Într-un excelent text al lui Isaac Asimov, intitulat „Bufonul”, se povestesc, pe scurt, următoarele: exista un cerc restrâns de hiper-super dotaţi şi un hiper-super computer. La care hiper-superii şi aşa mai departe erau singurii care aveau acces. Pentru a pune tot soiul de întrebări de ale cărora răspunsuri, date de calculator, depindea soarta omenirii. Unul dintre hiper-superi a început să alimenteze, într-o veselie, hiper-superul cu o grămadă nesfârşită de bancuri. Pe care obişnuia să le spună cui vrea şi cui nu vrea. De aceea fusese poreclit „Bufonul”. După ce a ghiftuit bine maşina, a hotărât că a venit timpul să afle răspunsul ei la trei întrebări:
1. De unde vin bancurile (având în vedere că nu reuşise să identifice sursa lor, ele circulând flokloristic, din gură în gură)?
Răspunsul: Sunt de origine extraterestră.
2. În ce scop sunt spuse?
Răspunsul: Sunt teste la care este supus animalul „om” pentru a se vedea cum reacţionează (aşa cum oamenii testează pe cobai, de regulă şobolani de o anumită specie, tot soiul de chestii).
3. Dacă se va afla răspunsul la primele două întrebări, ce consecinţe vor apare în legătură cu „omul”?
Răspunsul: Se va renunţa la acest tip de teste şi se vor inventa altele.
 
*
De atunci, nici un animal „om” n-a mai putut spune bancuri. Fiind astfel identificaţi adevăraţii bufoni ai Universului. Iar umorul nostru, adevăratul umor cu care părea a fi înzestrat doar „omul”, fiindu-ne inoculat din afară, ne-a fost luat. Singurul drept care nu ni s-a luat şi nici nu avea cum pentru că provenea din interior, a fost de a produce calambururi.
La bancuri – glume spontane – se râde sănătos; uneori în hohote.
La calambururi, doar se ricanează. Cu un rânjet complice şi superior; care-l face, pe cel ce le debiteză să se creadă extrem de inteligent, mult deasupra gloatei. Iar pe complici, idem.
 
*
Din aceste cauze posibile de dispariţie a glumelor spontane, care n-ar fi imposibil să apară la un moment dat, prefer bancurile. Şi detest calambururile.
Calambururile – „jocuri de cuvinte”, mai mult sau mai puţin reuşite; de cele mai multe ori, anoste.
Bancurile – „jocuri de limbaj”. În care concluzia (subînţeleasă spontan) dă peste cap premisa (fără să fie un sofism care să demonstreze că „omul este măsura tuturor lucrurilor”), provoacă  un râs din toată inima.
 
Forma superioară, extrem de subtilă, a bancurilor, este cea de tip „koan” din cadrul Zenului.