Nici noaptea, nici aerul, nici aurora nu te-atinge,
doar pământul, virtutea florilor,
merele ce cresc ascultând apa pură,
tina și rășinile din țara ta aromată.
Din Quinchamali unde ți-au făurit ochii
și pâna în La Frontera unde ți-au plămădit tălpile
pentru mine, ești lutul întunecat pe care îl cunosc :
de pe coapsele tale culeg din nou grâul.
Il est le dernier poil frisé de la moustache de Salvador Dali.
Il est la balle égarée du Winchester de John Wayne.
Il est le rasoir qui a tailladé la figure de métaphore de la poésie.
Il est le dattier qui a adouci les arbres du paradis le long du Tigre et de l’Euphrate.
Qu’avions-nous donc, demandé-je à Abdul Kader El-Janabi,
au cinquième étage, rue Nollet, près de Clichy, à Paris.
Ești hrana ce îmi ține-n viață gândul,
Ca-n lupta pentru tine să mai sper
Și ploaia ce acoperă pământul
Din care eu – sărac – îmi cresc averi.
Cu tine mă fălesc acuma, însă
Apoi te priveghez ca straja-n cart;
Acum te țin ca pe-o comoară strânsă
La piept și-apoi cu alții te împart;
Mă satur de privirea-ți câteodată
Și după ea tânjesc în alte ori;
Durerea sau plăcerea-adevărată
Quand les ondes du cerveau s’unissent aux vagues
de la mer
Quand la fugue des pensées fond dans
l’inspiration-expiration du grand corps
de cet énorme animal gisant, océan
quand la membrane molle de mon propre tympan minuscule capte le battement
des tambours du gouffre
et je reprends: quand les ondes du cerveau se soudent aux
vagues de la mer-mer-mer-mer
Io vedo i grandi alberi della sera
che innalzano il cielo dei boulevards,
le carrozze di Roma che alle tombe
dell'Appia antica portano la luna.
Tutto di noi gran tempo ebbe la morte.
Pure, lunga la vita fu alla sera
di sguardi ad ogni casa, e oltre il cielo,
alle luci sorgenti ai campanili
ai nomi azzurri delle insegne, il cuore
mai più risponderà?
Comentarii aleatorii