Eli
Numele meu adevărat nu este Eli. La fel cum nici pe femeia, care a trecut şi mai trece încă, asemeni unui fier înroşit în foc, prin viaţa mea, nu o chema Elle. Când ne-am privit întâia oară, încremeniţi unul în faţa celuilalt, pe culoarul îngust al trenului nenorocit de noapte, cu geamuri sparte şi în care ningea cu fulgi deşi şi mari ca fluturii, de parcă ne-am fi aflat în pridvorul unei cabane din creierul munţilor, în acele momente, când nici unul dintre noi nu reuşea să se mişte ca să-i facă loc de trecere celuilalt, am ştiut, instinctiv, că mă aflu în punctul de plecare a celei mai ciudate, pasionante, dar în egală măsură şi a celei mai inexplicabile etape a vieţii mele. Eram într-un moment în care te opreşti, pur şi simplu, te blochezi chiar, cu o frică aproape organică de a privi în urma ta, în trecutul pe care ai vrea să-l uiţi pentru totdeauna, dar care, împotriva oricărei voinţe, se aşază peste tine precum o umbră imensă şi rece şi nu mai vrea să plece de acolo. Femeia, mai bine zis, tânăra fată din faţa mea, cu ochii mari şi miraţi, negri şi adânci, îmi amintea de trecut. Cum sta aşa în faţa mea, cu trupul pe jumătate răsucit către fereastra murdară şi mâinile amândouă încleştate pe bara de aluminiu coclit, prinsă neglijent în două şuruburi ruginite de peretele vagonului, îmi făcea impresia unei păsări scăpată de curând dintr-o colivie aurită şi care nu avea absolut nici un exerciţiu al vieţii în libertate. Părea mult mai tânără decât - am aflat mai târziu - era în realitate, un copil fugit de acasă, poate, ducând cu el teama permanentă că va fi prins şi întors de unde plecase. Îmi susţinea privirea fără nici o teamă, cum nu o mai făcuse nici o femeie cu mine până atunci şi, pentru prima oară, a trebuit să-mi cobor învins capul. Şi-atunci am descoperit ceea ce m-a fascinat mereu cel mai mult la o femeie: mâinile, cele mai nepământene mâini pe care le văzusem vreodată, cu degetele străvezii, subţiri şi prelungi şi unghiile perfecte date cu o nuanţă de verde pe care mi se părea că n-o mai văzusem niciodată. Strângând cu deznădejde, parcă, bara mizeră de aluminiu, palmele ei erau ca nişte frunze de regina nopţii încolăcite printre crăpăturile unui zid în ruină. Am stat aşa, uitându-mă la mâinile ei, nu ştiu cât timp, câteva zeci de secunde, minute chiar şi, de-abia când am simţit pe cineva insistent în spatele meu, hotărât să mă împingă mai cu convingere la o parte ca să poată trece spre toaletă, doar atunci m-am mişcat, trezit parcă dintr-un vis şi m-am lipit cu spatele de geamul rece al coridorului. Fata s-a mişcat şi ea, dar cu faţa spre geam, dar apoi, când n-a mai fost nimeni cu noi, n-am mai reuşit să reînnodăm firul emoţiei acolo unde se rupsese. Se pusese parcă o barieră între noi şi, deşi nu ne-am îndepărtat prea mult unul de celălalt, ne-am mulţumit să stăm rezemaţi de geamuri, fiecare de cel din dreptul său, şi să privim preocupaţi în noapte. Aruncam din când în când câte o privire spre locul unde ştiam, mai mult din instinct, că trebuie să fie ea, dar nu reuşeam să văd decât părul negru cazându-i în valuri peste faţă şi umeri şi ascunzând-o aproape de tot ochilor mei. Nu ştiu dacă doream să se întâmple ceva, dar nici nu-mi venea să exersez vreun joc în ceea ce-o priveşte. Când a trebuit să cobor şi m-am strecurat pe lângă ea spre uşa vagonului, fata a făcut, neasteptat, o mică arcuire spre mine şi m-a împuns uşor cu sfârcurile sânilor, mult mai mari decât ar fi trebuit să fie pentru vârsta pe care i-o dădeam eu atunci. Şi şi-a lipit degetul arătător de buze exersând, parcă, un legământ al tăcerii. Nu ştiu de unde, dar eram sigur că ne vom mai vedea şi că vom trăi o lungă bucată din timpul nostru în această lume într-o contopire ciudată şi total lipsită de logică, într-o alipire în care vom vrea să aruncăm de pe noi zdrenţele trecutului şi să devenim, pur şi simplu, doar EL şi EA , fără nume, fără întrebări, fără iluzii. Apoi ea, dar ceva mai târziu, mi-a spus ELI şi în mintea