E iarnă acum. În sudul Californiei iarna este un fel de primăvară. Recunosc, este greu să îmi mai imaginez ce înseamnă iarnă în România. Cu toate acestea, uneori mă cuprind amintirile.
M-am născut în 1961, iarna. În România. N-am ales eu asta. Probabil nici nu aș fi ales-o dacă mi s-ar fi dat să o fac. Nu am ales eu să mă nasc într-un an care a marcat atît de mult Europa. M-am născut în anul în care undeva în inima Europei se ridica zidul Berlinului. An fatidic. An trist. An care sub o formă s-au alta mi-a determinat viața. Deși la mii de kilometri distanță, zidul acesta se născuse odată cu mine. M-am născut și am crescut fără să știu la început de ce oamenii din jur vorbeau în șoaptă, de ce aveau în priviri și în inflexiunile vocii acele umbre ciudate, aproape sinistre. Ca niște stafii imperceptibile. Umbre despre care abia mai apoi am învățat că se numesc frică. Mult mai tîrziu am aflat că în cam toată partea estică a Europei, după război, pînă prin 1961 (deci timp de vreo cincisprezece ani), teroarea fusese fizică, brutală, explicită. Abia începînd cu anii 60 ea devine predominant psihologică, invizibilă, implicită. Pînă la ridicarea zidului pretutindeni în Europa de est, și mai ales în România, teroarea, masacrele, deportările, lagărele, închisorile, schingiuirile, tortura, reușesc încetul cu încetul să își atingă scopul. Reușesc să îngenuncheze, să îndobitocească, să reducă la reflex pavlovian, animalic, populații întregi din Estul Europei. Unii dintre ei se mai răzvrătesc pe ici pe colo, precum ungurii, grupuri de români, ucraineni, est-germani, etc. Dar toate, absolut toate aceste răbufniri sînt înăbușite nemilos sub mecanismul impecabil al terorii staliniste. Odată ce practic totul este strivit sub cizma sovietică a comunismului, rezultatul acestui extraordinar experiment supranațional devine frica. Frica pură, sublimă. Frica nudă, perfectă. Frica patologică, instituționalizată și ubicuă.
În mijlocul acestui nou mod de a exista m-am născut eu.
Frica nu era ceva nou. Existase și fusese instrumentată de oameni și de mai toate sistemele sociale dintotdeauna. De la început. Frica, în esența ei, este cauza primordială a oricărei decăderi umane. Adevărul este că dacă reușești să injectezi suficientă frică pură într-un om, foarte curînd vei reuși să îl determini să creadă orice, să spună orice, să facă orice. Absolut orice. Foarte curînd devine maleabil și docil precum o bucată de lut. Așa devin treptat majoritatea românilor începînd cu deceniul 60. Zidul acela din inima Berlinului nu era doar o barieră fizică. Treptat începea să reprezinte o ruptură între două lumi. Între lumea libertății, pe de o parte, și imperiul fricii, de cealaltă parte. Există multe lucruri care ar putea descrie sau defini lumea în care eu începeam să cresc. Exista sărăcie, prostie, naivitate, brutalitate. Exista incompetență, minciună, lingușitorie și lașitate. Exista resemnare, alienare și hoție. Dar în primul rînd și mai ales exista frică. O frică cenușie, putredă și copleșitoare plutind inexorabil peste mințile și inimile oamenilor. Și mai ales peste privirile lor. Tîrziu, mult mai tîrziu, am aflat că tata și bunicii erau de fapt refugiați din Basarabia. Lucru care se pomenea doar pe șoptite în casă. Ca un fel de taină neîngăduită care aducea o notă și mai înfricoșătoare peste frica generalizată. Un alt lucru pe care mi-l amintesc din prima copilărie este faptul că mama era întotdeauna o persoană cu un excesiv simț patriotic. Probabil moștenit de la bunicii și ramura bucovineană a familiei. Nu scăpa nicio ocazie să îmi amintească faptul că pe certificatul de naștere al bunicului (născut în Imperiul Austro-Ungar) scria la rubrica naționalitate – „român din neam în neam”. Treptat „taina” basarabeană a familiei și patriotismul bucovinean al mamei devin un fel de spațiu mitic în care încercam eu ca și copil să îmi înțeleg identitatea.
Una din primele amintiri foarte puternice pe care le am din vremea aceea, cînd încercam să înțeleg realitatea din jur și identitatea din mine, este momentul cînd, într-o zi (probabil aveam 3-4 ani, prin 1965), mama m-a luat în brațe și m-a dus în camera „de la față” a casei bunicii, unde locuiam în acele vremuri. Camera funcționa ca un fel de sufragerie. Cînd am intrat acolo, tata era deja în picioare. M-au așezat și pe mine în picioare, pe masă. Mi-aduc aminte, masa era pătrată, băițuită în negru lucios. Pe ea era o față de masă, aparent scumpă, dintr-o țesătură cenușiu-verzuie, brodată din belșug cu un fir auriu. Masa era așezată oarecum lîngă un perete. Draperiile erau trase deși era ziuă iar singurul obiect de pe masă era un aparat mare de radio, din acelea vechi cu lămpi, mască brodată în fir sidefiu și butoane mari, albicioase ca dinții de fildeș ai unui monstru adormit. Era probabil un radio „Latvia” sau ceva de felul acesta. La un moment dat s-a făcut liniște în cameră. Amîndoi stăteau în picioare în fața mea. Eu stăteam în picioare pe masă. Totul părea oarecum straniu, nefiresc. Dintr-odată din măruntaiele luminoase ale radioului „Latvia” se auzi un fel de muzică. Se cînta „Pe-al nostru steag e scris unire, unire-n cuget și-n simțiri”, apoi „Trei culori cunosc pe lume”, apoi „Deșteaptă-te române”. În fața mea, mama și tata în picioare. Din ochi le curgeau lacrimi. Aceasta este prima amintire clară a copilăriei mele și prima dată cînd i-am văzut plîngînd. Toată atmosfera avea în ea ceva aproape religios, mistic. Degaja un sentiment intoxicant de eliberare. Mi-o amintesc ca pe un de zvîcnet viu în contextul unei realități amorfe asfixiate de cenușiu și frică.
Nu aveam de unde să știu că în luna martie din acel an murise Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu știam nici cine era G. G-Dej. Nu știam nici că Ceaușescu venise la putere și că prin Decretul din aprilie 1965 al C.C. al P.C.R. se oficializa politica național-comunistă în România. Sărmanii părinți se bucurau printre lacrimi. Pentru ei, în contrast cu toată tinerețea lor irosită în anii 40 și 50, ziua aceea aducea a speranță. Frica însă a continuat. Sub alte forme și sub alte măști.
În școală, în societate, în biserică, între oameni am început tot mai mult să fiu expus la limbajul supraviețuitor și cinic al fricii.  Etosul bancurilor politice și nesfîrșitele nopți privindu-l pe tata ascultînd radio Europa Liberă poartă cu ele amintirea sentimentului profund de deznădejde al acelor ierni. Ierni în care singurul lucru semnificativ era doar Europa Liberă, Tele-enciclopedia și nenumăratele cărți, albume și discuri din biblioteca tatei.