În sfârşit în concediu, la munte.
Balconul apartamentului e înconjurat de brazi înalţi cât hotelul. În mijloc se vede o strungă prin care mă învăluie albastrul cerului. Îmi cobor privirea şi văd un brad imens doborât de furtună. Într-o clipă îmi amintesc de copilăria mea în care frica de ploi, de fulgere, de inundaţii îmi dădea coşmaruri. Tot ce amintea de foc, de distrugere, mă înspăimânta, mai ales că atunci arsese şura şi toată copilăria mi-am petrecut-o printre stive de lemn ars. Când se înnegrea cerul, mama ne punea la rugăciune. Nu-şi putea ascunde îngrijorarea. Nu ştiu cum, că în acel context al inundaţiilor din anii 70, am citit din Biblia veche a bunicului tot despre ploi, tunete şi fulgere.

Își spunea simplu: Daria. Când se alinta doar Aria. Acum mușca dintr-un fagure. Era pe balcon. Trase adânc în piept mirosul proaspăt al ploii. Și se șterse cu un șervețel. În aceeași zi tatăl ei murise. Infarct. Se uita în zare. Norii trecuseră. Un pic de soare nămolos. Și multă liniște. Toate acestea trezeau o durere necunoscută. Atunci se apropie Andrei. O luă de după umeri.