când eram tineri
ne iubeam ca doi pui de dimineaţă de mai
vorbeam şoptit abia mişcându-ne buzele
care oricum erau pline de rouă
inimile se-nghesuiau într-un singur becar
erau atât de aproape că ştiau trăi fără
vorbe

timpul
ne-a tras către margini în smulgeri turbate
sîntem atât de îndepărtaţi
că ţipăm pur şi simplu
unul la altul
crezând că nu ne-auzim
deşi locuim în acelaşi cocon
ca două emfatuate omizi
lovite de agnozie