îmi beau yerba maté încet
ritual al singurătății
fără lacrimi și fără întrebări
aproape inconștient
în această înfrigurată
tăcere a Țării de Foc
stîncile mării desenează
întunecimi bizare
insule înnegrite de lavă
eu și nălucile lor
zei ai pămîntului răsturnat
în cenușa unui foc de vreascuri marine
îmi beau yerba maté încet
deși e tîrziu
un gust de pian
în cerul gurii
mă îmbie în picături
de ploaie
a frig îmi strîng umerii
zîmbesc
de parcă nu te-aș aștepta
de parcă nu ai veni
prin aceleași
umede unghere
ale nopților
orele se rostogolesc
inutil
înainte și înapoi
ca un joc de cuburi
încă puțin
Le soir, sur la colline, le buccin se lamente,
Les troupeaux remontent, les étoiles brillent par la sente,
Les eaux sanglotent, prenant clairement leur source aux puits ;
Sous un acacia, tu es là qui m’attends, chérie.
La lune traverse le ciel, sacro-sainte et notoire,
Tes grands yeux ont l’air de scruter les feuilles bien rares,
Comentarii aleatorii