Un fost profesoraş cu temperament deloc didactic, ajuns, în halimaua care domneşte în biata noastră ţărişoară, om de televiziune şi parvenind, dacă am înţeles eu bine (probabil nu doar prin prestaţia sa de pe micul ecran), la o frumuşică situaţie materială, susţinea de curând, în vreme ce făcea o insistentă agitaţie prin diferite oraşe, incitând cetăţenii să semneze un protest contra taxei de primă înmatriculare auto, că „oricine are voie să spună ce-i trece prin cap”.Chiar aşa! Alăturându-şi nişte indivizi şi individe care se ghidează după acelaşi principiu (sic!), ipochimenul chiar spune, cu aplomb, seară de seară, după orele 23, pe un post privat, cam tot ce-i trăzneşte prin scăfârlie (sau măcar dă această impresie, pentru că, de obicei, el nu e decât o trompetă care amplifică strident ceea ce le trece prin ţeastă altora). Dar nu asta e important şi grav. Grav este că aşa-zisul principiu al libertăţii de opinie face ca, pe la televiziuni, pe la radiouri, dar şi prin presa scrisă, numeroşi inşi (şi inse) chiar spun (sau fac) ce le trece prin diblă.
Dincolo de toate şi dincolo de efortul câtorva de a înţelege ceea ce e, în fond, de neînţeles şi de a explica în mod logic ceea ce e ilogic, mulţi românaşi, mai buni sau mai răi, îşi dau drumul la gură, iar alţi românaşi îi ascultă, din zori până-n noapte, cu gura căscată. Bunăoară, fostul infractor Miron Cosma, proaspăt ieşit din închisoare în sclipiri de blitz-uri şi în raza camerelor de luat vederi: individul, invitat chiar la televiziunea de care vorbim, în emisiunea unui realizator care pălăvrăgeşte periodic cu amicul său, fost poet şi etern dizident, siluind buna şi răbdătoarea limbă românească, redusă la cincizeci de cuvinte şi expresii orale, Miron Cosma, zic, ne anunţă că vrea să-şi facă partid şi că intenţionează să candideze (când i se va ridica interdicţia) la preşedinţia ţării. Iar pământul bietei ţări tace şi rabdă asemenea insolenţă, în vreme ce noi surâdem cu îngăduinţă, cu pretinsă înţelepciune şi cu bimilenarul nostru umor păgubos. În loc să-l luăm de pletele alea crescute în puşcărie şi să-i dăm un picior în fund, întrebându-l curat româneşte: „Tu, mă?! Cum îndrăzneşti?! Aşa rău am ajuns?!”
Probabil că şi organismul numit CNA, însărcinat cu supravegherea multelor noastre televiziuni de circăreli şi manele, e convins că libertatea de a spune şi de a face tot ce-ţi trece prin tărtăcuţă e un semn de democraţie sau chiar culmea acesteia. Nu e! E doar un semn de haos şi de confuzie, parte componentă a haosului şi confuziei care guvernează toate palierele vieţii româneşti din ultimii ani. România funcţionează după principiul lumilor swiftiene. E o argheziană Ţară de Kuty, unde toate sunt întoarse cu susul în jos, iar televiziunile noastre, în frunte, vai, cu cea naţională, sunt emblemele ei. Pe micul ecran îşi dau aere tot felul de prostălăi fuduli, despicând în patru firul propriei ignoranţe şi încercând în zadar să împartă în fâşii ceaţa din propria minte. Femei divorţate de şapte ori ne dau lecţii despre căsnicie. Maeştri de modă îmbrăcaţi aidoma unor cerşetori ne vorbesc despre eleganţă. Infractorii ne gavaresc despre cinste, iar mincinoşii patentaţi despre adevăr. Paraşutele care fac topuri ale sutelor de bărbaţi trecuţi prin viaţa şi patul lor ne învaţă cum să iubim şi ne dau lecţii de morală. Măscăricii de bâlci ne fac cu degetul că nu suntem serioşi. Catârii contestă caii pur-sânge. Oile povestesc cum au mâncat ele lupii, iar Gigi Becali ne spune cum o să umilească alde Dică şi-ai lui marile echipe ale Europei, administrându-le câte un usturător trei la zero. Şi cum preşedinte al ţării n-o să ajungă nici Miron Cosma, nici Vadim Tudor, nici Năstase, ci el.
Iar pământul ţării continuă să tacă şi să rabde, în vreme ce noi, egali cu ceea ce am fost, suntem şi vom fi, zâmbim întruna cu acelaşi blând umor bimilenar păgubos.

(Febr. 2008. Dintr-un volum în pregătire)