nu mai pot să mătur frunze
am ajuns un biet pensionar şi atît
îmi tremură mîinile picioarele
şi capul pe umeri
sînt tot mai singur şi mi-e urît

aş vrea acum să fac două mormane
din toate poemele pe care le-am scris
să le dau foc şi să-mi spun
Pol nu ai fost niciodată poet
ai trăit doar un vis

adesea am fost prea rebel
rareori am avut har
cheile mele spre nemurire

Iubita mea cu un profil baroc
Mă-așteaptă seara, umedă, în prag,
Rotind cu non-șalanță un nunceag
Pe după umeri, pulpe și mijloc;

Mă-ntreabă-ntâi, fixandu-mă cu drag,
De unde vin; răspunsul echivoc
Pe care-l dau o zgândăre și poc
- Îmi trage una fix în ștremeleag.

"Te vindec eu, Gheoghiță, de nărav!";
Văd dinainte verde-obsidian
De parcă-mi desenase un zugrav