NOTA: Îmi permit să reproduc mai jos un excelent text al bunului meu prieten Adrian Ioniță, trăitor în USA, L. A., adept și practicant al "steampunk"-ului (a se vedea http://egophobia.50webs.com/19/ ). Textul l-am primit prin email. Se regăsesc în el trăirile la cald – uneori incandescente – ale unui american de origine română, cu ocazia investirii lui Obama. Ale unui american de origine română care se află, încă, între două lumi (cea de „acasă” și cea din „noua casă”), trăiri de un seducător tragism, dar nu lipsit de speranță. În care luciditatea strunește sentimentele accentuându-le, purtând amprenta unei nedisimulate autenticități.
Îmi cer scuze pentru lipsa diacriticelor. Am vrut să redau textul cât mai rapid pentru a nu rata momentul care l-a prilejuit.
Wittgenstein reia undeva (în 1931) o spusă a romanticului von Kleist (în 1811) cum că poetului i-ar plăcea cel mai mult dacă ar putea transmite gândurile şi fără cuvinte. Lucru care nu se potriveşte deloc răspunsului lui Mallarmé pentru prietenul său pictor: «Ce n’est point avec des idées, mon cher Degas, que l’on fair des vers. C’est avec des mots.»* Tot Mallarmé, în „Crise de vers”, opune discursul cuvintelor: «L’œuvre pure implique la disparition élocutoire du poète, qui cède l’initiative aux mots…»**. Dar cuvintele ne-au fost date ca să ascundem adevărul. Numai tăcerea nu minte. Obscuritatea («obscurité lumineuse») pe care o cerea Mallarmé poeziei pure tocmai evitării minciunii era de folos. Astfel, poetul evită, pe cât poate, complexul lui Orfeu.
Arta de a citi (o spunea, de multă vreme, în cunoscuta lui carte, Émile Faguet) este, în ultimă instanţă, arta de a reciti. Citim o carte la 20 de ani, o recitim la 40, apoi la 60 şi, dacă Dumnezeu e răbdător şi darnic cu noi, poate şi la 80. Şi aflăm nu cum s-a schimbat cartea, ci cum ne-am schimbat noi. În plan general, lumea îşi reciteşte textele (sau textul) şi află nu cum s-au schimbat ele, ci cum a evoluat (sau a involuat) ea. Nu spunea T.S. Eliot, într-un cunoscut eseu, că orice element nou (şi, desigur, semnificativ) adăugat tradiţiei are darul de a modifica întreaga tradiţie? Nu impunea G. Călinescu „lectura inversă”? Am mai spus-o undeva: arhivarii sunt (sau măcar se consideră) stăpânii lumii.
În urma participării la Festivalul Internațional de Poezie “Grigore Vieru”, ediția a doua, 2010, manuscrisul „Baletistul”, autor Dorin Cozan, a obținut Marele Premiu, constând în publicarea acestuia la editura Princeps Edit, coordonată de poetul Daniel Corbu.
Suntem îndreptăţiţi să vorbim despre poemele care alcătuiesc ciclul „Scrisori din Siberia” (prima parte a volumului „Ziaristică la domiciliu”) ca despre nişte „fotografii” din Cotidian (sau „scrisori”, după cum preferă autoarea Stela Iorga).
Comentarii aleatorii