- Tu ce făceai pe 17 decembrie ‘89?
- Îmi vedeam de treburile mele obișnuite, zilnice.
- Știi ca pe 14 decembrie trebuia să înceapă revoluția la Iași. Pe 14 decembrie, mergeam cu maică-mea în oraș, să îmi scot firele dupa apendicită. Și erau tancuri peste tot. Îmi amintesc bine, era o zăpadă ca acum. Mutaseră stațiile de tramvai. Nu erau oameni pe stradă, deși era cam ora prânzului. Nu era nimeni. Doar eu cu maică-mea. Trebuia să mă duc la spital. N-a mai început nimic la Iași, în ziua aceea. Nu țin minte exact, mi-a zis maica-mea atunci ce a fost, dar după ceva vreme. Așa a început pe 16, la Timișoara. Mama avea, pe atunci, vârsta mea de acum. Ei știau. Toți tinerii știau.
- Eu am stat, după 22 decembrie, cu arma în mână, pe acoperisul ministerului, inclusiv în ziua de Crăciun.
Azi Friday, January 20 (data am luat-o de pe mobil), în Tecuciul meu plouă. Și, pentru că acestea sunt zilele în care scriu despre cărțile dragi mie, am ales acum anonimul gălățean de a. g. secară. Volumul de poeme a apărut la editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011.
Nu ştiu cum au sărbătorit alţii halloween-ul, dar eu când m-am gândit că mă aşteaptă una bucată început de concediu, 120 de km, juma’ de drum, de veche autostradă ceauşistă cu 139 la oră, ceea ce a şi redus substanţial distanţa Sibiu-Bucureşti la 3 ore şi-un sfert, plus pleaşca de două bucăţi cenaclu literar în două zile, plus mult plănuita şi necesara vizită la „Decathlon” după foaia de sol pentru cort, Statul meu Major la expoziţiile canine, mi-am zis: no fain, hai!
Despre foaia de cort bănuiesc că nu vă interesează, autostrada o ştiţi, iar de concediul meu vi se fâlfâie, aşa că am să vă spun doar despre alea două cenacluri: Atelierelaţionalelui Ţupa şi „Pariul pe prietenie” al „Bocancului literar”.
15 decembrie. Alma postează un anunț, Virtualia revine și anul acesta. Tot acolo Virgil propune o transmisie live.
16 decembrie. Alma mă întreabă dacă pot face rost de internet. Pot. Credeam că pot. Până la urmă am făcut. Rost de altul. Îl bat la cap și pe Vlad Nanie. Bat la cap familia. Îl bat la cap mai ales pe Virgil Titarenco.
17 decembrie. În continuare pe Virgil, familia e deja vânătă. Nămeții moldovenești îmi dau de furcă.
În sfârşit în concediu, la munte.
Balconul apartamentului e înconjurat de brazi înalţi cât hotelul. În mijloc se vede o strungă prin care mă învăluie albastrul cerului. Îmi cobor privirea şi văd un brad imens doborât de furtună. Într-o clipă îmi amintesc de copilăria mea în care frica de ploi, de fulgere, de inundaţii îmi dădea coşmaruri. Tot ce amintea de foc, de distrugere, mă înspăimânta, mai ales că atunci arsese şura şi toată copilăria mi-am petrecut-o printre stive de lemn ars. Când se înnegrea cerul, mama ne punea la rugăciune. Nu-şi putea ascunde îngrijorarea. Nu ştiu cum, că în acel context al inundaţiilor din anii 70, am citit din Biblia veche a bunicului tot despre ploi, tunete şi fulgere.
Comentarii aleatorii