mea a răsunat, ca o încremenire, eli eli lama sabahtani, dar era prea târziu pentru că blasfemia punea deja, prin glasul a mii de clopote trezite din somn, prima piatră la temelia eşecului, în timp ce de pe ţărmuri înalte până la cer se prăbuşeau în mare stânci trăgând după ele firisoarele de ceaţă alburie. Nu cred că ea şi-a premeditat această rostire, nu cred, pentru că era prea spontană ca să poată ţine în ea un gând ascuns mai mult de câteva secunde. Mai degrabă cred că a folosit acest nume dintr-o necunoaştere sau într-unul dintre momentele de extaz, care nu au fost puţine şi care i se întâmplau în cele mai neaşteptate clipe ale întâlnirilor noastre, când pasiunea ei pentru mine atingea cote paroxistice, anormale, inexplicabile, pentru ca apoi, la fel de inexplicabil, să se prăbuşească într-un jar muribund sau chiar într-o cenuşă călduţă. Când eu i-am spus Elle, nu i-a plăcut. A acceptat numele numai ca să-mi facă mie pe plac, dar de multe ori nu reacţiona în nici un fel atunci când o chemam aşa. Voia poate să-mi arate prin aceasta că niciodată denumirea nu o atinsese mai mult decât superficial, dar că nici nu vrea să mă supere, refuzând-o. Sau era prea pierdută în visare ca să audă? Nu ştiu şi nici nu-mi puneam prea multe întrebări. Erau atâtea enigme pe care convenisem să le respectăm ca să putem trăi mai intens clipele, tot mai puţine, care ne erau îngăduite. Când era cu mine, ea continua să stea în poziţia ei preferată, cea care îmi dăduse mie inspiraţia numelui şi care îi oferea, poate, liniştea necesară după ore şi ore de furie a instinctelor. Se “risipea” atunci, cum îmi plăcea mie să spun, se risipea pur şi simplu, şezând pe picioarele îndoite de la genunchi în mijlocul patului, învelită doar în cămaşa de în topit, care lăsa vederii mele lacome numai jumătate din trupul ei perfect, cu fundul uşor lăsat, smocul de păr negru şi inelat de pe partea superioară a pubisului şi pe care nu-l putea ascunde oricât şi-ar fi strâns picioarele, sânii săltaţi cu tremur uşor de ritmul respiraţiei sau şoldurile fremătînd încă şi degajând un abur albăstrui. Niciodată goală. În jurul ei, împrăştiate la întâmplare, dar dezordinea le însufleţea, parcă, chiloţii mici cât o frunză mijlocie de ficus, sutienul dantelat ale cărui cupe îndrăzneţe te făceau să-ţi rotunjeşti în mod reflex palmele ca pentru o mângâiere fără sfârşit , ciorapii de mătase fină rulaţi ca două inele aurii şi care în nici un caz nu păreau cumpăraţi din comerţul socialist. Fuma cu naturaleţe şi nepăsare, fără să se sinchisească deloc când scrumul fierbinte se împrăştia pe covorul de iută a camerei de pensiune ieftină, dus parcă de adierea respiraţiei cu miros de flori de câmp. Ţinea ţigara într-un mod inimitabil între degete, iar când, în penumbra încăperii, jarul se reflecta în oja care-i acoperea unghiile, senzaţia că priveşti în ochii verzi o şopârlă, noaptea, te copleşea. Era ca un tablou într-un muzeu pe care doreai să-l vezi în fiecare zi şi care ţi se lipea în memorie cu cât îl priveai mai mult, câte puţin în fiecare secundă, dureros, pentru că nu-l mai puteai scoate şi pentru că se transforma acolo, dintr-o splendoare, într-o obsesie. Eram atunci într-o etapă în care, deşi nepăsător încă, purtam cu mine, totuşi, această imagine obsedantă în săptămâna în care eram despărţiţi, în acele câteva zile în care eram celălalt, dedublat şi complet diferit. Altul. Bărbatul de alcov al Leonei, cea de care încercam mereu să fug, dar mă întorceam mereu. Acolo am descoperit şocat, printre nenumăratele reviste de modă străine împrăştiate prin cameră, tabloul meu pe o coperta a revistei Elle. Asemănător, dar eu îl vedeam identic. Am tresărit puternic din tot corpul, astfel că Leona, care tocmai îşi încerca încă o dată şansa de a trezi la viaţă un trup împietrit, iremediabil golit de vlagă, a ridicat plină de speranţă ochii spre mine. Înainte de a renunţa de tot. Aşa s-a născut Elle, fata din tren, aşa m-am născut şi eu a doua oară odată cu ea.
