ascultând poemul tău în gând, în franceză, dansul acesta îmi pare ca în grădinile Versailles, într-o duminică de Paște, spre apus. Când lumina deja își capătă sfințenia prin amploarea trăirii și când percepțiile noastre devin mai clare, spre a cuprinde nuanțele infinite. Nu știu cum ar fi dansul lor prin întuneric, dar știu că atunci întunericul ar căpăta sensul vieții. Prima strofă este preferata mea, fiindcă, iată-le, orbite, ele, luminile... ca oamenii, ca noi, oamenii. Frumoasă stingere.