- Tu ce făceai pe 17 decembrie ‘89?
- Îmi vedeam de treburile mele obișnuite, zilnice.
- Știi ca pe 14 decembrie trebuia să înceapă revoluția la Iași. Pe 14 decembrie, mergeam cu maică-mea în oraș, să îmi scot firele dupa apendicită. Și erau tancuri peste tot. Îmi amintesc bine, era o zăpadă ca acum. Mutaseră stațiile de tramvai. Nu erau oameni pe stradă, deși era cam ora prânzului. Nu era nimeni. Doar eu cu maică-mea. Trebuia să mă duc la spital. N-a mai început nimic la Iași, în ziua aceea. Nu țin minte exact, mi-a zis maica-mea atunci ce a fost, dar după ceva vreme. Așa a început pe 16, la Timișoara. Mama avea, pe atunci, vârsta mea de acum. Ei știau. Toți tinerii știau.
- Eu am stat, după 22 decembrie, cu arma în mână, pe acoperisul ministerului, inclusiv în ziua de Crăciun.
să aparțin unui loc să –mi doresc să rămân un ultim refugiu departe de toată zbaterea
știi zbaterea aceasta cumplită de a găsi uscatul după potop
nu-mi amintesc nu mai știu când am intrat în grota întunecată a venit o zi în care soarele nu a mai râs căzând tăcerile peste hotare toți arborii s-au frânt și floarea lor s-a prăbușit pe cale din toate câte erau împrăștiate diform pe pământ nu am putut salva decât o floare ultima floare dintr-o ramură de măr înflorit
În sfârşit în concediu, la munte.
Balconul apartamentului e înconjurat de brazi înalţi cât hotelul. În mijloc se vede o strungă prin care mă învăluie albastrul cerului. Îmi cobor privirea şi văd un brad imens doborât de furtună. Într-o clipă îmi amintesc de copilăria mea în care frica de ploi, de fulgere, de inundaţii îmi dădea coşmaruri. Tot ce amintea de foc, de distrugere, mă înspăimânta, mai ales că atunci arsese şura şi toată copilăria mi-am petrecut-o printre stive de lemn ars. Când se înnegrea cerul, mama ne punea la rugăciune. Nu-şi putea ascunde îngrijorarea. Nu ştiu cum, că în acel context al inundaţiilor din anii 70, am citit din Biblia veche a bunicului tot despre ploi, tunete şi fulgere.
cum aș putea supraviețui acestei zile fără ceașca mea de cafea aburul ei inefabil din care se țese magicul brocart al lui aici și acum tot șiragul destrămat al celor care au fost își reconstituie sensul și rostul nimic nu se schimbă precum brocartul acesta doar eu care-l țes cerul și norii acoperișuri și case o ultimă stea clătinată de vânt zorii încă nu s-au ivit doar mireasma
trebuie să plec mereu mai departe
cu ani în urmă.
cumpăram “Jurnalul Naţional” în fiecare zi. azi nu mai cumpăr niciun ziar. în ediţia din 5 ianuarie 2004 o ştire mi-a atras atenţia. era vorba de revelionul poeţilor virtuali, Iaşi. cine mai petrece în aceste vremuri tulburi un revelion cu sarmale reci dar cu multă poezie? se întreba autorul articolului. da, era vorba de Virtualia din 2004.
iată că mai găsesc un scurt comentariu al Alinei Manole: mulţumim celor care au participat şi în special mulţumim domnului Viorel Ilişoi, reporter la Jurnalul Naţional, care chiar în noaptea de revelion ne-a intervievat şi ne-a făcut plăcuta surpriză de a scrie un reportaj foarte simpatic despre revelionul poeţilor virtuali.
Comentarii aleatorii