NOTA 1: Din cauza unei documentări superficiale, articolul de față a apărut inițial într-o formă necorespunzatoare. El urmează a fi refacut după ce mă voi reîtoarce în țară și voi lua legătura cu arhitectul Popa Roman. Până atunci am păstrat, în cele ce urmează, strictul necesar pentru a atrage atenția cititorilor asupra arhitectului inventator și asupra conceptului său de "Reoarhitectura".

Pe această cale, îmi cer scuze cititorilor care au parcurs prima formă și îi mulțumesc Arancăi care mi-a atras atenția asupra unor informații incorecte care au fost cuprinse în prima formă a textului. Până la apariția unei noi forme menționez că Informatii pertinente despre arhitectul Popa Roman se găsesc la http://reoarhitectura.3x.ro/.

*

Ce este „Reoarhitectura”? Ea reprezintă formații arhitecturale sui-generis, perfect realizabile, disponibile într-un alt registru, un fel de meta-arhitectură, dincolo de cotidian, mai aproape de S.F., de care rămâne la o respectabilă distanță, precum și de cyberspațiul virtual al arhitecturii digitale. Ele sunt, de fapt, diversele serii fractale bazate pe constituente numite de autor „configurații formative neorientabile”.

Aceste constituente sunt entități derivate dintr-o formă geometrică specială, care intră în categoria "monștrilor matematici", cum îi numește Georg Cantor. Așa numita banda Möbius. Creată de matematicianul si astronomul german A.F.Möbius (1790-1868) în anul 1865. În care figura artistică legată de acest domeniu, cea mai proeminentă, este a arhitectului și graficianului Morits C. Esher (1890 - 1972) cu ale sale xilogravuri și litografii: "Knots"(1965), "Band van Möbius I și II" (1961 și 1963), "Umplerea concentrică a spațiului"(1953), "Cub cu banda magică " (1957), ilustrând înscrierea în cub a benzii Möbius.

Cuvântul „Reoarhitectură", fericită denumire găsită de autor pentru invenția sa, adaugă la cele doua cuvinte grecești: "arho" a conduce și „techne" meșteșug, un al treilea concept: "rheo"-curgere, curent, flux, a curge, care, împreuna, denumesc o formație de arhitectură incrementală, fluentă, crescând continuu și nelimitat spre cele trei direcții spațiale, într-o expansiune de tip cristalin, desfâșurându-se firesc, dinamic, în constituția sa aglomerat-labirintică oferind o ritmicitate unitară, care poate fi realizată in funcție de dorințele și intențiile utilizatorului (așa cum menționează autorul în cartea sa “Reoarhitectura” apărută în ed. Academiei în 1991).

Ca mod inedit de a concepe spațiile, formele rezultate sunt capabile să incite imaginația, să o fructifice, semnificațiile acestora dezvăluindu-se progresiv.

Reoarhitectura, astfel realizată, poate deveni o adevărată sculptură spațială, la scara necesității umane, cu caracter multifuncțional și polisemantic.

Pe plan psihologic, prezența unor stimuli, a unei anumite variații, corespunde unor necesitați elementare de "nou", de activare a spiritului, a cărei nesatisfacere are consecințe profund nocive.

Se aplică aici legea psihologică: Principiul Hedonist al Minimului Efort, care, în loc de o tendință de risipă, este un principiu de economisire a energiilor mentale și nervoase.

*
NOTA 2: Ceea ce s-a atătat mai sus sunt reproduceri din memoriea mea a unor spuse ale arhitectului Popa Roman în cartea sa „Reoarhitectura”.

*

Lăsând la o parte amănuntele tehnice, voi spune că: „Reoarhitectura”, după parerea mea, poate crea obiecte artificiale care se încadrează perfect în realitatea postmodernă în care trăim și nu într-o realitate postmodernistă iluzoriu-virtuală. Și aceasta, deoarece ea se bazează pe forme existente în Natură. Mai mult, deși formele menționate sunt, în cadrul Naturii, de multe ori instabile, prin reoarhitectură ele capătă caracterul unei stabilități a desfășurării printr-un echilibru dinamic.

Cine are răbdarea parcurgerii cu atenție a lucrării arhitectului Roman Popa, cred că va fi răsplătit, în final, de perspectiva poetică propusă de autor, atunci când acesta "vizualizeză" anumite construcții reoarhitectonice viitoare. Perspectivă care este susținută însă de rigoarea arhitectului și inginerului care, utilizând, în mod pragmatic, un aparat matematic ce nu este la îndemâna oricui, demonstrează că formele propuse sunt cert posibil a fi realizate și să prezinte și durabilitate în timp; ele oferă în plus și avantaje evidente din multiple punctele de vedere dintre care enumăr doar două: o iluminare și aerisire naturale corecte și îndepărtarea sentimentului de claustrofobie provocat, nu rare ori, de locuirea construcțiilor actuale. Mai mult, se sugerează chiar și utilizarea unor forme "reoarhitecturale" în decorările interioare precum și în confecționarea unor obiecte de podoabă.

Când oare cineva din România se va încumeta să realizeze o construcție reoarhitecturală, măcar și de mici dimensiuni? Pentru că, mai devreme sau mai târziu, oricum cineva de prin alte părți va „re-descoperi” secretul, trecând la „implementare”. Și ar fi păcat.