e mult de când nu mai văd iarbă crescând,
de când am lăsat departe cuiburi de rândunici pe pereții murdari din scara blocului,
ferestrele ei sparte prin care
iarna și primăvara se furișau adesea prin casele noastre
si stelele dimineața se întorceau obosite în oameni,
nu mai știu cum se joacă o mulțime de jocuri
cum se aude luna într-o chitară
cum se înfiripă dragostea aceea cu ghiozdan în spate
din lucruri mărunte,
viața se joacă de-a urmele
undeva, inima a rămas agățată într-o sârmă ghimpată
până la ea sălbăticiți salcâmii și singuratic drumul
traducem dintr-o limbă în altă viața și moartea
de parcă am ști, de parcă n-am ști
de parcă nu am fi doar o sumă de tendințe deviante
plus un ghiocel,
uit un chip asa cum, rostit repetitiv, un cuvant devine doar un sunet
mă tot scriu parca patetic precum o cafea reincalzita iar si iar
uit cifruri, numărători, mă întreb, ce e o iluzie într-o oglindă
respirația caldă din ceafa lutului, asta doamne, ar putea fi
un fel de martie
pe care să calc prin iarbă fără să simt că nu ai fi venit