Aproape cu un an în urmă am postat un text pe H. De atunci am făcut o pauză. În acel text spuneam că, fără a-mi mai aroga vreun drept de creator de literatură, voi mai posta, din când în când pe H. numai pentru a-i mai comenta pe alţii şi, eventual, de a scrie despre ce scriu alţii, pe post de scriitor de literatură ratat, adică în calitate de critic („pârât” şi el) . De pe această poziţie vă propun textul care urmează. El nu se doreşte a fi un studiu, ci doare o semnalare a unei anumite tendinţe. Pentru că, după aparenta epuizare a „postmodernismului”, din ceea ce se scrie aiurea, dar şi pe la noi, cred că, rămaşi faţă în faţă cu postmodernitatea, unele caracteristici ale PoMo le prelungim în zisa postmodernitate iar altele sunt negate. Nu am pretenţia de a decela procentul pe care îl ocupă fiecare tendinţă şi, cu atât mai puţin de a absolutiza pe cea de care mă voi ocupa aici; cum n-am avut această pretenţie nici când, în alt text („Ironia a murit, trăiască nostalgia”) încercam să observ cum o reacţie la PoMo, îşi face şi ea apariţia. Era vorba de faptul că după atâta „ironie” şi dezabuzare, de la un timp ne trezeam, din ce în ce mai des, scăldaţi în „nostalgie”. O consideram drept o reacţie firească. Şi care se manifesta pe la noi mai ales la cei de peste Prut visând la „patria mumă”; la restul, de regulă, la copilărie, fraţi, părinţi, unchi, etc., căpătând o tentă şintoistă de venerare a ancestorilor ; şi, în ambele cazuri, refugiul era în „psalmistică”. (Interesant mi se pare şi un demers despre care, probabil, voi scrie altădată: sexualitatea exacerbată, fără a nega valenţele poetice ale acesteia atunci când ele există). Accentuez, nu neg că în cadrul fiecărei tendinţe (şi a altora pe care nu am reuşit să le identific încă) apar şi texte de excepţie. Ci mă interesează apariţia lor ca atare şi, dacă va fi posibil, să se prevadă care dintre ele sau o mixtură a acestora va deveni paradigmă dominantă în perspectivă.

Acestea fiind zise, iată textul.

Cred că am observat cu toţii existenţa unui anumit tip de poezie denumit „de stare”. ”Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi”, cum remarcă undeva Alex Ştefănescu. Însă, o asemenea ”stare” pare a depăşi un spleen obişnuit şi chiar plictisitor, prin care trece oricare dintre noi, înlocuindu-l cu unul teoretizat fiind sub eticheta de „recuperare a realului”.

Plecând de la premisa că orice text poetic poate (şi trebuie) dezghiocat pe niveluri de semnificaţie, din ce în ce mai profunde: „informaţie de suprafaţă” şi „informaţie de adâncime” – Jakko Hintikka; „metafora cuvânt”, „metafora propoziţie/frază” şi „metafora text, ca întreg” – Ricoeur, voi observa că, uneori, o asemenea „poezie de stare” vădeşte, la nivel de „metafora text, ca întreg” trăirea unui nihilism care-l depăşeşte până şi pe cel al lui Niestzsche (umbrit într-o oarecare măsură prin mijirea „Voinţei de Putere”). Ori tocmai asemenea excepţii sunt interesante, dovedind o stare existenţială reală. Căci, în acest caz, pare a nu mai fi vorba de contextul actual socio-politico-economic bulversant în care trăim cu toţii, ci de o cauză mult mai profundă care a marcat trecerea rapidă (aproape bruscă) de la ceea ce s-a numit „modernism” la ceea ce, acum, numim „postmodernism” depăşit, cu unele tendinţe care se prelungesc în noi curente postmoderne. Iar o asemenea schimbare pare a avea drept corolar aşa numita „cotitură lingvistică”.

Să ne reamintim, pe scurt, câteva lucruri, dar esenţiale, despre zisa „Cotitură”, apelând la lucrarea Semiotica vizualului de Dumitru Borţun şi Teodor Borşa (2004)

După cum observa Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”. Când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: “Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză !). Să înlocuim ”Dumnezeu” şi alte conotaţii şi denotaţii privind ”Divinitatea” pentru a ieşi de sub imperiul religiozităţii şi să ne oprim la ”transcendent” despre care nu se poate vorbi, prin definiţie, nicicum. Cu atât mai puţin în termeni de : control, consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. Instituirea lor în cultura ştiinţifică se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). Altfel spus, în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur, este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific).

Însă în alte domenii ale cunoaşterii (mai ales filosofie şi artă), eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută; astfel, în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea, consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia, unde inteligibilitatea necondiţionată, consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale, dar sunt adesea evitate, fiind considerate indicatori ai eşecului, nu ai succesului). Şi, în acest sens, cum se poate manifesta aici ”Cotitura” ? Printr-o deviaţie. Să-i zicem, ”semantică” : a vorbi consensual şi inteligibil, dar cu totul neuniform şi cifrat, dar extrem de coherent personal şi univoc, printr-o ”logică poetică” perfectă, despre ”lipsa oricărei transcendenţe”, de pe poziţiile unui nihilism exacerbat. Şi este firesc să răspundem astăzi, în toiul curentelor noi “postmoderne”, dacă este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi, uneori, chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Căci nu poate să nu-mi vină în minte ironia lui Kierkegaard: ” Delicatul joc al muşchilor ironiei presupune un dinamism neîncetat, eliberează sinele din chingile imediatităţii, formează o comunitate de iniţiaţi care comunică telegrafic, eliptic, paradoxal şi rafinat; schimbă cu nonşalanţă măştile posibilităţilor existenţiale, se pierde voluptos într-o infinitate interioară care se dovedeşte însă, în final inexistentă deoarece întoarcerea analitică asupra ei nu se face în interior ci din afară. Prin exterioritatea perversităţii hedonice a ludicului”.

Cred cu tărie că menirea, în continuare, a artei, a poeticului, este nu aceea că „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă” (Wittgenstein), ci de a vorbi cu cuvintele tăcerii metaforei vii (Ricoeur), revelatoare (Blaga), adică „să se arate” astfel încât receptorul să nu se oprească la degetul celui care arată ci spre ceea ce „se arată”. Fie acesta chiar şi „transcendentul”. Despre care şi aşa „nu se poate spune nimic”

Mi-am permis să postez acest text în speranţa că va isca discuţii, pro sau contra, argumentate, fără patimă sau parti-pris-uri.