,

Anticariatul mă aştepta, parcă, să îi descopăr eleganţa. Dacă cineva mi-ar fi cerut să îi asociez un cuvânt, acela ar fi fost bijuterie.

Un cartof. Cartoful. Mă obişnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din fiinţa mea şi nu aveam cum să uit, cum să scap.

imaginea utilizatorului Sixtus

Într-un excelent text al lui Isaac Asimov, intitulat „Bufonul”, se povestesc, pe scurt, următoarele: exista un cerc restrâns de hiper-super dotaţi şi un hiper-super computer. La care hiper-superii şi aşa mai departe erau singurii care aveau acces.

 - Ce-ți place să faci? 
 - Ce-mi place să fac?
 - Citește ceva vesel sau uită-te la o comedie! 
 - O să citesc ceva vesel sau mă voi uita la o comedie.
 - Nu te doare nimic, de ce te complaci să-ți plângi de milă?

Editorial

Acum unsprezece ani începeam hermeneia. Probabil nu multă lume mai este pe aici care să își amintească. A fost unul dintre primele site-uri de creație literară și mai ales poetică românești pe internet. Anii au trecut și cei curioși pot revedea pe veche.hermeneia.com diferite momente din viața acestui site. Pot citi sau reciti din miile de texte și zecile de mii de comentarii. Vreau să mă folosesc de acest prilej să mulțumesc tuturor celor care au participat, au dat o mînă de ajutor sau poate chiar mai mult, editorilor și tuturor celor care au fost entuziasmați de aceasta idee măcar puțin la un moment dat în timpul acestor unsprezece ani. Chiar dacă inițial l-am vrut doar ca un spațiu personal el a evoluat și a găzduit pe mulți. Între timp internetul a evoluat, așa cum era de așteptat. A devenit dintr-un spațiu revoluționar-romantic un spațiu mult îmbibat de comercial, senzorialitate și cinism. Au apărut tehnologii noi și noi metode.

imaginea utilizatorului Sixtus
,

Cu toate că…

suntem pe aceeaşi stradă deşi arhicunoscută e alta o experimentăm şi ea ne experimentează cuprinzându-ne din toate părţile cum alţii suntem şi ea nu mai este …

Cu toate că…

*
în poeme nu există viață reală. poemele sunt un artificiu
în care poți să spui că :
soarele varsă noroi peste oraș.
când soarele strălucește normal, la fel ca în fiecare dimineață.

în poeme 
nu 
poți să spui:

imaginea utilizatorului elena istrati

Nu, femeile nu se răstignesc
ele nu-şi poartă lemnul crucii pe umeri
femeile stau în genunchi
şi au lacrimi
cu care spală picioarele
bărbatului
(pretext pentru ceasul din urmă
când îi înfăşoară tălpile cu pletele lor

imaginea utilizatorului Trinity

bucățică cu bucățică albastrul din cer
se adună deasupra capului meu
în care singurul locuitor ești tu
plimbându-te în cravată și șosete
de-a lungul spinării negre si moi

imaginea utilizatorului elena istrati

mâinile mele erau calme ca ninsoarea adunată pe geamul  cabanei
mâinile tale ardeau neliniștite, mâini de  dirijor al zăpezii
tu ești Regina Loana, spuneai, poala ta e plină de amintiri
povesteai despre o cutie de comori bine ascunsă în parc

Link-uri recomandate