se târa pe sub lumina neoanelor
ca un vierme sub o ploaie de şrapnel

demult când eu locuiam în el şi
el locuia în mine
un cadru sentimental ne lega laolaltă
făcuserăm planuri să domesticim sălbăticiunea
acelor ore târzii care smulgeau din noi o
bucată din viaţă
ciozvârta aia de la straja a treia când
în loc să dormim cutreieram
ca Morpheus şi Neo
bîrlogurile morţii

stropea pardoseala de marmură cu strigătele sale
ca și cum nimic nu ar mai fi contat decât
ruga unui sânge pierdut.

își amintea de durerea de a nu mai fi fost îmbrățișat de
o noapte muritoare, încălzită
de fericirea unui sân tăcut.

acum, picură stropii roșii din ochii săi
la fel de roșii ca și sângele băut
din cupa veșniciei stinse,
care așteaptă și acum iubirea,