Scriu cu plăcere pe site-ul Hermenia.com încă de când l-am descoperit pe tărâmul interna(u)ților. Am încercat să pun aici tot ce este mai bun din imaginația, din credința și din convingerile mele lirice. Nu sunt o voce care se face clar auzită. De multe ori părerile și scrierile mele au fost interpretate la modul personal - fără ca cei care au făcut-o să mă cunoască - sau au fost considerate manifestări ale unui novice literar. Nu am pretenția că reprezint o descoperire a literaturii române și nici că de la mine și cu ceea ce scriu începe poezia în limba română - însă pot spune că părerea mea contează atât cât fiecare dintre noi are dreptul al libera exprimare - indiferent de valoarea ei sau de felul în care sunt perceput pe acest site.
Ieri s-au împlinit 40 de ani de la nașterea internetului. 40 de ani de cînd un student de la UCLA s-a logat de la distanță la un computer aflat într-un centru de cercetări din Stanford lîngă San Francisco. Evident, pentru unii din noi internetul s-a născut abia acum 5 ani, sau în 2000, sau acum 15 ani, sau abia acum 20 de ani. Dar asta este probabil irelevant.
când te forţezi să-mi strecori în minte fantoma, mă uit în altă oglindă. surâsul acela ţi-a schimbat viaţa, ştii bine, un simplu zâmbet poate stârni dezastrul pe care-l aştepţi. mă gândesc la cercul în care existam numai eu, cercul care a pornit rătăcirea, cercul în care puteam să fiu eu, să plâng şi nimănui să nu-i pese. cercul blestemat în care aş fi vrut să încremenesc. oamenii erau păpuşi urâte, şi eu eram o jucărie. nu ştiu cărei identităţi îi aparţinea carnea mea, dar sângele mi-a rămas roşu. mi-au impus să mă uit la el, când mi-l scoteau din venă. surâsul ca o pădure, deasupra căreia vrei să păcătuieşti, lumina de care nu te mai bucuri, gândurile ce nu-ţi mai aparţin. noaptea. noaptea asta, care te rupe din somn, te aduce în faţa aceleiaşi foi. scrii, nu mi-e teamă de mine.
fireşte că-ţi aminteşti ce îţi scriam la fiecare sfîrşit de săptămînă. aşteptam să te întorci şi să citeşti. aflasem că răspunsul tău stă în freamătul genunchilor nicidecum pe buze sau în priviri. aşezată pe masa din bucătărie cu picioarele atîrnînd, uneori genunchii tăi se albeau de atîta strînsoare încît ştiam că eşti îndestulată deja de lumina din tine. orice scînteie în plus te-ar fi transformat în cenuşă. legenda păsării phoenix la ceas tîrziu ne-ar fi istovit pe amîndoi prin repetabilitate.
Având în vedere faptul că erau, amândoi, originari din Târgovişte, ar fi fost de aşteptat ca Ion Heliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu să aibă relaţii cordiale, chiar dacă îi despărţeau opt (sau poate chiar doisprezece) ani de viaţă.
Comentarii aleatorii