Dintotdeauna mi-a plăcut clipa când, trezit dintr-un somn lung, privesc pe fereastră fără să știu dacă e dimineață sau seară. Peste oraș, lumină de măcieș silhui. De la geamlâcul mansardei, pentru o clipă, nu recunosc strada. Iubesc confuzia blândă a gândurilor.
Regret că nu am aproape amușinarea unei singure țigări. Nu mai fumez de patru ani. Spațiul recognoscibil, cu amnarul cedării, sus, la margine de cer, ca ultima favoare a unui osândit...
Orașul se risipește și se încheagă după reguli neclare. Peste silueta cunoscută, în aceeași străfulgerare, o altă ordine. Incredibilă densitate a materiei se concentrează în puncte familiare, dar modifică, fantomatic, trăsăturile tramei stradale. Fizionomie distinctă, suprapusă, reperabilă cât străfulgerarea unui fulger. Luminile Bistriței curg, nu departe, în mănunchi violet. Și nici un fir de tutun.

Îmi trec plutașii prin sânge, strigând la apus. Pipăi hârtia. Am să scriu. Odată tot am să scriu. Pentru că doar eu i-am văzut pe ultimii. Apoi Bistrița s-a închis. Eu am trăit apusul lor. Și mi-a rămas în sânge. Când a ajuns la fabrică conducătorul plutei și-a șters transpirația de pe ochi și a decis, aspru: Hai, dați jos! A rămas apoi cu privirea în amonte, spre tăriile de apă pe care n-aveau să mai coboare niciodată plutele...A intrat apoi în oraș și s-a oprit în cârciuma veche care exista peste drum de casa părinților mei. L-am spionat prin geamul unsuros, înecat în funingine. A dat cu sete peste cap un țoi de țuică. Când a trecut pe lângă mine mirosea a lemn proaspăt și duh de baltă.

Ca un cântec vechi, uitat, îmi vin în minte versuri izvorâte parcă din ceața serii: „... Amurg de toamnă violet .../Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;/ Străbunii trec în pâlcuri violete,/ Orasul tot e violet.”

Și dacă, totuși, am prins clipa ? Clipa unică a nașterii, a zămislirii a ceva ? Clipa când se coboară îngerul în lacul din prelungirea Bistriței vechi?
Momentul când, plecate din cer, zări noi ating pământul și pentru o fracțiune de secundă n-au intrat încă în plămădirea lui ci stăruie precum stăruia duhul lui Dumnezeu deasupra apelor la facerea lumii ?
Când cerurile se deschid pentru vreun suflet ales care mai îmbrățișează o dată cu privirea locuri dragi ?
Sau poate e timpul când șerpii nevăzuți ai lumii se încolăcesc frenetic și fac să se aprindă focuri pe dealuri iar din încleștarea lor rămân comori legendare prin ierburi încâlcite ?
E momentul când îmi vine să strig: „ Stai !” „Ai văzut ?” „Ce a fost asta ?”
…Din balconul mansardei încep să disting clădiri familiare. La o fereastră apare pentru câteva secunde profilul unui vecin. Nu știu de ce vederea acelui chip, în amurgul neclar al serii, mă liniștește. Un oarecare pe care nu l-aș recunoaște pe stradă reprezintă acum certitudinea a ceva concret care își continuă existența, imperturbabil, acolo, în orașul real.
Târgul e colorat, acum, spre râu, cu un violet ca din hârtie creponată. Îmi vine să fug în stradă, să mă afund în prima cârciumă și să ascult cum cântă, barbar, o femeie din altă lume.