cum aș putea supraviețui acestei zile fără ceașca mea de cafea aburul ei inefabil din care se țese magicul brocart al lui aici și acum tot șiragul destrămat al celor care au fost își reconstituie sensul și rostul nimic nu se schimbă precum brocartul acesta doar eu care-l țes cerul și norii acoperișuri și case o ultimă stea clătinată de vânt zorii încă nu s-au ivit doar mireasma
trebuie să plec mereu mai departe
cu ani în urmă.
cumpăram “Jurnalul Naţional” în fiecare zi. azi nu mai cumpăr niciun ziar. în ediţia din 5 ianuarie 2004 o ştire mi-a atras atenţia. era vorba de revelionul poeţilor virtuali, Iaşi. cine mai petrece în aceste vremuri tulburi un revelion cu sarmale reci dar cu multă poezie? se întreba autorul articolului. da, era vorba de Virtualia din 2004.
iată că mai găsesc un scurt comentariu al Alinei Manole: mulţumim celor care au participat şi în special mulţumim domnului Viorel Ilişoi, reporter la Jurnalul Naţional, care chiar în noaptea de revelion ne-a intervievat şi ne-a făcut plăcuta surpriză de a scrie un reportaj foarte simpatic despre revelionul poeţilor virtuali.
- Tu ce făceai pe 17 decembrie ‘89?
- Îmi vedeam de treburile mele obișnuite, zilnice.
- Știi ca pe 14 decembrie trebuia să înceapă revoluția la Iași. Pe 14 decembrie, mergeam cu maică-mea în oraș, să îmi scot firele dupa apendicită. Și erau tancuri peste tot. Îmi amintesc bine, era o zăpadă ca acum. Mutaseră stațiile de tramvai. Nu erau oameni pe stradă, deși era cam ora prânzului. Nu era nimeni. Doar eu cu maică-mea. Trebuia să mă duc la spital. N-a mai început nimic la Iași, în ziua aceea. Nu țin minte exact, mi-a zis maica-mea atunci ce a fost, dar după ceva vreme. Așa a început pe 16, la Timișoara. Mama avea, pe atunci, vârsta mea de acum. Ei știau. Toți tinerii știau.
- Eu am stat, după 22 decembrie, cu arma în mână, pe acoperisul ministerului, inclusiv în ziua de Crăciun.
„Pe la ora cinci dupa-amiaza, toți copiii sunt triști: încep să înțeleagă ce este timpul”
Stephane Audeguy
Ațîță vîntul duhurile toamnei. Răvășite, frunzele se rotesc, apoi, cad. Se prefac, nu sunt moarte. Un caligraf a scris pentru ele poeme. Le zărim în oglinda retrovizoare, printre norii cirus, dansează, ușor desuete, în rochii de vals, pe când, noi ne prăbușim în abis...pe toate cele patru roți.
La marginea clipei o platformă providențială. Ne oprește la timp. Doi păstori din mileniul trecut veghează turma de mioare. Privim: ei, spre cerul schimbător al toamnei; noi, mai aproape, în vale, unde se prelinge sinuos pretinsul drum de asfalt.
- Nu vă supărați, acesta este drumul care vine de la Sebeș și duce la Tg. Jiu?
- Nu. E drumul spre Obârșia Lotrului.
am hotărât nu mai citesc decât mica publicitate
un fel de teamă un sâmbure încolțit precum vlăstarul micuț crescut dintr-un sâmbure de măr verde l-am sădit anul acesta prin iarnă
nu credeam să se aleagă ceva din el citeam chestii pentru examene am zis gata cu toate examenele niciodată ecoul din urechea dreaptă rodeam un măr verde am subtilizat un sâmbure involuntar și l-am sădit așa de plictiseală
nu l-am mai luat în seamă dar într-o zi o frunzuliță la capătul unui lăstar cît vîrful de ac s-a înălțat repede două trei săptămîni o statură impresionantă pentru vârsta lui în lumina lunii îl văd înflorit îl văd cum dă roadă culeg roadele lui în lumina lunii
n-a mai crescut de un timp stă în colțișorul său gata oricând să izbucnească
Comentarii aleatorii