Am promis că voi începe un serial de informare în legătură cu diversele „manifeste” şi încercări de definire a diverselor curente culturale (inclusiv de sorginte autohtonă) care au avut o influenţă, mai adâncă sau nu, pe multiple planuri. În acest fel, fiecare dintre cei care au chef, ar putea să deducă în ce măsură programul iniţial s-a realizat, eventual modificâdu-se pe parcurs, când e vorba de manifeste-program sau cât de bine au prins trăsăturile unui anumit current, atunci cân e vorba de definiri.
Scenarist, regizor, actor și tatăl producătorului și al producătorului executiv al filmului „Păcală se întoarce”, Geo Saizescu mai fraudează încă o dacă bunul gust, sodomizând esteticul și puținele simboluri românești, până acum încă nealterate, cu nonșalanța cu care instructorul de cadre de pe vremuri își dădea cu părerea cu privire la decadența din filmele lui Passolini. Însușindu-și fragmentar acea perioadă istorică a României, Saizescu a bifat clasicii ruși ca să dea bine în ochii colegilor și superiorilor, trecând cu vederea „sistemul” lui Stanislavski, pe care l-a măturat sârguincios sub covor cu proverbialul său baston, la capătul căruia, bag mâna în foc, se află un filet, pentru mătură.
În toate campaniile electorale politicienii au promis că vor mări salariile, pensiile… dar ce n-au promis. Cei ajunşi la guvernare şi-au dat repede seama că teşchereaua e goală. Conform obiceiului românesc, nu s-au sinchisit prea mult. Au schimbat legea salarizării din 1989, probabil, pe motiv că era comunistă! Atunci un muncitor cu categoria a şaptea câştiga aproape cât directorul. Se lucra în acord. Acum nu mai avem la ce să ne raportăm. Toţi sunt importanţi. Ba, mai importanţi decât ceilalţi. Au mărit lefurile fără să-i intereseze cum vor fi plătite. Justiţia spune că e o putere în stat. “Daţi-ne să nu fim corupţi şi vom fi mai…cum trebuie”. Parlamentarii aleşi ne spun că ei sunt alfa şi omega, şi că o democraţie se ţine cu ceva chin din partea poporului.
Pentru intelectualii occidentali, printre care s-a numărat și istoricul român al religiilor Mircea Eliade, descoperirea societăților arhaice, așa-zise primitive, a jucat un rol precumpănitor în deschiderea spiritului. Experiența acestei descoperiri are consecințe pentru cel care descoperă această unitate, noblețe și valoare. Din această perspectivă, Mircea Eliade a înțeles că se poate compara studiul hermeneutic al faptelor religioase cu un fel de metapsihanaliză, în sensul că metoda hermeneutică (cercetarea semnificațiilor avute de un fenomen religios de-a lungul timpului) transformă cercetătorul, adică îl înnobilează pe parcursul descoperirii, considerând astfel istoria religiilor o disciplină majoră și foarte importantă pentru a-i descoperi pe ceilalți oameni.
Cu siguranţă volumul de memorii al lui Adrian Marino, “Viaţa unui om singur”, carte apărută la Polirom la începutul acestui an, este una dintre cele mai controversate
Comentarii aleatorii