Oamenii ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine. Și o spun cu convingere. Ca și cum ar fi un fel de panaceu sau o mare eliberare. Fără să știe poate, sărmanii de ei, ce ne paște atunci cînd acceptăm în final să o facem. Cum devenim praf de pușcă iar iubirea devine scînteie. Vezi, de aceea cei mai mulți, imensa majoritate, se mint, se ignoră, se evită pe ei înșiși, și pot dormi atît de liniștiți. Și le merge bine. Atît de bine.
A sosit Noaptea Crăciunului. Ce simt acum? Greu de descris în cuvinte. Și depinde de multe lucruri. Dar cel mai vulnerabil sînt atunci cînd aud „O noapte preasfințită”, așa cum am cunoscut „O silent night” în credința mea creștină. Așa cum am cîntat-o de zeci, poate de sute de ori. Și este greu de descris în cuvinte. Mai ales cînd închid ochii. Și simt cum o gheară de gheață luminoasă îmi despică pieptul. Cum urcă și îmi străpunge craniul în intimitatea universului meu limbic. E unul din acele momente cînd îmi este imposibil să spun ce se petrece în sufletul meu.
Borges:
Distraşi de discuţia despre nemurire am lăsat să cadă noaptea fără să aprind veioza.
Nici nu ne mai vedeam feţele.
Cu indiferenţă şi duioşie mai eloquentă decât orice patos, vocea lui Macedonio Fernandez (1) repeta că sufletul este nemuritor.
Mă reasigura că moartea trupului este fără importanţă, moartea fiind un eveniment neglijabil care se întâmplă omului.
În timpul acesta mă jucam cu briceagul lui Macedonio, îl deschideam şi-l închideam ascultându-l.
Un vecin cu acordeon, repeta la infinit La Cumprasita (2) o balivernă obraznică iubită de mulţi, fiindcă li s-a spus că este un cântec vechi.
I-am propus lui Mecedonio să ne sinucidem ca să dobândim liniştea necesară discuţiei.
Fără acțiune un roman are puține șanse să capteze atenția. Zic eu. Dar cine sunt eu să zic ceva? Sunt și eu acolo, un individ. Cu aere. Aș putea oare scrie un roman? Nu cred. Sunt prea leneș. Dar nu e numai asta. Mai e ceva, extrem, extrem de important. N-am niciun pic de talent și, mai ales, nu prea am ce spune. Un subiect, o idee măcar, un licăr de speranță într-o idee. Și-atunci? Care-i șpilul? De ce mă complac în nevoia de a scrie un roman? Oare chiar am nevoie de asta? Nu am nevoie, mai curând, de o femeie? Ei, cum nu? Ba chiar am.
când te forţezi să-mi strecori în minte fantoma, mă uit în altă oglindă. surâsul acela ţi-a schimbat viaţa, ştii bine, un simplu zâmbet poate stârni dezastrul pe care-l aştepţi. mă gândesc la cercul în care existam numai eu, cercul care a pornit rătăcirea, cercul în care puteam să fiu eu, să plâng şi nimănui să nu-i pese. cercul blestemat în care aş fi vrut să încremenesc. oamenii erau păpuşi urâte, şi eu eram o jucărie. nu ştiu cărei identităţi îi aparţinea carnea mea, dar sângele mi-a rămas roşu. mi-au impus să mă uit la el, când mi-l scoteau din venă. surâsul ca o pădure, deasupra căreia vrei să păcătuieşti, lumina de care nu te mai bucuri, gândurile ce nu-ţi mai aparţin. noaptea. noaptea asta, care te rupe din somn, te aduce în faţa aceleiaşi foi. scrii, nu mi-e teamă de mine.
Comentarii aleatorii