cum aș putea supraviețui acestei zile fără ceașca mea de cafea aburul ei inefabil din care se țese magicul brocart al lui aici și acum tot șiragul destrămat al celor care au fost își reconstituie sensul și rostul nimic nu se schimbă precum brocartul acesta doar eu care-l țes cerul și norii acoperișuri și case o ultimă stea clătinată de vânt zorii încă nu s-au ivit doar mireasma
trebuie să plec mereu mai departe
- Tu ce făceai pe 17 decembrie ‘89?
- Îmi vedeam de treburile mele obișnuite, zilnice.
- Știi ca pe 14 decembrie trebuia să înceapă revoluția la Iași. Pe 14 decembrie, mergeam cu maică-mea în oraș, să îmi scot firele dupa apendicită. Și erau tancuri peste tot. Îmi amintesc bine, era o zăpadă ca acum. Mutaseră stațiile de tramvai. Nu erau oameni pe stradă, deși era cam ora prânzului. Nu era nimeni. Doar eu cu maică-mea. Trebuia să mă duc la spital. N-a mai început nimic la Iași, în ziua aceea. Nu țin minte exact, mi-a zis maica-mea atunci ce a fost, dar după ceva vreme. Așa a început pe 16, la Timișoara. Mama avea, pe atunci, vârsta mea de acum. Ei știau. Toți tinerii știau.
- Eu am stat, după 22 decembrie, cu arma în mână, pe acoperisul ministerului, inclusiv în ziua de Crăciun.
am hotărât nu mai citesc decât mica publicitate
un fel de teamă un sâmbure încolțit precum vlăstarul micuț crescut dintr-un sâmbure de măr verde l-am sădit anul acesta prin iarnă
nu credeam să se aleagă ceva din el citeam chestii pentru examene am zis gata cu toate examenele niciodată ecoul din urechea dreaptă rodeam un măr verde am subtilizat un sâmbure involuntar și l-am sădit așa de plictiseală
nu l-am mai luat în seamă dar într-o zi o frunzuliță la capătul unui lăstar cît vîrful de ac s-a înălțat repede două trei săptămîni o statură impresionantă pentru vârsta lui în lumina lunii îl văd înflorit îl văd cum dă roadă culeg roadele lui în lumina lunii
n-a mai crescut de un timp stă în colțișorul său gata oricând să izbucnească
În sfârşit în concediu, la munte.
Balconul apartamentului e înconjurat de brazi înalţi cât hotelul. În mijloc se vede o strungă prin care mă învăluie albastrul cerului. Îmi cobor privirea şi văd un brad imens doborât de furtună. Într-o clipă îmi amintesc de copilăria mea în care frica de ploi, de fulgere, de inundaţii îmi dădea coşmaruri. Tot ce amintea de foc, de distrugere, mă înspăimânta, mai ales că atunci arsese şura şi toată copilăria mi-am petrecut-o printre stive de lemn ars. Când se înnegrea cerul, mama ne punea la rugăciune. Nu-şi putea ascunde îngrijorarea. Nu ştiu cum, că în acel context al inundaţiilor din anii 70, am citit din Biblia veche a bunicului tot despre ploi, tunete şi fulgere.
15 decembrie. Alma postează un anunț, Virtualia revine și anul acesta. Tot acolo Virgil propune o transmisie live.
16 decembrie. Alma mă întreabă dacă pot face rost de internet. Pot. Credeam că pot. Până la urmă am făcut. Rost de altul. Îl bat la cap și pe Vlad Nanie. Bat la cap familia. Îl bat la cap mai ales pe Virgil Titarenco.
17 decembrie. În continuare pe Virgil, familia e deja vânătă. Nămeții moldovenești îmi dau de furcă.
Comentarii aleatorii