tu vezi cum pe cerul nostru sunt oameni
din ce în ce mai păsări
din ce în ce mai gânduri
îți mai amintești cum țineam în mâini buburuze lăuze
sau de vecina care scrâșnea frunze de florile mărului
apoi rădea cotoroanța ce umbră mare avea tata
când ne certa pentru prima oară
de-atunci nici n-am mai făcut cascadorii
din păpușile tale de cârpă
supărată mi-ai spus la ureche
că și Dumnezeu e un părinte
dacă fericirea este o boală
eu sunt sănătos tun / stau pe afet
şi mă uit la bulele de săpun în care locuiesc unii
ca în buncăre cu vizetă
cerul - un fagure de metal
cu oameni contorsionaţi de sindromul perfecţiunii
Demult, demult,
când în piept mi-alergau herghelii, arbori, colibri şi tămâie,
o ţigancă mi-a ghicit in palmă;
mi-a spus c-am să trăiesc o sută doi ani,
că voi fi frumos, bun şi iubit,
că voi fi numai al meu şi alor mei...
dar a minţit sau mi-a citit mâna greşită.
stai pe podul de lemn arcuit peste balta sângerie
a nopţii şi numeri ferestrele luminate
dincolo se doarme elegant cu pijamaua călcată la dungă
în târgul de la marginea oraşului se vând inimi
cumperi en-gros în unele te poţi naşte din nou
te ascunzi în spatele lor un fierăstrău îţi numără hoţiile
nu simţi nimic doar plânsul zgomotos al lunii
pe potecile din cimitire
Comentarii aleatorii