Chiar dacă lucrurile ce se întâmplă live, par ciudate, nu au nicio relevanţă expresii ca: "mai mult cu cinci sau mai putin cu 2."
Totul se petrece după un scenariu care îmi scapă. Chiar dacă ea are impresia, uneori, că este manipulată, sau poate chiar este, nu se întâmplă nimic conştient şi controlabil. Când apele cresc din ce în ce, mai gândeşti, oare, că va veni vremea când se vor retrage? Nu cred, aşa că te laşi purtat de apă, chiar dacă în palmă nu ai decât un pai, care oricum nu te poate ajuta.
Câtă iubire poate fi strânsă într-un personaj ca Zahei care a avut decenţa să stea "acolo", până în ziua în care mi-a reamintit că a acceptat ocna ca pe o izbăvire refuzând fuga în suicid.
Nu pot gândi la pasul următor, cu toate că mă bântuie tot felul de "variante".
Bucovina... Dealuri înalte, cu păduri revărsate anunţând munţii. Şi oamenii au aici vocaţia ascensionalităţii. Le privesc gesturile, le caut privirera - sunt dinamice şi agere, hotărâte şi demne, naturale şi crispate în cutezanţa lor.
Câmpuri pătate cu oi. Cer pătat cu nori.
Lunca Moldovei scăldată în verdeaţă. Ochiuri de lumină şi vârtejuri vegetale... Căsuţe solitare - bulgări de viaţă umană. În curgerea ei vaporoasă, învăluită uşor în ceaţă, apa devine translucidă şi ireală, împrumutând efecte cromatice nebănuite, aproape eterice.
Au forță, sunt stabili, se înalță deasupra majorității chiar dacă sunt scunzi iar vântul puternic nu-i înclină, nu-i încetinește, ci îi ridică. Se plimbă printre noi, dar ne este greu să ajungem la ei.
Ai trecut pe lângă unul fără să-ți dai seama ce este, fără să știi că te depășește, că întotdeauna o va face oricât de bun ai fi tu și că lui nici măcar nu-i pasă. Nu-l poți lovi. Poți încerca, dar nu vei face decât să-l iriți. Acești oameni se poartă frumos, sunt etici și rar poți compromite unul dintre ei.
Icoană autentică (care-mi aparține), pictată pe sticlă vălurită fabricată manual, din Sibiel.
*
Ramură a artei culte central europene, pictura pe sticlă a născut in prima jumătate a secolului al XVIII-lea, atât primele tablouri populare pe sticlă, hinterglasbilder, cât și un exod de colportori în teritoriile învecinate. Totodată, românii aflați în centrele de manufactură a sticlei din Boemia, Moravia sau Slovacia au adus aceasta tehnică pe tărâmurile lor natale, unde ea s-a suprapus peste fondul ancestral de creație populară.
Mi-am petrecut adolescenţa prin Bucureşti, pe Dudeşti şi Calea Văcăreşti. Unde, în afara derbedeilor din găştile de cartier - pe care îi frecventam cu asiduitate - îmi intrase în cap şi poezia. Şi, prin urmare, pe la 15 - 16 ani, iată-mă şi pe la cenaclul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) unde m-am întâlnit, în afara lui Labiş (pentru scurt timp), cu Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban, etc., şi Florin Mugur. Ne regăseam, în afara cenaclului, pe la unul şi altul, pe acasă. Mai mult pe la mine - după câte îmi amintesc - pentru că, în afara unui spaţiu mai mare, se mai găsea şi câte un vin bun de Drăgăşani sau Urecheşti, adus de taică-meu (inginer silvic) din deplasările lui prin ţară. Am şi acum în minte unele versuri ale lui Florin:
Comentarii aleatorii