Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului Aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Mâinile lui Gheorghe, crăpate de caustica pogorâre peste ele a anilor, vorbeau blând cu plugul. Şi din fântâna înţelepciunii sale ţâşneau cuvintele spre cumpăna vorbirii: plugul, placenta, ploaia, plecarea, plămădi, plumburii, plesnea.
Sub cerul îmbrăcat în cămaşa zemoasă a toamnei Gheorghe porni lama plugului pe ţarină. Şi îşi aminti de imaginea care vară de vară îi sfâşiase inima în două. Atunci când Leontina lui lepăda placenta în praful paielor secerate, amestecate cu vipia ce cobora din ceruri. Şapte toamne la rând brăzdase cu plugul său de aur ţarina. Şi tot de şapte ori, la întoarcerea de la câmp, la venirea serii, frământase trupul dospit al Leontinei, ştiind că peste nouă luni, la seceră, îi va aduce prunc nou sub soare. Placenta aia spongioasă, stoarsă din vintre, cu aburul de sânge cărămiziu, ca olanele de pe casa lui Suditu, îl făcea mereu să plângă. Lacrimile lui udau ca o ploaie mănoasă ţarina şi mirosul de prunc suia în tării, amestecându-se cu fumul batozelor din deal. Cu chiotele flăcăilor şi fetelor ce aplecau la pământ paiele orfane cu secera lor ca o lună ştirbă. Azi, om şi animal vor plămădi recolta viitoare. De aceea, Gheorghe privea pământul cu duioşia tatălui ce aşteaptă să-şi vadă pruncul mergând în picioare. Dus la şcoală şi apoi îmbrăcat în cămaşă sfântă de mire. Porni să răstoarne valurile moi ale ţarinei ca pe nişte evantaie de lumină. Negrul solar al măruntaielor ei se amesteca cu viermii gălbui, ce dospeau sub iarba cu miros de bălegar. Transpiraţia pământului urca spre rămurişul soarelui, razele atârnând ca nişte stalactite. Gheorghe ara cu picioarele goale. Firicele de humă păstoasă ca tălpicile saniei de peste iarnă se ascundeau printre degetele lui cocârjate, cu pielea umectată de efort, desangvinizate, plumburii. Boul trăgea la plug, îndeplinind ritualul nescris al comuniunii cu omul şi pământul. Pielea animalului era tăbăcită, oasele bazinului suiau şi coborau ca nişte lame ce ameninţau să-i străpungă epiderma grunjoasă. Pentru el, Gheorghe nu avusese nevoie niciodată de biciuşcă. Ţuguia buzele şi un ţâţâit prelung, dulceag-ameninţător, i se răsucea printre buzele aspre, arse de tutunul prost, atunci când animalul dădea în hăis. Docil, acesta plesnea aerul vioriu cu coada şfichiuită de ciulinii răzleţi ai câmpului, semn de înţelepciune şi înţelegere.
 Se înălţase soarele spre Prânzul mare şi Gheorghe ştia că sosise vremea odihnei. Om şi animal s-au oprit ca la un semn magic din torsul ţarinei. Şi iar zumzăiră prin lada de zestre a înţelepciunii sale de veacuri alte cuvinte ca nişte muşte bete de zăpuşeala zilei: brânză, brâu, branişte, brici. La umbra trupului căruţei sale, Gheorghe întinse ştergarul cu muşcate aprinse, boldite de acul harnic al Leontinei pe vremea când pruncii şi roboata casei nu o lipiseră de truda adâncă. Pe el odihneau ceapa cu fuste roşiatice, a cărui iuţeală îi îmboldea irisul, pâinea neagră, răscoaptă, cu cocoloaşe de făină înăsprită, scăpate de jarul mistuitor al cuptorului de lut din curte. Şi brânza. Bucata aia de zăpadă sărată, din care nu îndrăznea să muşte până ce nu însemna semnul sfintei cruci cu cuţitul pe pământul răstignit la umbra roţilor bătrâne. Cuţitul tăie apoi un brâu şerpuitor prin pâinea cea de toate zilele, iar dinţii lui mestecară lacom ca pietrele morii lui Mirică, cocoloşul de pâine dispărând între ghizdurile întunecate ale gurii sale primitive. Ascultă îndelung cum dinspre braniştea de peste deal herghelia lui Roşculeţ chema iepele, amuşinând aerul stătut al zării. O săgeată aurie coborî din soare şi-l străfulgeră adânc între ochi. Duse instinctiv mâna pe pometele stâng, acolo unde briciul îl arsese, dând cale sângelui duminica trecută, când îşi lustruise obrazul pentru a merge la botezul pruncului lui Dumitru. Săgeata aurie, slobozită din arcul soarelui, era semnul că trebuia să se ridice din popasul odihnei. Părea aşa, scăldat în lumină, un uriaş cu fruntea în viscolul de praf stârnit din senin. Strânse iar aprig coarnele plugului şi porniră spre culme. Om şi animal.
