Orice ar spune Aristotel, există o știință care studiază neființa și proprietățile sale esențiale. Și mai există niște oameni, pasionați și pasionali, care studiază, printre altele, neființa, așa cum părea a fi în frumosul Dark Age, încercând să o surprindă, în punctul ei de vulnerabilitate maximă, precum un cavaler glezna domniței, iar în cel mai fericit caz să-i atingă cu buzele încheietura mâinii. Acești oameni se numesc medieviști și se spune că sunt cea mai bună specie de istorici ai culturii occidentale, interesați de băuturi fine, de conversații nocturne, de petreceri cu teme medievale, cu un simț al umorului efervescent și preferințe speciale în materie de artă culinară. (Poți îmbrățișa unul, dacă simți nevoia, aici http://www.newyorker.com/books/page-turner/hug-a-medievalist ).
Să ne imaginăm că un astfel de om posedă o fereastră (sau invers.), cum ar fi o carte, un manuscris medieval, și niște ochi mai buni decât ai Beatricei, de care se îndrăgostise și Horia Roman Patapievici , în perioada pământeană a vieții sale, și vede prin ea curtea unui împărat luminat, la care visase îndelung Augustin și pe care l-am putea numi Carol cel Mare. Și la acea curte mai mulți învățați, astronomi, astrologi, filosofi, teologi, care făceau mereu un cerc, jucând un joc intellectualissimum, de cea mai mare subtilitate, așadar. Și cum cel mai cel dintre filosofii cu barbă se numea Alcuin, jocul se numea și el, simplu, “cercul lui Alcuin.” Cel mai bun jucător al lui Alcuin, Fredegisus (pe care fanii săi, în marea majoritate creștini, îl alintau Nathaniel), a avut într-o seară de vineri probabil misiunea de conduce jocul filosofilor; deși sursele nu confirmă în totalitate, cercetări recente au demonstrat că, alături, în incinta mănăstirii, preacuvioasele surori jucau Brigde sau, conform celei mai controversate ipoteze, Blackjack).
Fredegisus, mai în glumă, mai în serios, a propus un joc nemaijucat, se pare, până în acele timpuri moderne: să întoarcem, zise, lumea cu susul în jos, iar prin “lume” înțelegea, ca toți ceilalți din cerc, lumea argumentării. Să presupunem, împotriva a tot ceea ce cunoaștem noi sau înaintașii noștri, împotriva a tot ceea ce am citit în Biblie și oriunde altundeva, împotriva a tot ceea ce am auzit, învățat și visat noaptea, că nimicul este ceva, sau măcar că ar putea fi. Ce ar putea fi, aceea, nimicul, deci? Cât de prezent ar putea fi? Nu-i așa, pare a spune subtextul lui Fredegisus, la limita faultului metafizic, că nimicul e mult mai prezent între noi decât am dori să recunoaștem? 
O astfel de presupunere, contrară bunului-simț al oricărui metafizician care se respectă, nu e imposibil de făcut. E chiar destul de normală – la fel de normal ca faptul sigur că marele Alcuin scrisese deja o epistolă bucătăresei preaclarului împărat Carol, pentru a-i expune, scolastic, o problemă de ontologie generală. Nimic mai la îndemână așadar! 
Prin urmare, dacă totul e posibil la curte, atunci orice posibilitate se va actualiza, fie în lumea noastră, fie într-un univers paralel. Și Fredegisus, cu dexteritatea sa de gramatician vexat, susține cu DOOM-ul pe masă ( în ediția lui Priscianus și Donatus, ce-i drept), că nimicul nu doar că poate fi ceva, ci că el e marele izvor al lucrurilor din care Dumnezeu a făcut lumea. Și nu doar atât, ci și o plasă invizibilă, care întrețese fiecare punct al ființei noastre și al ființei în general. 
Aceasta nu e un scandal și o nebunie totală? Însuși Fredegisus o recunoaște, de când deschide gura: “Agitatam diutissime ….” (sărăcuțul )
Dar pentru a vedea ce se întâmplă în continuare, cumpărați, sustrageți, împrumutați pentru totdeauna, căutați pe piața neagră, înșelați-vă rudele, ușurați-vă prietenul de o povară, samd, cartea lui Fredegisus, Despre substanța nimicului și a întunericului, un adevărat banchet filosofic, și aplecați-vă în fața acelui bijutier care a muncit îndelung pe fiecare pagină a manuscrisului, același frumos și modest – Florin Crîșmăreanu.