«... până şi ne-citirea lui Puşkin se dovedeşte a fi o formă a prezenţei lui.»
(Alexandr KORABLIOV)
«E posibilă oare în literatura rusă existenţa unui alt fel de poezie decât cea a lui Puşkin? – se întreabă Alexandr Korabliov şi tot el răspunde – E dificil de răspuns la o astfel de întrebare, îtrucât şi poezia anti-puşkiniană este tot puşkiniană»¹
printre rânduri, sau despre cum se pune în valoare...
Nu sunt un specialist în manifeste literare. Cu atât mai puțin în comentarea lor. Dacă am citit, în devenirea mea, 10 asemenea inițiative, având un rictus, involuntaro-pesimist, care îmi exprima gândurile.
Pătrunzi în poezia lui Soviany ca într-un labirint și o astfel de incursiune enigmatică fascinează. Oricum ai vrea să sintetizezi mesajele transmise, nu ai posibilitatea de a o face altfel decât repetând rețeta poetului: "Dilecta" este un elogiu adus feminității, o „ofrandă”; cartea se dovedește un altar în care iubita e „beatificată”. Dilecta nu poate fi înțeleasă dacă nu iubești sau dacă măcar nu păstrezi vie în inima ta, amintirea unei iubiri puternice.
Romanele lui Mario Vargas Llosa înglobează cugetări profunde despre însăşi fapta de a scrie. Autorul dezvoltă ideea că umanitatea are nevoie de acea plăsmuire a imaginaţiei, care schimbă dimensiunile unei sau altei realităţi. Şi, pornind de la aceasta, observă cu uşurinţă cum se schimbă firul narativ, nu doar din perspectiva tehnicii de scriere, ci şi din punct de vedere evolutiv, în funcţie de ideile (aici politice) ale personajelor care povestesc. Şe ştie că Llosa lucra mult la dezvoltarea ideilor, pâna a ajunge să le scrie pe hârtie, acest proces de creare a unei scheme literare, de iniţiere a unui concept, de la care ar porni un subiect, putând să dureze de la câteva luni până la câţiva ani.
Comentarii aleatorii