Sunt parlamentarul Porculeanu Nimuruc şi vin în faţa dumneavoastră cu o gravă problemă existenţială, în ceea ce mă priveşte. Nici nu ştiu cum am putut să trăiesc atâta amar de vreme cu această povară apăsându-mi spinarea şi încreţindu-mi costumul Armani. Zile întregi am stat în biroul meu din provincie, fără să mă deranjeze cineva. Am stat, am gândit, cu încetinitorul, cu viteza a şasea. Am întors problema pe toate feţele, cunoscute şi necunoscute şi am ajuns la concluzia că nu mă mai regăsesc în Partidul care m-a născut şi m-a făcut om respectabil şi cu dare de mână pe la toate sindrofiile colegilor.
Primim la redacţia „Litere” numeroase reviste, pe care le citim sau doar le frunzărim. Unele ni se trimit doar prin e-mail, în format pdf, dar e bine şi aşa. Nu tot ce apare la noi merită, însă, atenţia. Ba chiar sunt publicaţii care ar trebui arătate cu degetul, luate în tărbacă, ironizate şi ridiculizate. Ceea ce am făcut uneori, din păcate fără niciun efect!
27 Ianuarie 2010. A murit Jerome David "J. D." Salinger, autorul romanului "The Catcher in the Rye" - 1951, unul dintre cele mai citite, cele mai cenzurate, cele mai provocatoare şi cele mai faimoase romane americane ale secolului 20.
Povestea lui Holden Caulfield (relatată la persoana întîi) devine emblematică pentru o întreaga generaţie de adolescenţi dezamăgiţi, rebeli, revoluţionari sau idealişti. Salinger de fapt a scris un singur roman. Celelalte scrieri, mai degrabă povestiri, sînt publicate pînă în 1964, dată după care faimosul autor devine un fel de eremit, retras şi refuzînd faima de mare scriitor. Prin 1972-73 timp de nouă luni are o furtunoasă poveste de dragoste cu o adolescentă de 18 ani, Joyce Maynard.
Am întâlnit adesea, de-a lungul vremii, indivizi care, mai ales aflaţi asupra chefului, au ţinut cu tot dinadinsul să-mi povestească „romanul vieţii lor”. Şi nu o dată, din diverse motive, i-am lăsat să mi-l spună. Asemenea „romane” ajungeau, însă, îndeobşte, la un prematur deznodământ: căderea frunţii protagonistului-narator pe masa încărcată de halbe. Dar, fără greş, în ele, „autorii” se înfăţişau drept ceea ce nu fuseseră nici o clipă în modesta lor viaţă. Până şi Nea Gică, octogenarul meu vecin de la ţară, care dă mâncare celor doi câini ai mei atunci când eu locuiesc la oraş, are romanul lui.
Atunci când am citit (sau am ascultat) pentru prima dată celebra fabulă a lui La Fontaine eram, desigur, copil. Dar era prin anii '50 şi poezioara aceea, care pe mine m-a impresionat de la bun început prin tristeţea rebegitului cântăreţ ironizat de pragmatica sa vecină, dură în comportament şi în limbaj, mi se prezenta însoţită de un comentariu menit a-mi spulbera compasiune faţă de delăsătorul pierde-vară. Epoca proslăvea roboteala colectivă pentru propăşirea lagărului socialist, astfel că nefericitul greier, practicant, pe cât se pare, al artei pentru artă, devenea în chip evident personaj negativ. Noi trebuia să fim furnici, nu greieri.
Comentarii aleatorii