...mama mea. Într-o zi mi-a pus toate agendele ei în brațe, îmi dăruia viața ei. Nu credeam că poate fi atât de încrezătoare în forțele mele. Știam că nu i-a plăcut drumul pe care l-am ales, acela de a mă dedica jurnalismului. Acum aveam toate portițele deschise să investighez viața mamei. Știam că acolo, între filele frumos colorate sunt crâmpeie din trăirile ei, din clipele ei de nostalgie, de bucurie, de revoltă. Încercasem să le pun cap la cap, să înnod firele poveștilor sale, dar nu reușeam. Acum aveam posibilitatea să-mi fac temele bine, cât mai temeinic. Era momentul să încerc să o înțeleg mai bine. Nu mai sunt atât de tânăr, să trec fără să bag de seamă evenimente care dor. E un soi de revoluție a gândului. Probabil e în grevă, îl trezesc imediat și-l îndrept pe calea cea mai scurtă posibil, spre descifrarea acestei enigme: cine e mama mea? de ce are părul atât de alb? de ce nu-și ascunde privirile și de ce nu-și ascunde vârsta cum o fac toate femeile? Le-am lăsat stivuite pe masa mea de lucru, pe ele agendele mamei. Nu-mi vine să le ating. Încerc să-mi amintesc cât mai multe episoade povestite de ea, prin viu grai. Îmi povestea mie, surorii mele, și nu rareori celor pe care nici nu-i cunoștea, unor străini care-i ieșeau în cale. Nu avea nici o reținere, era ca o carte deschisă, dar pe care cu greu o citeai și mai ales înțelegeai. Multă lume nu o înțelegea; o priveau uimiți, cât de pasionată era în tot ce făcea, de parcă nimic nu ar fi putut să o tempereze- ea nu se ascundea niciodată. Orice situație în care era pusă avea rezolvare, deși nu întotdeauna în favoarea ei. Dar nu avea importanță. Era implicată, adânc ancorată în viață. Iubea oamenii, problemele lor. Era atentă la tot ce o înconjura. Dar cel mai mult iubea disciplina. Și eu numai disciplinat nu pot să spun că sunt sau am fost, spre durerea mamei, draga de ea. Și cât a luptat cu mine! De fapt greșesc,e foarte greu de stabilit ce iubea, ce iubește cel mai mult, mama mea. Acum, cred, sunt convins că ne iubește cel mai mult pe noi, copiii ei. Mi-au trebuit cam mulți ani să-mi dau seama, acum când și mie au început să-mi apară ghiocei la tâmple. Și mai iubește poezia, cu ea ne-a crescut, cu ea ne-a hrănit de mici. Da, poezia e de vină. Uite că am găsit vinovatul, de fapt vinovata... din cauza ei n-am înțeles-o pe mama. E prea complicată pentru mine....