dacă eşti prietenul meu mă vei crede întotdeauna pe cuvânt
vom muşca din aceeaşi portocală chiar dacă ştim
că pietrele trec şi apa rămâne
chiar dacă eu citesc Heidegger şi Kierkegaard şi nu-mi plac Noica sau Ţuţea
chiar dacă îi preţuiesc pe Slavici şi pe Sadoveanu şi încă mă îngrozeşte Picasso
chiar dacă plâng fără cuvinte încet de tot şi vreau uneori
să mai jucăm un ţintar cu boabe de fasole până se lasă noaptea
şi mă vei crede când îţi voi vorbi despre pădurea neagră
de vise prea înalte şi despre catacombele furnicilor războinice
Si dormis, expergiscere; si stas, ingredere; si ingrederis, curre; si curris, advola!
pe stradă un copil trece privind ploaia
"ce de baloane se fac mamă"/ femeia nu răspunde/ îl trage sub umbrelă
fiindcă educaţia începe cu indiferenţă faţă de mărunţişuri
ai intrat în poezie tatonând cu picioarele
într-un lac termal
unde mulţi se tratează de diverse
apa încropea cercuri în jurul tău
burice de apă sub stiluri de aburi
masau fiecare parte a geniului tău
spre relaxarea completă
metafore mai ceva ca balsamurile
am văzut repede ce se petrece şi am strigat
iată poetul
de acolo vine vindecarea
şi tot ce aveai mai original s-a reflectat în ochii lor
într-o infinitate de remedii
există un fel al lucrurilor de a se uita la noi
simți că trebuie să eschivezi , să plutești, să fii discret, flexibil
să ocolești cozile, piețele, scaunele din public, publicul
să nu te lași zgâriat de ghearele luminii artificiale de neon
să nu spargi becurile mai ales
până nu până nu
ai trecut de labirintul îngust al neliniștii
și găsești cel puțin un cer, un aer, o mare, o mare hârtie
pe care poți simți în sfârșit
portocalii , mirosul lor delicat
briza adevărată a vieții , apusul real ca un freamăt duios al morții
rămâi să povestim mai departe
în timp ce înaintăm lumea o să ni se mai pară de poveste
iubindu-ne lucrurile se vor mişca
exact ca atunci când nu ne-am ascuns de-un posibil eşec
noi încă dormim în inimile cu etichete de lux
străbatem aceeiaşi fericire ca toți ceilați care au învățat să ierte
pe partea cealaltă a străzii o să ieșim din nou să lustruim pantofii mai marilor noştri
prin toate mâinile întinse vom vedea mai multă lumină
o să ne izbăvească
lor nu le e frică să creadă pentru că nu le mai pasă
Comentarii aleatorii