Mi se rece de obiele
Mi se roşu de călcîi
Zboară paserile mele
În frunzişul de gutîi

Mi se scutură de viaţă
Mi se plimbă de pămînt
Iau înaltul ca verdeaţă
Şi îl rumeg şi îl cînt

Mi se plimbă peste limbă
Ca un mucegai scîrbos
Un cuvînt ce pielea-şi schimbă
Şi devine vanitos

Mi se face de poeme
Cu făclii ieşiri protest
Agăţate în blesteme
Mai precum decît acest.

stropea pardoseala de marmură cu strigătele sale
ca și cum nimic nu ar mai fi contat decât
ruga unui sânge pierdut.

își amintea de durerea de a nu mai fi fost îmbrățișat de
o noapte muritoare, încălzită
de fericirea unui sân tăcut.

acum, picură stropii roșii din ochii săi
la fel de roșii ca și sângele băut
din cupa veșniciei stinse,
care așteaptă și acum iubirea,