casa noastră era acoperită de troiene
gemea încet sub povară
ca un animal care se ghemuiește în vizuina caldă
îți simțeam din când în când respirația în ceafă
o tornadă fierbinte
într-un ținut care nu cunoștea soarele
aruncam bile colorate
într-o găleată din tablă
așa măsuram timpul
din noi creștea un copac
la umbra căruia te puteai pierde oricând
definitiv și tandru
ca într-un sărut pe pleoapa ta
înainte să pleci
mă luai ușor după umeri
ca pe o fetiță
care s-a pierdut la bâlci