Comentarii
Numărul de afișări
Penițe
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.
Acțiuni
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com
dragă lisaclara. am citit primele 4 propoziții din textul de mai sus. propoziția 3 și 4 sînt atît de lungi și întortocheate că m-ai pierdut de cititor. cel puțin la acest text.
Cred ca vrei sa spui fraze si nu propozitii. Dar oricum le-ai numi, o parere este o parere si ea trebuie respectata. Îmi pare rau ca am pierdut un cititor, dar ma consolez cu speranta ca nu vei fi fost singurul si ca altii, daca vor exista, vor avea mai multa rabdare sa duca lectura textului pâna la capat. Gânduri bune.
Începutul, distinsă doamnă, este cât se poate de prost. Citez: "Numele meu adevărat nu este Eli.", adică, s-ar fi putut spune aici nițel mai elegant, mai puțin copilărește, așa după cum citim, cu sufletul frânt de lipsa elanului estetic. " La fel cum nici pe femeia, care a trecut şi mai trece încă, asemeni unui fier înroşit în foc, prin viaţa mea, nu o chema Elle." Ne pierdeți, LisaClara. Eu aș fi reformulat tot, adică aș fi schimbat cu o notă mai firească, și-apoi fără bombasticul "care a trecut şi mai trece încă, asemeni unui fier înroşit în foc", desăvârșit magistral, după cum citiserăm "nu o chema Elle". "ningea cu fulgi deşi şi mari ca fluturii", evitați, de asemenea, și astfel de formulări, sunt prea feminine, prea uzitate, mult prea prăfuite pentru un scriitor (scriitoare) care se repectă. "Cum sta aşa în faţa mea," ați putea reformula prin "Așa cum o vedeam, în fața mea, cu trupul pe jumătate răsucit...", în concluzie, textul ar merge lucrat, mai ales că (după cum observ) împărtășim același nume-personaj (abia dispărut din pagină) și ar trebui, așadar, să ne îngrijim de cele ale firescului și ale bunului simț al esteticii. Vă doresc, distinsă LisaClara, mult succes pe drumul sinuos al literaturii, o avalanșă de succese și penițe de aur! (care cu siguranță se vor așeza, dacă perseverați)
PS:
(pt. editori)
site-ul are o deficiență serioasă. nu se poate schimba parola decât reintroducând-o pe cea veche. și dacă am uitat-o, atunci ce se poate face? ne logăm prin mail, forever? cum se poate schimba parola, fără a o introduce pe cea veche?
ok, poema, chiar multumesc pentru atentionare. de astfel de atentionari AM NEVOIE. mai ales ca nu prea mai am editori. imi este fff greu sa depistez toate deficientele daca nu ma ajutati voi. voi investiga si iti voi raspune aici.
Draga Poema, dumneata încerci sa îndrepti un text ambiguu cu un comentariu nu mai putin ambiguu si care, el însusi, ma pierde - de data asta pe mine - ca cititor. Si pe deasupra îmi sugerezi mie sa reformulez expresii de genul "numele meu nu este...", când chiar dumneata începi un text personal cu "numele meu este...". Sa fie negatia de vina?
