(1) Discuție (virtuală) cu Richard Rorty despre declinul adevărului redemptiv

imaginea utilizatorului Sixtus
Variantă anterioară celei din vol. "Dincolo de ironie și ironism", Paideia, 2010

NOTĂ: Discuția ce va urma se va desfășura plecând de la un text al lui Richard Rorty (profesor emerit al unei universități din USA și larg cunoscut în cercurile postmoderniste, considerat ca aparținând curentului «pragmatist», căruia i-a conferit valențe cu totul noi în raport cu întemeietorii acestuia: Charles Pierce, William James și John Dewey). Textul nu a fost, până în prezent, tipărit și se intitulează: The decline of redemptive truth and the rise of a literary culture, Nov. 2000. El poate fi consultat, în format electronic, la http://files.meetup.com/328570/THE%20DECLINE%20OF%20REDEMPTIVE%20TRUTH%2...
%20LITERARY%20CULTURE.pdf.

G.M. .: Mulțumesc, Domnule Rorty, că ai acceptat invitația.

Rorty : Scuze pentru mica întârziere, dar magistralele astea informaționale au devenit cam neîncăpătore; se petrec tot soiul de coliziuni și blocaje de circulație în trafic. Despre ce dorești să discutăm? Din păcate timpul meu, la această primă întâlnire, este extrem de limitat. Și îmi cer scuzele de rigoare.

G.M. : Păi să începem, dacă nu ai nimic împotrivă cu ceea ce dumneata numești „adevăr redemptiv”.

R : Voi prezenta cele două premise de la care plec, dând astfel și o definiție a ceea ce eu înțeleg prin «adevăr redemptiv».

Prima: Voi folosi termenul de «adevăr redemptiv» - (lat.) Redemptio- Mântuire, Izbăvire - pentru a desemna un set de credințe care ar pune capăt, odată pentru totdeauna, procesului de reflecție la ceea ce am putea face cu noi înșine. Adevărul redemptiv nu ar consta în teorii despre cum interacționează cauzal lucrurile, ci ar îndeplini în schimb nevoia pe care religia și filosofia au încercat să o satisfacă. A crede în adevărul redemptiv înseamnă a considera că există ceva care stă la baza vieții umane; ceva care este realitatea de dincolo de aparență, unica descriere adevărată a ceea ce se petrece, secretul final.

G.M. : Și nu există?

R : Nu! Căci: „Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lumea a mai rămas? Cea aparentă, poate?… Dar nu! Odată cu lumea adevărată am lichidat-o și pe cea aparentă!

(Amiază; momentul celei mai scurte umbre; sfârșitul celei mai lungi erori; punctul culminant al omenirii; INCIPIT ZARATHRUSTRA)” (Nietzsche)

G.M. : Dar….

R : Te rog să o accepți ca și pe cea care urmează. Fără să le discutăm deocamdată. Lăsând o astfel de discuție pentru altă ocazie. Altfel vom disipa convorbirea noastră pe o mulțime de planuri. În detrimentul coerenței celor care doresc să le spun.

G.M. : O. K.

R : Cea de a doua: Voi defini «intelectualul» timpului nostru ca fiind drept cineva care tânjește după citirea unui număr mare de cărți (și, în cazuri fericite, dispune de banii și timpul necesar pentru a vizita diferite biserici sau diferiți guru, a merge la diferite teatre și muzee…) pentru a deveni conștient de un număr mare de scopuri alternative, iar sensul acestui lucru este acela de a deveni un sine autonom.

Voi introduce acum teza pe care doresc să o susțin. Urmând ca apoi să încerc s-o argumentez.

Ea este: Intelectualii Occidentului au progresat de la Renaștere încoace, parcurgând trei stadii: (a) la început ei sperau izbăvirea de la Dumnezeu, (b) apoi de la filosofie, (c) iar acum de la literatură.

Detaliind:

(a) Izbăvirea în religii se realizează prin intrarea într-o relație cu o persoană non-umană, extrem de puternică; iar credința - cum ar fi credința în articolele unui crez - poate fi doar incidentală pentru o astfel de relație.

(b) izbăvirea prin filosofie se face prin dobândirea unui set de credințe care reprezintă lucrurile așa cum sunt ele realmente;

G.M. : Nu pot să nu te întrerup. Pentru a preciza lucrurile. Dacă ne referim la religie, „intrarea într-o relație cu o persoană non-umană, extrem de puternică” se bazează, aproape exclusiv pe experiență interioară, subiectivă și nu neapărat pe o religie instituționalizată, dogmatică; lăsând frâu unei subiectivități totale. La fel și în filozofie atunci când, în locul Divinității, se caută intrarea în relație cu Adevărul. Iar o asemenea «experiență» (interioară), necesită o «construcție» prin care să se poată comunica «incomunicabilul» (chiar și parțial). Adică ceva de genul unei construcții «logice». Explicite sau nu. Indiferent că e vorba de filozofie sau de religie (și în religie se poate vorbi de o «logică a dogmelor»). Iar o asemenea «logică» are, întotdeauna, pretenția de «universalitate»; tocmai pentru a asigura inter-comunicabilitatea. Și, dacă vorbim în termenii lui Nietzsche, atunci cineva care a avut o anumită experiență interioară, viziune sau cum vrem să-i spunem și are suficientă intensitate a unei „voințe de putere” încearcă (și uneori reușește) să și-o impună.

