se târa pe sub lumina neoanelor
ca un vierme sub o ploaie de şrapnel
demult când eu locuiam în el şi
el locuia în mine
un cadru sentimental ne lega laolaltă
făcuserăm planuri să domesticim sălbăticiunea
acelor ore târzii care smulgeau din noi o
bucată din viaţă
ciozvârta aia de la straja a treia când
în loc să dormim cutreieram
ca Morpheus şi Neo
bîrlogurile morţii
După ce noaptea se lasă peste oraș
ca păturica pe burtica unui bebe
mister k iese din mister k
îl scuipă “ptu, caca!”
și, cu lăbuțele de scafandru, o ia spre oliță
cât stă pe tron cu gura căscată
și aruncă în cer puricii cu potcoavă
nu știm ( povestitorul însuși nu știe
sau e magar)
în fine
ceea ce știm sigur, scris negru pe alb, iată:
e musai ca cititorul să-i ridice
a spus cineva că nu ne putem plimba,
într-o zi însorită de primăvară,
pe orizont?
la dreapta-marea,
cu străluciri diamantine...
valurile-
la orga abisului,
încântă inimile.
la stânga-cerul,
cu profunzimi de stele.
numai păsările cunosc chemările în hanon
ale soarelui.
descătușând materia,
zborul- triumf al libertății,
înalță sufletul.
ai grijă să nu te dezechilibrezi!
vor veni câte doi
mai întâi delfinii,
apoi
pescărușii
să-ți țină de urât...
Comentarii aleatorii