Marele prozator, poet și publicist ucrainean din România, bucovineanul Stepan Tkaciuc spunea că literatura ucraineană din România «… s-a născut în secolele trecute ale legendarei Bucovine, iar orașele Cernăuți, Suceava și Siret au fost rampele ei de lansare câtre inimile cititorilor ucraineni din toată lumea. («Cuvânt despre cuvântul ucrainean din România», «Antologia poeziei ucrainene din România», Editura «Mustang», București, 2000)
Pare că suntem urmăriţi de un blestem care ne meneşte celor mai stupefiante recorduri. Devenim adevăraţi artişti ai superlativelor. Din nefericire, niciunul dintre superlativele noastre de dată recentă nu ţine de sfera pozitivului, care, pe blândul plai mioritic năpădit de scaieţi, a devenit, vorba poetului, ceva mai înghesuit în sine decât însuşi punctul. Iată, nici n-a trecut o lună şi jumătate de la carnagiul de la Tuzla (pe care, potopiţi de tot soiul de ştiri despre nimic urlate pe la televiziuni către o populaţie şi aşa turmentată de lovituri în cap şi de caniculă), că la o maternitate bucureşteană unsprezece copilaşi abia născuţi au fost pârjoliţi ca într-un cuptor de un incendiu sesizat, pe cât se pare, abia la vreo jumătate de oră de la declanşarea lui.
Am descoperit, cu ajutorul autorului, aceste rânduri scrise despre poetul hunedoarean Constantin Stancu la apariţia volumului său de poezie "Păsările plâng cu aripi" - Editura Signata, Timişoara, 1998. Le recitesc cu bucurie şi îmi aduc aminte cu plăcere de vremea când mă întâlneam, aproape în fiecarea zi, timp de aproape doi ani, cu poetul plângerilor, de care mă leagă o prietenie de 25 de ani, prietenie despre care cred că nu s-a risipit cu totul, ci s-a adăpostit pentru o vreme în cochilia unei scoici şi aşteptă vântul prielnic, la pupa, când îşi va relua cursul, după ce sufletele noastre se vor reculege. Eu, în singurătatea mea din Călan şi el, în singurătatea sa din Haţeg.
Mai degrabă decât a fi un manifest estetic, antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011) este martor istoric al unei tinere generaţii de scriitori gălăţeni, aflată de mai bine de zece ani într-un proces de formare şi care, iată, a ajuns la maturitate. Sau, dacă e prea mult spus maturitate, atunci a ajuns în punctul în care îşi asumă actul publicării, al „ieşirii din ghindă”; acel „Break on through”, după cum spun americanii (nu numai prin versurile formaţiei „The Doors”).
Zilele trecute a murit un om remarcabil al culturii românești contemporane. Eu nu l-am cunoscut personal dar l-am auzit de multe ori și sentimentul pe care l-am împărtășit întotdeauna a fost al unui om cu care rezonam sufletește în foamea mea adolescentă după libertate într-o țară ca o închisoare imensă. Am primit la Hermeneia office (ar fi prea pompos ca să spun ”la redacție”) un text despre această dispariție. Autorul este Corneliu Leu pe care iar nu îl cunosc personal și nu este membru al Hermeneia dar textul m-a impresionat și i-am cerut permisiunea să îl public aici.
Mai degrabă decât a fi un manifest estetic, antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011) este martor istoric al unei tinere generaţii de scriitori gălăţeni, aflată de mai bine de zece ani într-un proces de formare şi care, iată, a ajuns la maturitate. Sau, dacă e prea mult spus maturitate, atunci a ajuns în punctul în care îşi asumă actul publicării, al „ieşirii din ghindă”; acel „Break on through”, după cum spun americanii (nu numai prin versurile formaţiei „The Doors”).
Comentarii aleatorii