Virtualia devine subiect fierbinte în fiecare început de iarnă și ne pune pe drumuri ca la un fel de Mecca a poeților virtualiști și ne...într-un pelerinaj la finele căruia poezia are doar de cîștigat. devine nu invizibilă ci invincible to everyone. mă bucur întrucît Alina Manole ține sus spiritul acestei instituții ieșene și cu un farmec inconfundabil măiastru duce sărbătoarea mereu la bun sfîrșit. anul acesta evenimentul s-a desfășurat într-un anticariat pentru că rimează cu poezia nouă...:) D-l Grumăzescu e o gazdă minunată, un bonom hîtru și pus pe glume. lume multă și totuși lipsesc destui din obișnuiții evenimentului. atmosfera e cozy, caldă și plăcută, prăjiturile, sucul și șampania la locul lor. spre deosebire de anii trecuți parcă mai sobră și mai altfel.
Virtualia este ceva ciudat, ceva ce are o viață a ei aparte. Evident, i-am putea reproșa Alinei Manole și bunele și mai puțin reușitele Virtualiei dar întotdeauna am avut senzația că nu ar fi neaparat tot adevărul. Adevărul este însă că ceva scapă mereu percepției. De parcă Virtualia ar avea o viață a ei aparte. Astfel că probabil Virtualia nu există pentru că există Alina. Poate că Alina există din cauza Virtualiei. Și de aici acest ceva ciudat despre Virtualia.
Înțelegerea fenomenelor cunoașterii și culturii în legătură cu viața (în accepție de viață psihică, spirituală sau devenire cosmică) constituie încercarea școlilor filozofice neoromantice germane de la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20. Aceste școli poartă denumirea generică de „filosofia vieții“.
Am descoperit, cu ajutorul autorului, aceste rânduri scrise despre poetul hunedoarean Constantin Stancu la apariţia volumului său de poezie "Păsările plâng cu aripi" - Editura Signata, Timişoara, 1998. Le recitesc cu bucurie şi îmi aduc aminte cu plăcere de vremea când mă întâlneam, aproape în fiecarea zi, timp de aproape doi ani, cu poetul plângerilor, de care mă leagă o prietenie de 25 de ani, prietenie despre care cred că nu s-a risipit cu totul, ci s-a adăpostit pentru o vreme în cochilia unei scoici şi aşteptă vântul prielnic, la pupa, când îşi va relua cursul, după ce sufletele noastre se vor reculege. Eu, în singurătatea mea din Călan şi el, în singurătatea sa din Haţeg.
NOTA: Îmi permit să reproduc mai jos un excelent text al bunului meu prieten Adrian Ioniță, trăitor în USA, L. A., adept și practicant al "steampunk"-ului (a se vedea http://egophobia.50webs.com/19/ ). Textul l-am primit prin email. Se regăsesc în el trăirile la cald – uneori incandescente – ale unui american de origine română, cu ocazia investirii lui Obama. Ale unui american de origine română care se află, încă, între două lumi (cea de „acasă” și cea din „noua casă”), trăiri de un seducător tragism, dar nu lipsit de speranță. În care luciditatea strunește sentimentele accentuându-le, purtând amprenta unei nedisimulate autenticități.
Îmi cer scuze pentru lipsa diacriticelor. Am vrut să redau textul cât mai rapid pentru a nu rata momentul care l-a prilejuit.
Comentarii aleatorii