să ne spunem cuvintele acelea care ciugulesc din noi
să le scriem pe ziduri pe copaci cu o culoare aprinsă
greu de şters de furtuni să rămână icoane de care
să-şi şteargă buzele credincioşii în dragoste
să le ascultăm cum sună în carnea noastră instaurată
vitejeşte pe oase luptătorii dinlăuntru să ţină piept
neîncrederii şi abolirii dreptului la fericire
de câte ori timpul întunecă degrabă
locul unde copacii lasă urme de frunze
nu-mi mai rămâne nicio cădere
s-o înalț cu lumină la judecată
unde pedeapsa
mai aproape decât orice moarte
îmi duce umbra
prin lume
de luni de zile se lucrează
și mesajul lor este clar
trupurile ostenite trebuie să cadă
să nu vă fie frică
atunci când schelele se erodează
eșafodajul se scufundă zilnic în pământ
atunci când
e liniște și ciocanele pneumatice disipă,
lovesc, sfărâmă ușor
acesta e un scaun
de exterior
vopsit mai demult
dacă priveşti atent picioarele
sau drugii de fier pe care te aşezi
vei vedea mai multe straturi
(cel puţin patru generaţii)
de vopsea veche jupuită în culori diferite
azi e verde
mâine nu se ştie dacă
va fi ploaie după soare
mama cu pruncul la piept se sprijină de spetează
tatăl se întoarce acasă
cu vopsea proaspătă în sacoşe
probabil încă un strat alb
va ţine mai mult de data asta
de fapt îmi ascund cuvintele
așa cum ascundeau bunicii cartofii
și fetele
de teama rușilor
îmi ascund cuvintele de scîr
uneori măcar o literă icnită
scuip
de fapt azi am descoperit
de ce este dumnezeu invizibil
de silă
zgomot
de multe ori de jenă
dar mai ales de silă
și milă
de fapt nu mai este aer
doar rece mîna lui virgil îmi atinge fruntea Nel mezzo del cammin di nostra vita
Comentarii aleatorii