Unii mă întreabă de ce nu mai scriu. Uneori o fac puțin mustrător chiar. Îmi place senzația asta de a fi mustrat; așa mai mult sau mai puțin aluziv. Poate este și asta o umbră de masochism. Fericirea, stabilitatea au dezavantajele lor. Durerea, suferința devin rarități. Nu este oare acesta prețul succesului maturizării? Capacitatea de a te adapta. Meșteșugul găsirii echilibrului și arta evitării nenorocirii. Poate chiar conviețuirea cu pericolul, cu dușmanii. Sau poate înțelepciunea de a nu mai crede în fericire. Adică în „orice fel de fericire”.
Din cînd în cînd prietenii îmi trimit articole din ziarele românești. E fascinant să le citești. Mă întreb uneori ce se întîmplă de fapt în România, ce se întîmplă în adîncul ei, în inima ei. E o țară atît de diversă, cu fanatisme religioase sau superstițioase prin satele Moldovei și alienări cibernetice prin net-caffee-urile orădene sau timișorene, cu sate mumificate în goana exilului spre peninsula iberică sau Irlanda, cu concursuri de miss la nivel de cătun și adolescenți dezorientați în dezamăgirile lor prin ”hood”-urile bucureștene. E o țară care de jure este parte a ”Statelor Unite ale” Europei și totuși de facto atît de imobilă în ”kazakstanismele” ei cumano-berladnice.
pe Dogaru, vecinul de la cinci îl văd numai vara. la început am fost intrigat ba chiar mă încerca o anumită stare de îngrijorare dar în timp am învățat că de fapt există doi dogari. unul de iarnă nevăzut și unul care apare invariabil în anotimpul călduros într-o discretă libertate de expresie - șlapi negri din cauciuc maieu alb made în China și bermude imprimate cu flori de ochiul boului.
Și apoi sînt morții. Se moare la urma urmei zilnic. Mor oameni la cîteva ore după naștere. Alții mor în azile de bătrîni. Mor de cancer, în accidente, mor de moarte bună. De parcă ar exista și moarte rea. La urma urmei moartea e la ordinea zilei. E o chestiune cît se poate de acceptabilă atîta timp cît nu trebuie să mori tu, sau cineva prea aproape de tine. Dar nu despre filozofia morții este vorba, nu despre faptul că oricum cei care au murit atunci, în decembrie 89, tot ar fi murit într-un fel sau altul. Ci este vorba despre această tranzacție aproape macabră a acelor zile. Dacă mureai și îți vedeai de treaba ta, fără să agiți lucrurile după aceea, te procopseai cu titlul de erou. Așa peste noapte. Și toată lumea era fericită.
Şi prin urmare, cum dincolo de rama portretului lui Dorian Gray este interzis să fii, mort, copt, tăiat în patru, făcut pe dracu, orişicum, nu vei putea să treci niciodată dincolo de pereţii celulei tale de timp şi spaţiu alcătuită după darea de mână a lui Dumnezeu. Prin urmare este mai bine că e aşa fiindcă altfel te-ai scurge dinspre creier spre oase sau poate invers, ai invada mările sau ai trece peste nivelul critic al apelor de suprafaţă. Incomplet. Nu fugi după timp, prietene. Cronos îşi înghite odraslele şi ţie nu ţi-e dat să fii zeu.
Comentarii aleatorii