Greșesc cumva?

R : Dimpotrivă.

(c) în sfârșit, literatura oferă izbăvirea făcându-ne cunoștință cu o varietate cât mai mare posibil de ființe umane.

G. M. : Cred că acum dorești să-ți susții teza. Să vedem cum.

R : (i) Trecerea de la religie la filozofie, în contextul nostru cultural, a început odată cu revigorarea platonismului în Renaștere, perioadă în care umaniștii au început să pună aceleași întrebări în legătură cu monoteismul creștin, pe care Socrate le pusese în legătură cu Hesiod. Socrate i-a sugerat lui Euthyphron că adevărata problemă nu era aceea dacă acțiunile cuiva erau pe placul zeilor, ci mai degrabă care zei dețineau «concepția» corectă despre acțiunile ce se cuveneau a fi făcute. Când această din urmă întrebare a fost încă o dată luată în serios, s-a deschis drumul spre concluzia lui Kant că până și Cea Mai Sfântă dintre Evanghelii trebuie judecată în lumina propriei conștiințe. Și asta deoarece Socrate a mai sugerat și că ceea ce se poate numi cunoașterea-noastră-de-sine nu presupune ajutor din partea unei persoane non-umane, deoarece adevărul este deja înăuntrul nostru.

(ii) Începutul sfârșitului filosofiei coincide cu sfârșitul idealismului german și continuă cu apariția și epuizarea materialismului. Astfel, sfârșitul filosofiei idealiste germane apare atunci când cele mai ambițioase pretenții ale lui Hegel pentru filosofi au căzut aproape imediat în opusul lor dialectic. Nici nu s-a publicat bine Sistemul său, că a și început să fie tratat ca un artefact ce se auto-consumă, ca reductio ad absurdum a unei forme de viață intelectuală care brusc părea să fie cu un picior în groapă. Și i-a revenit lui Nietzsche sarcina să ne spună, în Nașterea Tragediei, că premisa comună lui Socrate și Hegel ar trebui respinsă, iar invenția ideii de cunoaștere-de-sine a fost un excelent produs al imaginației. Dar care a supraviețuit mai mult decât utilitatea sa. Trecerea de la metafizica idealismului german la metafizica materialistă a apărut între epoca lui Hegel și cea a lui Niestzsche. Când s-a conturat această a doua mișcare filosofică (i.e. materialistă), una care se află în relație cu Democrit și Lucrețius. Aceasta a fost încercarea de a pune știința naturii atât în locul religiei cât și în cel al reflecției socratice și de a considera că cercetarea empirică ne furnizează exact ceea ce Socrate credea că nu poate oferi vreodată - și anume, «adevăr redemptiv». Până la mijlocul secolului XIX-lea, devenise clar că matematica și știința empirică aveau să fie singurele domenii ale culturii în care se putea spera să se ajungă la un acord rațional, unanim - singurele discipline în stare să furnizeze credințe care să nu fie răsturnate pe măsură ce se derulează istoria. Ca urmare, pozitiviștii secolului al XIX-lea au tras concluzia că singura sursă disponibilă de acord rațional și adevăr incontestabil, știința empirică, trebuie să aibă pur și simplu o funcție «redemptivă». Acest proiect de conferire a unui statut redemptiv științei empirice este ispititor pentru două tipuri de intelectuali care există și în prezent. Primul este tipul de filosof care susține că știința naturii ajunge la adevăr obiectiv așa cum nici o altă porțiune a culturii nu ajunge. Acești filosofi merg de obicei mai departe și afirmă că omul de știință a naturii este posesorul paradigmatic al virtuților intelectuale, îndeosebi al iubirii de adevăr, care nici măcar nu sunt căutate de criticii literari. Cel de al doilea tip de intelectual care continuă direcțiile trasate de pozitivismul secolului al XIX-lea, este genul de om de știință care proclamă că cele mai recente descoperiri din cadrul disciplinei sale au profunde implicații filosofice; că progresele în biologia evoluționistă sau în știința cognitivă, de exemplu, nu se limitează la a ne spune cum funcționează lucrurile și din ce sunt făcute acestea. Ele ne spun, de asemenea, după cum afirmă acești oameni de știință, ceva despre cum să trăim, despre natura umană, despre ceea ce suntem realmente.

