de pe podul midiei spre parcul de divertisment
sunt mai cărunţi decât măzărichea de alaltăieri
care făcea exerciţii de empatie cu oamenii reci
năluca poartă conduri de cristal şi diadema
stelelor căzute pentru fiecare poet din mare dragoste
oraşul cu ochi de peşte alunecă pe sub tălpi
acoperit de inocenţă şi veselie de un timp
nu mă pot dezlipi de fereastra cu flori din ace
întoarse spre mine casele încăciulate nişte copii
au lacrimi de bucurie
ziua a câștigat cu forcepsul lumina lui martie
mă dor mâinile și-n somn, mi-e sufletul prins în copci
micile agrafe aruncă cu felinare zburătoare pe canalul aortei
cine sunt eu? în hrisoavele cărei cetăți nezidite-mi dorm strămoșii
iubitori de-a zidi palate din raze de lună? duhuri ale munților, străvezii precum timpul
pe cărările invizibile lăsând o urmă de lup
iubeau tăcerile - poartă dincolo de care doinea înțelepciunea
mă trezesc în fiecare zi când soarele-și scapără primele boabe de tămâie peste jarul nocturn
cum spuneam
crîmpeiul acesta de an mă apasă pe
coarda vocală
oricum frigul cu degetul dus la buze
îmi spune să tac
aflu tîrziu că pe strada mea iarna cerne făina
un fel de inerție ciudată împinge
lucrurile mai departe ca o sanie trasă de
câini care au înghețat demult și care încă se mișcă/ la fel, un singur trup de crăciun
se va frânge
dădurăm ce dădurăm cu mâinile
şi din piatră începură să iasă toate
istoriile hărţile şi comorile
pe care nici nu bănuiam că
le-om descoperi vreodată
printre atâtea oscioare
dă-te mai încoa
dacă aşezi ochiul fix în capul tibiei
vezi tot drumul strămoşilor
trecu limba în sus şi în jos
şterse chibritul de obrazul lunii
îşi aprinse o ţigară de foi
şi fredodând un cântec
oltenesc se tot duse
Comentarii aleatorii