Romanul "Copii de aruncat” este puternic ancorat în realitate. O realitate a unei Japonii contemporane altfel decât o cunoaștem, îmbibată de violență, droguri și personaje alienate. Doi copii abandonați în boxele de bagaje ale unei gări își croiesc împreună, încă de mici destinul, trecând printr-o acută criză de personalitate. O copilărie sub semnul autismului, o adopție parțial eșuată și drumurile lor se despart lăsând adânci urmele unei frustrări care naște, în mintea lor, setea de răzbunare, mai întâi pe mamele care i-au abandonat și, mai apoi, pe societatea indiferentă. Kiku și Hashi trec prin experiențe care, în loc să-i călească, le deschid perspective halucinante.
Am realizat că, deși am împărtășit multe creații ale autorilor avangardiști, n-am și vorbit despre ele în eseuri/articole care, evident, să dea pe spate publicul cititor care, într-un chip și mai evident, nu e foarte interesat de avangardă (cel puțin nu la nivelul meu patologic)... Acum ceva vreme am realizat (în vreo 10 ore!) un eseu despre Gellu Naum, care mi s-a părut însă absolut îngrozitor, la nivel de referat școlar, așa că nu l-am publicat. Zilele trecute m-am gândit să realizez un eseu despre Tristan Tzara, dar am realizat repede că nu aveam cu mult mai multe informații decât, să zicem, pagina de Wikipedia a lui Tristan Tzara! Dacă tot îmi ocup frigiderul timpului cu un eseu, de ce să nu fie ceva inedit?...
Cele două gheișe intrară în urbea Kyoto exact la ora
la care cucii imperiali se duceau la culcare
ca să facă loc altor păsări pline de ciudațenii
formale, purtând uniforme caligafiate cu pana unei
colege sacrificate,aleasă prin sorți aleatorici
care să extrapoleze orgoliile functionarilor mărunți
ce tropăiau în mătăsuri înflorate la ușa
superiorilor influențiali
așteptând favoruri și acareturi după cum performau
în luptele de dincolo de islaz.
Gheișele își purtau povara post feminității lor
în coșuri de orez împleticit cu mersul lor legănat
pe brazdele abstracte trasate cu linia
de bambus pe planuri sobre emoțional.
Sufereau amândouă de hipotensiune căci nu
credeau în iubire nici compasiune nu prea aveau deși
doctorul oficial le-o căuta în urina limpede culeasă
În perioada 19-21 octombrie a avut loc al 17-lea Salon de revistă francofonă, tradițional deja în spațiul cultural parizian. Salonul de revistă francofonă este organizat de Ent’revues (date despre acest organism pot fi accesate pe site-ul www.entrevues.org ) în cadrul programului «Lire en Fête». Pentru cei care nu știu, trebuie precizat că din 1986, Ent’revues este site-ul revistelor culturale ce propune celor interesați, un spațiu virtual de informare, promovare și studiu despre revistele contemporane, și este realizat cu sprijinul a Centre national de livre.
Zarva stârnită de alegerile euro-parlamentare, de neînțelegerile din coaliție, dintre domnii Băsescu și Geoană, văicărelile lui Crin Antonescu, zarva stârnită din te miri ce de posturile noastre de televiziune, care fac în fiecare secundă din tânțar armăsar, năucind populația mai credulă, nebunia cotidiană pe care o declanșează declarațiile belicoase ale primului ministru, aflat într-un război de operetă cu beneficiarii salariilor astronomice, la care se adaugă nepăsarea noastră față de lucrurile care s-ar putea să fie mari și importante, au făcut ca data de 15 iunie, când s-au împlinit 120 de ani de moartea lui Mihai Eminescu, să treacă aproape neobservată. Probabil de vină va fi, la o adică, și pentru această situație, Criza.
Comentarii aleatorii