mă bucur să te văd
nu am mai auzit demult de tine
am fost puţin curios m-am rugat uneori
să ne intersectăm pe nişte scări rulante ceva
ştii
ca în scenariile proaste
eu să cobor tu să urci
apoi să ardem tot ce a rămas de ars

(să ştii că
nu e ca şi cum
ţi-aş scrie cea mai frumoasă poezie din lume
e doar cafeaua care s-a răcit în faţa mea
şi bucata de pluş
care te strânge în braţe când dormi)

anul ăsta ciorile nu au prevestit nicio moarte
de altfel viaţa mea e o pajişte pe care aleargă ponei
roz
am cules din fiecare om fructele fricii mele
mi-am turnat nopţile în pahar am stins cu singurătate
în fine
am trăit cum se trăieşte fără tine
şi iată-mă
lângă tine toate cuvintele explodează

dacă aş fi arhitect aş putea construi din
rămăşiţele lor
un loc din care nicio femeie
nu ar vrea să fugă