știi ce ești tu? ești un violoncel
iar eu
cea condamnată să-l ascult
singură-n noapte
dacă ai putea să mă privești n-ai vedea o femeie ci umbra
femeii tăcute cu fruntea lăsată pe braț
violoncelul ar vorbi de lungi călătorii de soare arzător și de ninsori
de războaie în care numai timpul câștigă
sau întâmplarea sora lui vitregă
de dragul tău umbra s-ar lumina și s-ar preface-n crin
înflorit în tranșee
deși e mult de când nu mai crede în crini și cu atât mai mult
nu crede-n întâmplări
e mult de când nu mai văd iarbă crescând,
de când am lăsat departe cuiburi de rândunici pe pereții murdari din scara blocului,
ferestrele ei sparte prin care
iarna și primăvara se furișau adesea prin casele noastre
si stelele dimineața se întorceau obosite în oameni,
nu mai știu cum se joacă o mulțime de jocuri
cum se aude luna într-o chitară
cum se înfiripă dragostea aceea cu ghiozdan în spate
din lucruri mărunte,
viața se joacă de-a urmele
undeva, inima a rămas agățată într-o sârmă ghimpată
tată
nu zăbovi
nu te opri din drum
nu spune de rău
caută-mă unde-şi lasă dealul umbra jos-
jos peste ramurile tale
nu chema norii sunt peste tot laşi
tată
de câte ori or cânta cocoşii să ştii că
te-am tot minţit
te-am tot hulit şi
nu te-am recunoscut
uite-aşa
fiindcă m-ai lăsat să fac ce vreau
mi-ai zis ridică-te şi m-am ridicat
şi tot n-am pus o vorbă pentru tine
nici până în ziua de azi
Comentarii aleatorii