Recunosc ca drumul literaturii este tare "sinuos"(asta cât de bombastic poate fi? sau doar fin-ironic?). Asa ca spun, mai degraba, ca Virgil, în alt comentariu(daca-mi este permis) "poate că a copia o bucată dintr-un (posibil)roman nu e cea mai fericită idee". Aici este buba...Voi învata ceea ce merita a fi învatat. Multumesc.
poema, am rectificat. sper să funcționeze ok acum. te rog să îmi spui dacă mai ai probleme.
Virgil, mulțumesc. Acum totul este în regulă. Sunt sigură că nu vor mai apărea probleme de acest gen, totul pare foarte ok.
În altă ordine de idei, stimată doamnă LisaClara, numai o nedumerire să am. Despre ce fragment personal este vorba, unde ați citit așa ceva, cu citarea sursei, vă rog.
Sper să vă mențineți textul public, ca să mă lămuresc și eu, de unde și până unde cunoașteți dvs. textele mele, citez, "personale", adică de unde ați citat fraza cu pricina.
Nu cu mai mult de 4-5 texte de proză în urmă, am publicat un text sub numele de "Poveste de București", care face parte dintr-un roman, abia scos de sub tipar, anume "Crini pe o felie de pâine". În acel roman, (și implicit în textul meu Poveste de București, publicat nu demult pe Hermeneia) apare același nume ca aici, adică Eli, ca o prescurtare de la Eleonora. Desigur, v-ați fi putut inspira (în textul de mai sus) din ceea ce am publicat aici, pe Hermeneia, însă nu e numai atât, nu-i așa?
Romanul meu începe de fapt foarte simplu (citez eu, dacă nu ați binevoit a cita dvs., din sursele dvs. destul de incerte) "Eu sunt Eli. Sau Elia. Adică Eleonor, după cum îmi spune sărmana de mama." Vedeți dvs., eu nu am început romanul așa după cum (cu adevărat) vă amintiți dvs., adică așa cum am aflat mai sus, anume "Numele meu este Eli", ci puțin altfel, dar ASEMĂNĂTOR, așa CUM CHIAR DUMNEAVOASTRĂ ați MENȚIONAT, din ce sursă, nu se poate ști (încă). De fapt, nu mai țineați minte exact începutul, deși ați știut bine despre ce era vorba în roman, după cum ați menționat în ceea ce ați citat nițel mai sus.
Apoi, ce asemănare, vedeți dvs., ce "coincidență" bizară între debutul romanului și felul cum ați început textul dvs., adică nițel pe același făgaș, oare s-ar putea ea explica? A doua coincidență să fie aici, imediat după prolog? Același început și pentru textul dvs. și pentru romanul meu? Nu întărește aceasta oare ideea că sunteți la curent cu romanul pe care tocmai l-am scos de sub tipar și care nu (prea) avea cum să ajungă deja în mâinile dvs.?
Să mai insist cu al treilea, al patrulea semnal că textul dvs. are legătură cu romanul meu abia scos de sub tipar? Că se regăsesc anumite repere din roman și în textul de mai sus? Asemănări în plan de idee? Vagă, dar existentă, cu o trimitere certă?
Problema însă e alta, doamnă LisaClara, e clar că dvs. ați preluat un nume asemănător cu al meu (Iulia Elize, dar și Lisabeth) și mi-ați parodiat (de asemenea) și pesonajul (Eli), din romanul pe care tocmai l-am publicat, ceea ce nu ar fi un lucru prea rău, dacă mi-ați putea menționa, cumva, cum anume ați intrat în posesia textului (având în vedere că acela nu apare încă în librării sau în mediul on line, adică nu este încă la dispoziția niciunei rețele de distribuție)? Chiar dvs. v-ați exprimat, cât se poate de clar, că era vorba de un text personal, să însemne aceea că ați procurat cartea mea prin mijloace mai puțin ortodoxe, sau pe care eu una nu le pot înțelege? Vă reamintesc, este vorba de o carte pe care abia ce am publicat-o, cum ați fi putut-o parodia, în felul în care ați făcut-o, din moment ce eu una NU am pus-o încă la dispoziția vreunei rețele de distribuție, care să o așeze în mediul public? Pusă în situația de a nu primi (încă) niciun răspuns la nedumeririle mele, mai ridic încă o dată problema la fileu: De unde cunoașteți dvs. textele mele, citez, "personale", anume cum ați avut acces la un text scris de subsemnata încă neaflat în vreo rețea de distribuție? Cine v-a pus, de fapt, la dispoziție textul pe care abia l-am publicat, astfel încât să reușiți să scrieți pe marginea lui?
