Nu te-ntrista dacă îmi sună ceasul
De-acum și-aud îngrozitoarea șoaptă
A morții, ritmic măsurându-mi pasul
Spre gropa unde viermii mă așteaptă!
Nu-ți aminti, citind aceste rânduri,
De mâna mea!; Iubindu-te,-ți voi cere,
Când n-oi mai fi, să uiți aceste gânduri
Și vise dulci umbrite de durere.
Tot ce am scris și tu reciti e-n van, de
Voi zace sub pământ sau sub zăpadă;
Ca o lingoare dragostea mă arde
Pe dinăuntru, chinul prelungindu-l
Și pașii mi-i îndrumă către moarte
Cerșind doar rău ca să-și aline jindul
De când și mintea – doctorul iubirii –
M-a părăsit fiindcă îmi astup
Urechile, disper și-ngădui firii
Să îmi ucidă patima din trup.
Speranțe n-am și-n locul rațiunii
Un zbucium fără noimă se întinde ;
Vorbesc despre-adevăruri ca nebunii,
Când vor săpa în fruntea ta tranșee
Întunecate, patruzeci de ierni,
Trufașa tinerețe-o să se-ncheie
Și-o să te-acoperi doar cu buruieni.
La întrebarea: “Unde-i frumusețea
Și bogăția zilelor?”, nici mie
Să nu-mi răspunzi că-n ochi e tinerețea
Ascunsă, din rușine sau mândrie.
“Îți irosești, prietene”,-ți voi spune
“Comorile!”; cândva vei înțelege
Că un copil din tine o s-adune
Fliaci travestiti da poeti
burocrati arroganti,
pedanti imbonitori
siete voi i vessilliferi:
portatori d'insegne sbiadite.
L'esser poeti non è un vanto.
E' solo un vizio di natura.
Un peso che s'ingroppa
con paura.
Comentarii aleatorii