Mic jurnal (de) la bord. Am ceva. Câteva. Zeci. Fără picior. Pahare. Hic. Zic. Ce? Sau nu. Cum? De unde? Ei, na. Ți se pare. N-ajung. La masă. E distantă. Da, masa. E rece. Eu vreau să intru. În vorbă. Cu ea. Și ea? Hic. Nimic. Tace. Stă și tace. Da` măcar ea are. Picioare.

Un cartof. Cartoful. Mă obişnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din fiinţa mea şi nu aveam cum să uit, cum să scap.

imaginea utilizatorului Sixtus

Notă: promisiunea din textul anterior este deocamdată amânată până după 20 septembrie a. c.  Până atunci, vă propun acest text.
 
Un mapamond interactiv
o populaţie într-o migrare din ce în ce mai accelerată/ dezorientată
Era diasporei

Ea era foarte tristă, atît de tristă încît nu mai dădea nume lucrurilor. Nici nume, nici povești despre ceea ce pățiseră sau urmau să pățească toate lucrurile.

Editorial

Acum unsprezece ani începeam hermeneia. Probabil nu multă lume mai este pe aici care să își amintească. A fost unul dintre primele site-uri de creație literară și mai ales poetică românești pe internet. Anii au trecut și cei curioși pot revedea pe veche.hermeneia.com diferite momente din viața acestui site. Pot citi sau reciti din miile de texte și zecile de mii de comentarii. Vreau să mă folosesc de acest prilej să mulțumesc tuturor celor care au participat, au dat o mînă de ajutor sau poate chiar mai mult, editorilor și tuturor celor care au fost entuziasmați de aceasta idee măcar puțin la un moment dat în timpul acestor unsprezece ani. Chiar dacă inițial l-am vrut doar ca un spațiu personal el a evoluat și a găzduit pe mulți. Între timp internetul a evoluat, așa cum era de așteptat. A devenit dintr-un spațiu revoluționar-romantic un spațiu mult îmbibat de comercial, senzorialitate și cinism. Au apărut tehnologii noi și noi metode.

imaginea utilizatorului Sixtus

Nimic nu poate fi mai frumos decȃt violul consimțit al unui cȃmp de narcise ȋn care am făcut
dragoste.

Umbra noastră mai rătăceşte un timp.

Ne regăsim ȋn rugăciunea mută a florilor ce au plecat
capul.
 

,

peste pământ se lasă un timp cenușiu
despre care aveam premoniții
tristeți anxietăți risipite de vânt înfloresc și dau rod
le culege un fluture
pentru nu știu ce fel de amestec
amputată de amândouă picioarele

am imaginație bolnavă
nu mă întreba nimic
nu-i zâmbi animalului din mine
o să-ți muște din inimă
ca dintr-o mână întinsă

,

E ziua ta, femeie. Cum? A trecut, deja? Nu mă certa prea tare că am uitat de ea. Și nu-mi pretinde aur, bomboane și nici flori, doar pentru că “se poartă”, acum, de sărbători. Mai bine-nchide ochii, deschide-ți inima și poți să-mi dai și-o palmă. S-o țin în mâna mea.

mai demult treceau prin mine anotimpuri de mătase, pajiștea mănoasă înverzea sub cerul albastru;

Link-uri recomandate