În caz că nu doriți să îmi răspundeți aici, o puteți face pe "lisabeth.ro at gmail . com", să știți că aștept răspunsul dvs. cu interes maxim. Sper să îmi răspundeți, fie ici, fie colo. Cred că așa se cuvine, nu e oare așa? Aștept, așadar, lămurirea dvs. Și chiar sper (poate cu inocență) ca aceasta să și apară.
Stop! Opreste-te ,stimata doamna, si nu trage concluzii pripite, fara sa ai toate datele. Nu ti-am raspuns la solitare dintr-un motiv mult mai
domestic decât îti închipuiam zugravit în camera cu PC-ul si de-abia acum am din nou internet. Cred ca nu era nevoie sa scrii un text kilometric, cu iz de repros si pararel cu realitatea, înainte ca eu sa-ti dau lamuririle necesare.
- Când am vorbit de "text personal" m-am referit strict la unul postat pe acest site si care-ti apartine. La absolut nimic altceva.Îmi pare rau ca ai uitat de el, asa ca ti-l reamintesc (cu ghilimele ca sa nu apara alte idei):
"de poema la 08/13/2015 - 13:53.
Cântec pentru îmblânzit marea
Numele meu este Harishima, eu sunt cel care ţine în palmă un înger pe care îl poartă până la intrarea în templu. Nu foarte departe de mare, se ridică un templu de aur. E chiar luna, invidioasă pe dragoste, culcându-se, rotundă şi grasă, cu trupul ei de aur, mai sfânt decât lumea, undeva, aproape de mare, unde s-a născut, odată, iubirea. E chiar luna, stârnind furtuni şi maree. E chiar luna, învăţându-mă ca să calc peste ape. E chiar luna, înecându-mă, în timp ce păşesc către dragoste. Este luna, cuibărindu-se în inima dragostei mele, sufocând-o cu perle şi aur. E chiar luna, adormindu-mă cu lira ei de aur, cântându-mi încă la ureche. E luna, încâlcindu-mi visele, umplându-mi plămânii, prin somn, cu apă de mare. Numele meu este Harishima, eu sunt cel care ţine în palmă un înger. Odată am iubit o zeiţă. O sirenă. O ştimă. O chema Hanayome, ea era o fecioară din ape. Hanayome, cu părul ei de mireasă. Cum a mai privit, o zeilor, luna de aur, când a păşit, din apă, preafrumoasa Hanayome! Părul ei coborât, odată, din noapte, ochii ei – albaştri, frumoşi ca şi marea, cu pas de zeiţă a mării. Numele meu este Harishima, numele ei este Hanayome, adică mireasă. Cum a mai privit, atunci, zeilor!, luna, suindu-se, degrabă, deasupra! Seto no hanayome!1, i-am strigat lunii, iar luna s-a prefăcut atunci într-un templu. „Să duci, Harishima, îngerul acela în templu!”, mi-au strigat zeii, şi am lăsat-o, atunci, trist, pe draga mea Hanayome, undeva, lângă mare, cu ochii ei albaştri în lacrimi."
Crezi ca ar mai fi ceva de adaugat? Începe acest text cu "Numele meu este...?".
Sper sa încheiem disputa aici, mai ales ca textulmeu nu merita o asemenea desfasurare de forte.
Tot ce mai vreu este sa scrii AICI o erata - cu sau fara scuzele de rigoare - ca nu-si închpuie cineva ca m-as fi apucat sa plagiez romane inexistente (pe piata!).Gânduri bune.