(iii) În fine, impunerea modului «literar» de a vedea lucrurile a început să se contureze ca rival al oricărei filosofii atunci când oameni ca Cervantes și Shakespeare au început să suspecteze că ființele umane sunt, și trebuie să fie, de altfel, atât de diverse încât nu are nici un sens să se pretindă că toate poartă un adevăr unic în inimile lor. Cervantes și Shakespeare au înțeles sugestia lui Platon. Și anume că premisa filosofiei este aceea că există un mod în care sunt realmente lucrurile, independent de orice nevoi și interese umane contingente dar nu au avut încredere în motivele sale. Neîncrederea lor i-a condus la încurajarea diversității și descurajarea trăsăturilor comune - la sublinierea diferențelor dintre ființele umane, mai degrabă decât la căutarea unei naturi umane comune. Această schimbare de accent slăbește stăpânirea asumpției platonice după care toate aceste tipuri diferite de oameni ar trebui aranjate într-o ierarhie, judecate pe baza succesului lor relativ în atingerea unui țel unic.

G.M. : Dacă acceptăm premisele de la care pleci – și le vom accepta de dragul discuției – trebuie să spun că argumentarea tezei dumitale mi se pare extrem de consistentă. Prin urmare, mi se pare că ar fi necesar să analizăm, chiar și pe scurt, consecințele adoptării acestei teze. Pentru că, abia acum, lucrurile devin interesante. Dorești să expui câteva dintre consecințe?

R : Da. Numai câteva. Dar care mi se par esențiale.

În primul rând, în cultura literară care s-a înălțat în ultimii două sute de ani, întrebarea «Este adevărat?» a cedat locul de onoare întrebării «Ce este nou?»….Ea reprezintă o înlocuire dezirabilă a întrebărilor rele de genul «Ce este ființa?», «Ce este realmente real?» și «Ce este omul?» cu întrebarea «Are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, ființele umane, cu noi înșine?» .

În al doilea rând, consecință a celei anterioare: o astfel de idee nu poate veni decât din absoluta originalitate a unui (evident) nou punct de vedere subiectiv; dar care mai este și comunicabil «într-un fel». Sau, mai clar: în sensul în care folosesc eu termenii de «literatură» și de «cultură literară» pentru o cultură care a înlocuit atât religia cât și filosofia, este că nu se găsește izbăvire nici într-o relație non-cognitivă cu o persoană non-umană, nici într-o relație cognitivă cu judecățile, ci în relații non-cognitive directe cu alte ființe umane, relații sugerate de artefacte umane cum ar fi construcțiile, tablourile, cântecele și cărțile.

G.M. : Sau mixturi ale acestora.

R : De acord.

În fine, a treia, consecință a primelor două: pentru membrii culturii literare (i.e. «intelectualii») izbăvirea urmează să fie dobândită intrând în contact cu limitele actuale ale imaginației umane. De aceea o cultură literară este întotdeauna în căutarea noutății, prin urmare a originalității care șochează. Și nu încearcă să scape din temporal în etern. Una dintre premisele acestei culturi este că deși imaginația are limite prezente, aceste limite pot fi mereu extinse. Imaginația consumă la nesfârșit propriile sale artefacte. Cu alte cuvinte, așa cum arată Kierkegaard: „dacă Hegel ar fi scris la sfârșitul lucrării sale Sistemul logicii că acesta a fost doar un experiment al gândirii, el ar fi fost cel mai mare gânditor care a trăit vreodată. Așa cum stau lucrurile, nu e decât un bufon" . Sau reformulând: dacă Hegel ar fi fost în stare să înceteze a mai crede că ne-a oferit «adevărul redemptiv» și ar fi pretins în schimb că ne-a oferit ceva mai bun decât un astfel de adevăr - și anume, o modalitate de a cuprinde toate produsele anterioare ale imaginației umane într-o singură viziune - el ar fi fost primul filosof care ar fi admis că a ieșit pe piață cu un produs cultural mai bun decât filosofia. Și, de asemenea, el ar fi fost primul filosof care ar fi înlocuit conștient filosofia cu literatura, întocmai cum Socrate și Platon au fost primii care au înlocuit conștient religia cu filosofia.

Acum dă-mi voie să mă retrag. Sunt așteptat în altă parte. Și te rog să mă ierți că te las. Promit că altă dată, în măsura în care vom stabili de comun acord data și ora, să-mi rezerv mai mult timp pe această temă sau altele similare.
…………………

G.M. .: Regret această plecare intempestivă a Domnului Rorty. Justificată de faptul că ea a fost fixată adhoc. Aș fi dorit să realizez ceea ce eu numesc «un atac la premise», încercând să i le dau peste cap. Și, în măsura în care aș fi reușit, întreaga sa «construcție» s-ar fi năruit. Ca un castel din cărți de joc. Dezvăluind astfel manipularea prin care încearcă să ne învăluie. Dar, poate, cu altă ocazie, având în vedere promisiunea pe care a făcut-o.

