Voi nici măcar nu aveţi habar cît iubesc eu România. Iubire din aia pe stomacul gol. Gol de foame de aeroport sau autogară. Gol cu miros de benzină proastă şi mai ales cu miros de Mărăşeşti. Ţigările sau oraşul. Că tot una e. Iubirea pe stomacul gol e iubire adevărată. Probabil pentru că îmbuibarea ucide testosteronul. Şi testosteronul este singurul suport material al patriotismului. Pentru că din cauza lui te îmbăţoşezi, te lupţi, muşti şi din ţărînă, te răzbuni şi pînă la al nouălea neam. Stai drept. Erect. Aperi, procreezi, răzbuni, însămînţezi, zideşti, laşi o urmă. Fie ea şi de sînge. Fie ea şi de scrum. În carne sau în trup de femeie. Dar laşi ceva. România. Ce ştiu ei, veneticii, trădătorii, risipitorii, plecaţii odată cu berzele...
Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta...în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva.
precum laptele de pasăre cu găluşte din albuş cleios, înghiţit fierbinte pe patul de convalescenţă după vărsat de vânt...
diafilmul cu Făt-Frumos din lacrimă, primul mort din viaţă albastru şi trist, preschimbat în apă rece de izvor....
sânii lungi şi scofâlciţi ai bunicii atâta de dragi, care face baie în lighean iarna lângă soba fumegândă...
păianjenul mare, negru şi păros din plastic, primit cadou prin poştă de la o fabrică de jucării...
povestea plină de sadism şi umor negru a lui Max şi Moritz, ilustrată pentru copiii de altădată...
Fără acțiune un roman are puține șanse să capteze atenția. Zic eu. Dar cine sunt eu să zic ceva? Sunt și eu acolo, un individ. Cu aere. Aș putea oare scrie un roman? Nu cred. Sunt prea leneș. Dar nu e numai asta. Mai e ceva, extrem, extrem de important. N-am niciun pic de talent și, mai ales, nu prea am ce spune. Un subiect, o idee măcar, un licăr de speranță într-o idee. Și-atunci? Care-i șpilul? De ce mă complac în nevoia de a scrie un roman? Oare chiar am nevoie de asta? Nu am nevoie, mai curând, de o femeie? Ei, cum nu? Ba chiar am.
Bucovina... Dealuri înalte, cu păduri revărsate anunţând munţii. Şi oamenii au aici vocaţia ascensionalităţii. Le privesc gesturile, le caut privirera - sunt dinamice şi agere, hotărâte şi demne, naturale şi crispate în cutezanţa lor.
Câmpuri pătate cu oi. Cer pătat cu nori.
Lunca Moldovei scăldată în verdeaţă. Ochiuri de lumină şi vârtejuri vegetale... Căsuţe solitare - bulgări de viaţă umană. În curgerea ei vaporoasă, învăluită uşor în ceaţă, apa devine translucidă şi ireală, împrumutând efecte cromatice nebănuite, aproape eterice.
Comentarii aleatorii