doamnă LisaClara, nu am de ce să îmi cer scuze, din moment ce eu am în romanul meu fragmentul următor:
"Nu știu ce să spun despre părerile destul de neclintite ale mamei, doar că Eli e prescurtarea unui nume românesc și nu are nicio legătură cu rezonanța lui în limba ebraică. (...) Eli este o simplă prescurtare de la Eleonora. Dar mama este de o altă părere, atunci când se înfurie "Taică-tău te cheamă ca pe Dumnezeu", îmi spune, uneori, mama, când este foarte supărată pe mine și când gândurile i se rătăcesc." Vreți să sugerați că ați fost pe aceeași axă inspirațională, lăsând la o parte toate celelalte chestiuni deja menționate de mine, după cum citez "Apoi ea, dar ceva mai târziu, mi-a spus ELI şi în mintea mea a răsunat, ca o încremenire, eli eli lama sabahtani, dar era prea târziu pentru că blasfemia punea deja, prin glasul a mii de clopote trezite din somn." Pesemne da, doamnă, ne-am gândit să începem la fel (eu romanul, dvs. bucățica dvs. de proză), am ales același pesonaj și ne-am lovit de aceeași dilemă cu provire la limba ebraică, asta este, în fond, dvs. nu ați citit nici bucata de proză care abia a ieșit din pagină și totul este doar o mare întâmplare, o mare coincidență, multiplicată de atâtea ori, nu-i așa? Îmi pare rău, dar nu m-ați lămurit câtuși de puțin. Oricum, dacă vă simțiți mai bine, să știți că nu o să mai dezvolt subiectul cu pricina, mi se pare că orice aș spune în continuare, veți da vina pe coincidențe și pe similarități, pe întâmplare, pe aceeași idee, apărută (de ce să fim surprinși?) și la dvs., exact după ce "Poveste de București" a ieșit din pagină.
Toate cele bune și succes!
Doamna, d-ta ai un fix, o problema-ceva si eu nu pot sa te ajut în nici un fel. Pentru ultima data: nu cunosc nici un roman al domniei tale, nu ma intereseaza în nici un fel, iar daca tii neaparat sa-ti promovezi scrierile pe acest site, fa-o, te rog, în alta parte si nu sub textele(modeste) postate de mine aici. Daca vei continua în acest fel, voi considera ca sunt hartuita si voi cere ajutorul adminului. Cu bine.
Nu știu, doamnă, cine pe cine atacă (și cine se bate acum cu pumnii în piept), atâta timp cât dumneavoastră vă luați de un text de-al meu, aflat în paginile Hermeneia de mai bine din luna februarie, pe prima pagină încă de atunci, aluzia să știți este cât se poate de clară, trimiterea cât se poate de evidentă, iar acum ați catadicsit să mă și jigniți. Stați liniștiită, nu aș fi reacționat așa dacă v-ați fi rotit evident atât în jurul meu, cu parodii de acest gen, de pe texte primite de la nu știu cine. Desigur, bănuiesc că sunteți în ordine acum, că v-ați făcut ordine, și acum puteți și jigni. Ajunge! Ce rezon, spuneți, LisaClara, dacă eu am fixuri, cum spuneți dvs. atât de elocvent, e să îmi parodiați personajele și numele cu care public în on-line, printr-un text ca cel de mai sus? Cine hărțuiește pe cine, LisaClara? Cine se leagă de cine? NU MĂ INTERESEAZĂ defel calitatea textului dvs., nu pedalați aici, ceea ce este evident e faptul că ați ieșit în față cu un text care se leagă de persoana și de textele mele, pe care dumnezeu știe cum le-ați primit sau le-ați luat. Acum aveți tupeul să și săriți. Să mă și jigniți. Atâta timp cât eu sunt (evident) cea cu imaginea periclitată, ba și atacată. Să vă opriți! Și chiar, să așteptăm și părerile celorlalți, să vedem, cine atacă textele cui? Eu sunt aceea, ori dumneavoastră? Ba putem să ne întâlnim și în condiții mai oficiale, dacă vă face plăcere. Să aflăm și părerile autorităților. Abia aștept! Spuneți LisaClara, era textul meu în prima pagină când ați intrat cu textul dvs. atât de plastic, ca să nu îl categorisesc în alt fel? Ați preluat sau nu pesonajul din Povetse de București, care era pe prima pagină atunci? Sunt similarități între textul dvs și textele mele, ori ba? Le-am și citat, sunt evidente! Cum aveți un așa tupeu să săriți și să mă jigniți, când eu sunt cea pusă la zid, acum? Spuneți, cum? V-am respectat, v-am tratat ca pe o persoană demănă de respect. Am vrut să aflu adevărul, civilizat. Nu e posibil, văd! Să așteptăm și părerile celorlalți, și poate o să ne întâlnim și să așteptăm și verdicte mai oficiale, zic eu. Nu am spus, din jenă, dar ce e mai sus e un text masculin, cât se poate de clar. E bizar că ați împrumutat un așa pseudonim, legându-l într-atât de textele și implicit de persoana mea. Aștept și părerea lui Virgil, cu privire la toate cele. Aștept părerea oficială a Hermeneii.
