timpul nu are religie
totuşi prin părţile vulnerabile
umbrele de pe muchiile de cărămidă ale zidurilor
înclină capul pentru rugăciune
sub colţul unei pagini îndoite
fetele şuşotesc
ca nişte servitoare pedepsite
numai privirile lor nevinovate duc păsări spre cer
pentru un moment neplăcut
în însemnările zilnice
nu există drum care să nu fie corectat
numai o femeie a cărei dragoste nu poate fi citită
se mulţumeşte cu ce simte
De unde vin,
nu mai este nimic;
am avut grijă să distrugem tot,
pe cât e omeneşte posibil.
Nu mai strigaţi, nu mai tăceţi!
nu mă mai răsucesc înăuntru după chipul şi asemănarea sângelui,
doar păsările – negre antene – mai pot asculta naufragiile
fără milă.
Am obosit atât de tare încât ştiu
că se poate trăi cu durere şi singurătate
la fel de bine sau rău ca atunci,
acum când nu mai aşteaptă nimeni
nimic.
miroase a praf
în jurul nostru sfinţii au dat drum liber spre cer
urcă numai cine a pătimit cu adevărat de pe urma păcatului
săracii acum se simt răzbunaţi
într-o lume bogată
toate s-au dat peste cap
nimeni nu se mai căsătoreşte din iubire
n-am cum să te uit vreodată
întălnirea dintre noi a fost o poveste
nimeni n-a ştiut cine o să vorbească primul
indiferent de vârstă
drumul de unul singur era tot mai greu
rămâi să povestim mai departe
în timp ce înaintăm lumea o să ni se mai pară de poveste
iubindu-ne lucrurile se vor mişca
exact ca atunci când nu ne-am ascuns de-un posibil eşec
noi încă dormim în inimile cu etichete de lux
străbatem aceeiaşi fericire ca toți ceilați care au învățat să ierte
pe partea cealaltă a străzii o să ieșim din nou să lustruim pantofii mai marilor noştri
prin toate mâinile întinse vom vedea mai multă lumină
o să ne izbăvească
lor nu le e frică să creadă pentru că nu le mai pasă
Comentarii aleatorii