Își spunea simplu: Daria. Când se alinta doar Aria. Acum mușca dintr-un fagure. Era pe balcon. Trase adânc în piept mirosul proaspăt al ploii. Și se șterse cu un șervețel. În aceeași zi tatăl ei murise. Infarct. Se uita în zare. Norii trecuseră. Un pic de soare nămolos. Și multă liniște. Toate acestea trezeau o durere necunoscută. Atunci se apropie Andrei. O luă de după umeri.
să aparțin unui loc să –mi doresc să rămân un ultim refugiu departe de toată zbaterea
știi zbaterea aceasta cumplită de a găsi uscatul după potop
nu-mi amintesc nu mai știu când am intrat în grota întunecată a venit o zi în care soarele nu a mai râs căzând tăcerile peste hotare toți arborii s-au frânt și floarea lor s-a prăbușit pe cale din toate câte erau împrăștiate diform pe pământ nu am putut salva decât o floare ultima floare dintr-o ramură de măr înflorit
cu ani în urmă.
cumpăram “Jurnalul Naţional” în fiecare zi. azi nu mai cumpăr niciun ziar. în ediţia din 5 ianuarie 2004 o ştire mi-a atras atenţia. era vorba de revelionul poeţilor virtuali, Iaşi. cine mai petrece în aceste vremuri tulburi un revelion cu sarmale reci dar cu multă poezie? se întreba autorul articolului. da, era vorba de Virtualia din 2004.
iată că mai găsesc un scurt comentariu al Alinei Manole: mulţumim celor care au participat şi în special mulţumim domnului Viorel Ilişoi, reporter la Jurnalul Naţional, care chiar în noaptea de revelion ne-a intervievat şi ne-a făcut plăcuta surpriză de a scrie un reportaj foarte simpatic despre revelionul poeţilor virtuali.
- Tu ce făceai pe 17 decembrie ‘89?
- Îmi vedeam de treburile mele obișnuite, zilnice.
- Știi ca pe 14 decembrie trebuia să înceapă revoluția la Iași. Pe 14 decembrie, mergeam cu maică-mea în oraș, să îmi scot firele dupa apendicită. Și erau tancuri peste tot. Îmi amintesc bine, era o zăpadă ca acum. Mutaseră stațiile de tramvai. Nu erau oameni pe stradă, deși era cam ora prânzului. Nu era nimeni. Doar eu cu maică-mea. Trebuia să mă duc la spital. N-a mai început nimic la Iași, în ziua aceea. Nu țin minte exact, mi-a zis maica-mea atunci ce a fost, dar după ceva vreme. Așa a început pe 16, la Timișoara. Mama avea, pe atunci, vârsta mea de acum. Ei știau. Toți tinerii știau.
- Eu am stat, după 22 decembrie, cu arma în mână, pe acoperisul ministerului, inclusiv în ziua de Crăciun.
Azi Friday, January 20 (data am luat-o de pe mobil), în Tecuciul meu plouă. Și, pentru că acestea sunt zilele în care scriu despre cărțile dragi mie, am ales acum anonimul gălățean de a. g. secară. Volumul de poeme a apărut la editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011.
Comentarii aleatorii