Viaţă,
am să sug din tine fiecare milimetru violet,
am să-ţi muşc tocurile ca spânzuratul ultima
gură de aer, am să pipăi toate crustele arse,
tălpile-ţi prăfuite o să le miros cu nările sub
a noua scoarţă, o să-ţi ascult numai inflexiunile de
femeie în ape bărbăteşti, iar frigul încheiat cu uitarea pâna la
gât, viii care împart gropi comune, lopata în forma inimii
am să le văd doar printre degetele tale dormind,
viaţă!

Înţarcă-mă în sfârşit cu ceaţă de strigoi veritabil,
hrăneşte-ma ca porumbel şchiop de un
zbor, aruncă-mi pufuleţi râncezi fără să te vadă nimeni,
n-am să te fac de râs! o să-ţi bag ghearele în
frunte alunecând în ochi, în viorile
gâtului până la buzunarul de la piept şi am să te
răvăşesc aşa cum îti place ţie şi am să-ţi tâlhăresc
frizeriile şi teatrele şi spitalele şi bisericile,
viaţă!

Trăsneşte-mi un lat de iubire drept în moacă
ori cârpeşte-mi două-trei palme de-nţelepciune,
să-mi muţi sufletul din loc, nu alta! spune-mi la
ureche că sunt cel mai viu din cimitirul ăsta,
pupă-mi mâna de trei ori pe oră şi-am să continui să
te las să mă respiri, să te salut, să te despic, să te mulg,
să te îmbrăţişez cu toate dublurile mele,
până n-o să rămână din mine decât suspin prăfuit,
până n-o să rămân decât o sârmă de aer vernil,

şi chiar şi-atunci, si chiar şi-atunci mă voi lipi de tine ca vântul de bătrâni,
să-ţi beau glasul din beregată nesătul ca infarctul,
să te strâng de sânge cu cleştele de amintiri,
pâna ai să-mi spui moartea pe de rost, viaţă,
până o să ştii numele fiecărui mort,
până o să-mi zâmbeşti vânăt din cădere, viaţă,
pâna or să-ţi pocnească fardul, gura şi inima,
aşa o să te iubesc, să te iubesc, să te iubesc
şi aşa să-mi ajuţi, să-mi ajuţi, să-mi ajuţi,
acum şi pururea şi-n vecii vecilor,
amin!