Comentarii

dacă s-ar fi întâmplat să fiu prezentă la acel dialog, aș fi avut câteva întrebări pentru invitatul dumneavoastră. Pun aici doar trei (ele sunt mai multe, de fapt): 1) care este, în opinia Domniei Sale, mișcarea filosofică cea mai indicată pentru a ne asigura ...ăăă...mântuirea, ținând cont de faptul că multe s-au perindat de-a lungul timpului și, mai ales, de faptul că, în bună parte, ele și-au dinamitat reciproc "adevărurile"? 2) dacă literatura pornește, nu-i așa?, de la prezumția de ficțiune (ori, cel puțin, aceasta este înglobată în conceptul de literatură), despre ce fel de "relații non-cognitive directe cu alte ființe umane" poate fi vorba? 3) În ce măsură întrebarea «Are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, ființele umane, cu noi înșine?» poate oferi mântuirea, dacă nu ajungem și la un răspuns...ori, mai bine zis, la RĂSPUNS? dar, probabil că din cauza grabei invitatului, aș fi rămas și eu fără răspunsuri... :)

si eu regret această plecare intempestivă a domnului rorty. m-a lăsat agățat de un fir de apă de ploaie... dar, cu grâul e lăsată să crească și neghina.

Cel putin la intrebarea "2) dacă literatura pornește, nu-i așa?, de la prezumția de ficțiune (ori, cel puțin, aceasta este înglobată în conceptul de literatură), despre ce fel de "relații non-cognitive directe cu alte ființe umane" poate fi vorba? 3) În ce măsură întrebarea «Are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, ființele umane, cu noi înșine?» poate oferi mântuirea, dacă nu ajungem și la un răspuns...ori, mai bine zis, la RĂSPUNS? ". Ba fi obligat sa raspunda pa proxima intalnire la care vo lua parte, impreuna cu el, si doua dintre personajele sale: Ironistul si Metafizicuanul. Iar o atfel de intrebare i-o va pune tocmai Ironistul. Si, pentru a bu mai pune la incercare prea mult curiozitatea ambilor comentatori, voi posta astazi discutia care a avut loc.

Corectie. Repet mesajul anterior care a aparut cu tot soiul de greseli de nu se mai intelege om cu persoana. Cel putin la doua intrebari: "2) dacă literatura pornește, nu-i așa?, de la prezumția de ficțiune (ori, cel puțin, aceasta este înglobată în conceptul de literatură), despre ce fel de "relații non-cognitive directe cu alte ființe umane" poate fi vorba?" si: 3) "În ce măsură întrebarea «Are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, ființele umane, cu noi înșine?» poate oferi mântuirea, dacă nu ajungem și la un răspuns...ori, mai bine zis, la RĂSPUNS? ", Domnul R. a fost obligat sa raspunda la urmatoarea intalnire la care au luat parte, impreuna cu el, si doua dintre personajele sale: Ironistul si Metafizicuanul. Iar atfel de intrebari au fost puse, tocmai de Ironist, nu chiat in forma de mai sus, . Si, pentru a nu mai pune la incercare prea mult curiozitatea ambilor comentatori, voi posta astazi discutia care a avut deja loc.

Domnule Manolescu, nu vi se pare penibil să puneți în gura unuia ca Rorty astfel de aberații? Dacă răspunsul este "nu", nu vă mai osteniți vă rog.

Cailean, Dacă habar nu ai despre ce vorbești, scrie-mi la gmnoema@yahoo.com și am să-ți pun la dispoziție lucrarea lui Rorty pe baza căreia am scris acest eseu. O să ai surpriza, de-a dreptul neplăcută pentru tine, că n-am pus în "gura" lui Rorty cele la care te referi, ci "și le-a pus singur". Aștept, apoi, nu să-mi ceri scuze. Ci să taci și să-ți înghiți singur ce ai scos pe gurița matale fără o minimă documentare. Mă gândesc la o soluție mai eficienta. Voi posta chiar acum lucrarea lui Rorty ca să-ți dea, el singur, replica. Și, dacă nu te descurci în engleză, roagă-mă frumos și o să postez, special pentru tine, și versiunea română.. Mai menționez că, de data asta, trimiterea din textul meu nu se mai află acolo unde am spus în eseu. Ci la http://files.meetup.com/328570/THE%20DECLINE%20OF%20REDEMPTIVE%20TRUTH%2..., de unde am reprodus-o. Și pentru că acum mi-a sărit rău țandăra, rog conducerea Hermeneiei să-ți suspende contul pentru atac mârșav la persoană. Aștept răspunsul conducerii Hermeneiei