Stimate doamne, dacă tot aveți timp și imaginație pentru așa o polemică, de ce nu vă apucați să scrieți o scenetă? Cel puțin rămîne ceva artistic în urmă.
Acum, lăsînd la o parte gluma, vreau să spun cîteva lucruri:
- în primul rînd Hermeneia, și oricine are dreptul să vorbească în numele acestui site, nu va interveni într-o problemă dintre doi membri Hermeneia decît în spațiul circumscris Regulamentului Hermeneia. Adică numai în măsura în care problema respectivă cade sub incidența lucrurilor prevăzute în el. Orice altă problemă nu va face obiectul preocupărilor noastre indiferent dacă este reală sau percepută a fi reală. Deci asigurați-vă de acest lucru înainte de a apela la noi.
- al doilea lucru este faptul că aș vrea să fie cît se poate de clar că pe Hermeneia textele pot fi atacate, oamenii nu. Adică, în ultimă instanță, despre un text se poate spune orice. Nu cred că putem vorbi aici despre „prestigiul” sau „reputația” unui text. Dacă ținem atît de mult la „asta”, probabil nu ar mai trebui să ne mai facem publice textele. Mai ales pe un site unde ne așteptăm ca oamenii să își exprime părerea despre ele. Cred că este puțin naiv să ne așteptăm ca textele să ne fie doar aplaudate. Evident, dacă un anumit gen de acțiune asupra unui anumit text și mai ales asupra unui anumit autor devine persistentă și voit răutăcioasă putem considera acel lucru drept hărțuire. Dar acest fenomen îl tratăm numai în cazul în care sîntem sesizați sau ne autosesizăm și facem o analiză specifică a situației. Cu alte cuvinte, nu orice conflict sau intervenție critică, chiar repetată, se califică drept hărțuire. Aș vrea să fie clar însă faptul că am reputația de a nu considera foarte multe lucruri drept hărțuire. În același timp, așa cum spuneam, nu acceptăm cînd polemicile și conflictele de idei degenerează în atacuri la persoană. Acceptăm că uneori trecerea aceasta nu este foarte clară (iar responsabilitățile pot fi ambigue) dar de cele mai multe ori atacul ad hominem este greu de disputat. Iar cel care îl face trebuie să renunțe la el și preferabil să își ceară scuze. Alternativa este părăsirea site-ului.
- mi există un lucru la care s-a făcut aluzie aici. Plagiatul. Regulamentul, de asemenea, vorbește destul de amplu și clar despre aceasta. De aceea, înainte de a vă angaja în procese de intenție (pe care să fiți nevoiți să le regretați apoi) asigurați-vă că acuzațiile pe care le faceți sînt corecte, complete și incontestabile. Și mai ales asigurați-vă că se circumscriu elementelor din Regulament. Pe care nu le voi repeta aici.
Deci, acum că am clarificat aceste lucruri, care vă sînt întrebările și plîngerile, doamnelor?
Catre Consiliul Hermeneia:Vad ca lucrurile degenereaza si în acest moment ma vad nevoita sa cer interventia dv. pentru lamurirea situatiei.
