trec mările. vin câmpiile de sticlă; pășesc criticii cu stegulețe minuscule, crem, portocalii, violet și negre, mărșăluiesc pe străvezia baladă a apocalipsului cu happy end. magnific regizorul! batgiocorește turmele de intelectuali nesupunându-și capodopera la scenariul tipic, ușor criticabil.
Adrian Munteanu-„ 7 ”- lansare de carte, marţi 29 noiembrie orele 18,00 „Casa Băiulescu” la o nouă întâlnire a grupului de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi”. Citesc acest afiş cu o strângere de inimă. E marţi şi mai sunt câteva ore până la lansare şi nu ştiu dacă voi reuşi să ajung dar mă străduiesc. Simt că va fi ceva special. Dau câteva telefoane...
Încă mai trăiesc, îmi privesc cu disperare adâncă mâinile, şi ele îmi spun că încă trăiesc. Da, pot să îmi închid ochii şi să privesc viaţa cum o fac orbii, pot simţi nedefinitele pânze ale durerii. Şi dacă doare, încă trăiesc, nu-i aşa?
Creierul s-a deconectat
Distrugând punțile.
Liniște.
O mare, adâncă și stranie liniște
Mă cuprinde,
Unduindu-și sinapsele smulse.
Cât sunt eu?
Ultima frontieră a întrebărilor,
Ce se zbate
Înainte de a fi devorată.
Caut să-mi accept limitele
Ce cuprind totul.
Eu.
Universul.
Parte și întreg.
Oamenii ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine. Și o spun cu convingere. Ca și cum ar fi un fel de panaceu sau o mare eliberare. Fără să știe poate, sărmanii de ei, ce ne paște atunci cînd acceptăm în final să o facem. Cum devenim praf de pușcă iar iubirea devine scînteie. Vezi, de aceea cei mai mulți, imensa majoritate, se mint, se ignoră, se evită pe ei înșiși, și pot dormi atît de liniștiți. Și le merge bine. Atît de bine.
Comentarii aleatorii