dorinţele mi-au intrat în tălpi ca nişte cuie ruginite
de atunci întrebările sapă în tâmple 
tu ştergi semnele
fără sclipire nici un cuvânt nu ne aprinde focul în inimi
chiar dacă lucrurile revin la normal
noi încetinim paşii limitându-ne ca într-un lăcaş de cult
limbile încurcate ne tulbură
aura pictată deasupra sfinţilor seamănă a singurătate
arătările răului ascut ghearele 
zidurile se clatină 
resturile lor cad ca nişte păsări de pradă peste fapte
deşi e târziu 
imaginea pentru fiecare secundă în care eşti prezentă
ține în brațe dragostea
până când unul din noi va îmbătrâni în ea