stropea pardoseala de marmură cu strigătele sale
ca și cum nimic nu ar mai fi contat decât
ruga unui sânge pierdut.

își amintea de durerea de a nu mai fi fost îmbrățișat de
o noapte muritoare, încălzită
de fericirea unui sân tăcut.

acum, picură stropii roșii din ochii săi
la fel de roșii ca și sângele băut
din cupa veșniciei stinse,
care așteaptă și acum iubirea,

Fulgul alb, ratacit,
in palma mi s-a topit.
Se juca indiferent,
se-nvartea, incet, absent,
parca ocolindu-ma,
si incet lovindu-ma.

A trecut peste obraz,
a zburat peste talaz,
apa-n urma a lasat.

Fulgul meu de nea scapat
Din inaltul cerului,
Din creatia Domnului,
Nu e unicat.