simt uneori cum înoată
în mine o sepie ca o inimă
când tu te apropii
fuge în coapsa stângă
deghizată într-o ploaie roşie
când te îndepărtezi
mi se refugiază în pântec
ce devine un fel de acvariu fluorescent
pe care tu ai vrea
să-l mângâi noaptea în pat
De ce ți-e teamă de-ochii de vădană
Înlăcrimați și ești atât de laș?
Vei fi jelit căci vei lăsa o rană
În lume de-ai să mori fără urmași.
Vei plânge aprig sărăcind pământul
De forma umbrei tale, într-o zi
Și la sfârșit nici văduva mormântul
Nu-ți va săpa sub pleoape de copii.
Privește ce risipă faci din lume
Schimbând-o des de parcă-ar fi ta,
Dar frumusețea-i plină de cutume
out of the bus all afternoons
can be seen dilated by heat
my body warming the backseat
along with the heart like a scared butterfly
of the blonde woman near the window
silence wrapping the city with
an infinite net of delusive sensations
glowing inside the bodies flattened
by the speed of the city seen through the rear window
Tristan de caldera Tzara, al doilea infant. Un chiot spectral al infraroșului cu timpanul descris de spirale arhimedice.Tristan își închide șiret pantoful cu șiret arhaic.E cald și plictis de închisoare. Păsărici fără cioc, mulatre doamne gătesc la cină vreascuri elisee. Tristan își șterge nasul în dantela barocă. A desenat un trup fără cal și plânge.
Comentarii aleatorii