După-amiaza sfâşiase demult cămaşa zilei în două. Pe culmea dealului plugul şi boul istovit de puteri stăteau în lumină ca un grup statuar. Era timpul când seminţele de viaţă, presărate de Gheorghe pe ţarină, urmau să se amestece cu brazdele crude. Ţăranul mergea pe urma lăsată de plug şi odată cu seminţele aurii ca nişte gărgăriţe fără aripi intrau sub platoşa pământului şi grijile ce iar îl năpădeau: poiata neterminată, acoperişul spart al grajdului, leasa de lemne, ce trebuia umplută cu trunchiuri pentru viscolul ce se va răsti pe la porţi, la Undrea, hăinuţe noi pentru cele şapte suflete de copil de acasă, catrinţa promisă Leontinei de Sân’ Nicolae.
Se înfăşurase broboada cerului pe grumazul palid al înserării, când ţarina strălucea ca un pat de rouă. Cârmişuri, valuri line sau mai învolburate rămăseseră în urma plugului de aur. Şi seminţele, adormind în culcuşul ruginiu al pământului, amestecate cu ecoul cuvintelor lui născute sub bolta gurii uscată de trudă: clopot, clop, clondir, cleştii, Cloşca cu Pui. Dinspre mânăstirea de maici un clopot împresura văzduhul cu vaierul lui stins. Clopotul ce mereu i se părea lui Gheorghe ca un clop aşezat în curtea bisericii pe turla de lemn, ce se sprijinea între doi ulmi rotaţi. Sau ca un clondir bobâlcat cu apă rece, umplându-i de mărgele de gheaţă epiglota cutremurată de gustul sălciu-dulceag. Clipa aia i se păruse întotdeauna veşnică. Când amurgul e parcă ţintuit între ferestrele cerului, amorţit ca un bondar leneş. Călcă apăsat spre casă, dar cleştii de pământ uscat, întărit între degetele boante, îi îngreunau pasul. Sus pe crug, Cloşca cu Pui mirosea a mere coapte şi gunoi ars pe la porţi.
 Ajunse în curtea zgribulită sub stele şi adăpă boul din ciutura ce veghea înserarea ca un cocostârc stingher. Intră în tindă şi şapte perechi de ochi ca nişte ciute rătăcite îl priveau cu lumina iubirii de prunc de la masa de lemn îngenuncheată. Îi sărută pe rând pe creştet şi simţi că niciunul nu miroase ca celălalt. Şi cum s-ar fi putut dacă atunci, când îi plămădise între pulpele rotunde ale Leontinei, încrâncenarea lui fusese de fiecare dată mai vie, mai aprigă, mai drăgăstoasă? Pruncii culeg din mojarul mamei şi din pistilul incandescent al tatălui mirosuri, culori, gesturi care îi fac unici, indivizibili. Gheorghe o privi pe Leontina aplecată peste pirostriile largi ale sobei zidite. Parcă era luna plină, ce cade miraculos în fântâni. O prinse de mijloc şi îi şopti: „Culcă copiii, Leontină!”. Acolo, pe prichiciul sobei bătrâne, Gheorghe porni din nou plugul. Arătura lui fu blândă, nu încrâncenată ca cea de pe ţarină. Aluatul cărnii Leontinei părea coborât din prea-plinul pământului său drag. Mâna bărbatului mângâie cu cele cinci degete tainice, rând pe rând, pâlcul pufului de păpădie al vulvei, înfiorând carnea în aşteptare. Apoi sfârcurile sânilor, îmbrobonate de atingerea aspră a bărbatului, ce se răzvrătiră ca moţul curcanului. Şi plugul său scormoni, incizând adânc, medular, văile îndepărtate ale femeii.
Când Gheorghe ieşi pe prispă, noaptea năştea cu un oftat ecoul depărtărilor. Înfăşură într-o hârtie săracă grunjii de tutun uscat şi odată cu ei întunericul. Spre tării suiră rotogoale albăstrii, inserţiile plămânilor săi cotropiţi de aerul rece, binefăcător. Apoi închise ochii şi adormi. Şi în visul lui apucă din nou plugul străbun şi întoarse brazda de stele. Căci ăsta era blestemul lui şi al pământului: să-l are şi dincolo de porţile somnului. În noaptea asta simţea că în spatele lui se mai afla cineva. Întoarse capul şi Gheorghe, ţăranul cu plugul, îl văzu pe Bunul Dumnezeu care împrăştia pe crugul cerului seminţe de viaţă, spornice, fosforescente. Din care peste nouă luni, la Sân' Petru, vor răsări pâine si prunc.