lu Miai în capu satului nima nu știa nimic de nici un mârtan
Și apoi sînt morții. Se moare la urma urmei zilnic. Mor oameni la cîteva ore după naștere. Alții mor în azile de bătrîni. Mor de cancer, în accidente, mor de moarte bună. De parcă ar exista și moarte rea. La urma urmei moartea e la ordinea zilei. E o chestiune cît se poate de acceptabilă atîta timp cît nu trebuie să mori tu, sau cineva prea aproape de tine. Dar nu despre filozofia morții este vorba, nu despre faptul că oricum cei care au murit atunci, în decembrie 89, tot ar fi murit într-un fel sau altul. Ci este vorba despre această tranzacție aproape macabră a acelor zile. Dacă mureai și îți vedeai de treaba ta, fără să agiți lucrurile după aceea, te procopseai cu titlul de erou. Așa peste noapte. Și toată lumea era fericită.
O foarte lungă perioadă de timp am crezut că am suferit un accident. Am crezut că mi-am pierdut mirosul. Știți cum se întîmplă... o sinuzită ceva, o alergie și gata, nu mai simți nimic. Și chiar mă plîngeam uneori medicului în timpul vizitelor anuale. Omul se uita la mine, mă consulta și îmi dădea cîte ceva pentru alergie. Ce nu știam eu era faptul că nu aveam nimic. Că totul era în ordine. Cu mirosul vreau să zic. Și am înțeles asta abia după ce am călătorit în România după mai mulți ani. Pentru că, dragii mei, România miroase. Cu adevărat. Și nu o luați la modul peiorativ fiindcă nu a fost așa intenționată. România este o simfonie de mirosuri.
Comentarii aleatorii