Sunt relativ noua pe site.Am venit cu toata deschiderea respectând toate regulile si Consiliul a aprobat cooptarea mea ca autor. Nu este vina mea ca nick-name-ul meu este asemanator(nu identic,altfel nu ar fi fost acceptat) cu al unui autor deja existent. Nu este vina mea ca un personaj dintr-o postare este identic cu personajul unui alt text deja existent aici. Nu am premeditat acest lucru în nici un fel si de altfel cred ca nimeni nu are monopolul unor nume, în sensul în care daca l-a folosit el, nimeni dupa aceea nu mai are voie sa-l întrebuinteze într-o alta scriere. Din pacate, autorul respectiv - dupa cum clar se vede din comurile existente - a început un atac furibund asupra mea si a textului meu, acuzându-ma de toate cele: ca i-am "furat" nume, prenume, nick-name, personaj, idei, ca-i parodiez texte publicate aici sau romane nepublicate de ale caror continuturi prin nu stiu ce mijloace si metode as fi luat cunostinta.Habar n-am de ce face acest lucru. Nu am cunostinta de alte texte publicate de domnia sa în afara celor publicate aici, dar nici pe acestea nerasfoindu-le decât superficial. Nu ma intereseaza romanul domniei sale, cel publicat, dar...nepublicat. În nici un fel. De fapt textul mei ELI este parte a unei lucrari mai întinse definitivate deja din anul 2015, dar nepublicate din lipsa de editura(dar manuscrisul exista în toate editurile care au refuzat publicarea). În acest moment o editura a acceptat publicarea, deci va aparea curând(parti din roman au fost pubicate totusi înca de anul trecut dar si anul acesta în revistele Familia si Convorbiri literare, sub nume real, evident, pentru ca aici postez - cred ca se observa - sub pseudonim, acceptat de regulament). Având în vedere toate aceste considerente consider ca suspiciunile doamnei Poema sunt total nejustificate si jignitoare, pentru mine, desconsiderante pentru domnia sa. Doresc ca acest diferend sa fie solutionat de Consiliul Hermeneia. În caz contrar, nu-mi mai ramâne decât solutia sa cer revocarea mea de pe site.Cu cele bune.Astept parerea dv.
Virgil, am citit - din pacate - interventia ta dupa ce deja dadusem drumul ultimului meu comentariu. Ceea ce spui este cuprinzator, dar putin cam general. As vrea - daca se poate - ceva mai la "cestiune". Oricum, creste în mine, din ce în ce mai mult, dorinta de a cere stergerea contului. Mi-e greu sa accept ca asemenea atacuri necolegiale ASUPRA MEA(atac la persoana, nu-i asa?) ar putea fi trecute cu vederea prea usor. Este ultima mea interventie în aceasta problema.Cu regret.
Lisaclara, butonul „Atenție Editor” este menit doar pentru situația în care textul tău ar ajunge în Atelier/Șantier.
Ceea ce văd eu aici este că atacurile au fost reciproce. Repet ce am am mai spus. Oamenii pot face tot felul de afirmații și supoziții despre un text. Dacă însă se perseverează în discuții nelegate de text sau se va continua cu acuzații nedovedite clar va trebui să intervenim. Noi însă preferăm să vă rezolvați problemele ca oamenii mari și să respectați Regulamentul site-ului. Eu zi să vă calmați și să vă concentrați pe literatură sau pe subiectele despre care vreți să scrieți aici. Dacă cineva are o plîngere concretă să o prezinte, dacă nu, să renunțe la copilării.
Cred ca ai dreptate. Desi o acuzatie de plagiat(cuvântul nu a fost rostit, dar subînteles) nu este chiar o copilarie. Dar, ma rog! Ma voi concentra, cum zici, pe literatura, dar în alta parte, în orice caz nu pe un site literar unde au acces cu totii, inclusiv dintre aceia care te acuza de toate celea, fara motiv. Iar tu nu te poti apara în nici un fel. Nu voi mai posta si voi lasa contul meu sa moara "de batrânete". Asta nu înseamna ca voi ramâne cu resentimente fata de cei care m-au primit aici cu bunavointa si mi-au încurajat textele.Gânduri bune si succes.
Doamnă, îmi fac mea culpa (nu am știut că textul dvs. Eli există din 2015) și îmi cer scuze. Să înțelegeți și să vă puneți și în situația mea. Textul dvs. a apărut pe site în momentul în care Poveste de București stătea pe prima pagină încă din februarie, asta am văzut, asta am și spus. Există similarități între unele repere din cele două fragmente întru analiză, romanul meu este deja publicat. Este aceasta o certitudine? Este. Oricum, în mod cât se poate de civilizat, vă spun că îmi pare rău pentru situația creată și că vă doresc tot succesul. Îmi pare rău pentru tot ceea ce s-a întâmplat, regret.