Citește aici Prologul.

1. Șoimul.

Plutesc pe deasupra caselor scunde, cu acoperișuri plate. Cărămiziu. Galben. Curenți puternici mă atrag, mă împing. Aripile mi se proptesc, puternice, mă întorc, am senzația că mă sufoc, apoi sunt din nou deasupra. Din piept îmi izbucnește un șuier puternic, libertatea ca un șuvoi fierbinte de apă, libertatea ca un vis pe care îl reiei la trezire.
Caut un loc cunoscut, palmierul acela rotund, caraghios, plaja aproape pustie, cu nisip alb, fin, casa de lemn, pierdută sub flamboyantul înflorit. Sunt mult deasupra când o văd, sunt încă departe când mă trezesc, cu obrazul ud, sărat, cu mâinile întinse în cruce pe patul ca de spital.

2. Primele apariții ale darului.

Numele meu este Laura. M-am născut în România, la jumătatea secolului 21. Am crescut într-un sat, la munte, cu râul trecând prin spatele casei. Mama mea, fostă profesoară de fizică, a cumpărat casa în care m-am născut și s-a mutat acolo, în Gura Râului. A abandonat Sibiul, a renovat casa, a mărit-o și s-a apucat de turism. Eu? Eu am crescut bând lapte proaspăt de la vaca noastră din staul, mâncând ciorbă galbenă de găină, cu legume culese din grădină, cu smântână groasă de rămânea pe lingură. Mă văd așezată la masa mare din living (părinții mei nu i-au spus niciodată sufragerie), nesigură în fața farfuriilor frumoase, de porțelan albastru, uitându-mă în fiecare zi la alți oameni care ni se alăturau la masă. Mama gătea dumnezeiește, cina era sfântă pentru oricine stătea la noi în gazdă. Nopțile se pierdeau în canaste, colebil și triferment, din care mama avea dulapul de medicamente plin, mai ales pentru străinii cu stomac neobișnuit cu sarmale cu șuncă afumată, venind după friptura de vițel în sos de ciuperci. Mă lăsau să stau cu ei cât de târziu puteam rezista. De cele mai multe ori adormeam la tata în brațe, urmărind piesele de remy mișcându-se. Închizînd ochii, continuam să le aud clinchetul alb-negru, le vedeam apoi începând dansuri ciudate, potrivindu-se în figuri străine, sub ochii mirați ai mamei, sub zâmbetul atotștiutor al tatei. În jur mirosea a lemn, a covoare de lână, a plăcintă cu mere și nuci. Un vag iz de bourbon, venind dinspre pieptul tatei, dilua toate senzațiile. Un amalgam în care alunecam încetul cu încetul. Se vorbea tare, iar eu mă cufundam din ce în ce mai adânc într-un somn în care toate se reordonau, își găseau locul după reguli pe care le cloceam trează fiind. Dimineața mă întindeam tare, fără să deschid ochii, pipăiam așternuturile, îmi băgam nasul sub plapumă și trăgeam puternic în piept până când simțeam culoarea albă a cearceafului gâdilându-mă pe nări. Cu degetele de la picioare atingeam tăblia de lemn a patului, o ghiceam uneori verde, alteori de culoarea merelor din curte, roșu negricios, alteori galbenă ca mămăliga. Tata a prins jocul acesta al meu de când aveam vreo doi ani și de atunci, cam la vreo alte două luni, îmi punea pensula în mâini, lua o cutie de vopsea, și, cu fereastra larg deschisă, ne puneam amândoi pe pictat patul și visele mele.

Când am ieșit prima dată din Gura Râului – cred că aveam vreo doi ani jumate – n-am vorbit timp de două zile. M-au dus la Sibiu, să mă înscrie la școală. Totul în jur era înalt, ascuțit, mult prea multe lumini, zgomot, nu am văzut copaci, nu am văzut animale. Decât oameni, clădiri ca de sticlă și vehicule pe care nu le mai văzusesem decât în ziarele de acasă. Viteza cu care se mișcau toate m-a blocat; mi se părea că și clădirile erau cumva mobile. M-am revoltat și am vrut să rămân eu nemișcată. Am închis ochii, dar nimic nu a vrut să mă asculte, să se așeze frumos cum îmi doream. Gândurile îmi zburau la fel de repede în spatele ochilor închiși, așa că i-am deschis din nou. Nu mai știu prea mult din ce am văzut atunci, cred că, în cele din urmă, creierul meu a reușit să înlocuiască memoria acelei zile. Știu că au fost discuții între ai mei, pentru prima dată de când mă știam, și că, în cele din urmă, am fost anunțată că nu voi merge la școală. Am început lecțiile pe la trei ani, când cu mama, când cu tata. Mai târziu, pe la șapte ani, au început să apară și profesorii.

De câte ori am mai ieșit din Gura Râului, totul s-a întâmplat mult mai simplu. Adormeam seara în camera mea, uitându-mă la luna pe jumătate, mă trezeam dimineața într-o cameră străină, aproape goală. Urmau tot felul de analize, aparatură, oameni îmbrăcați în alb, zâmbind, punându-mi întrebări, tata mereu ținându-mă de mână. Nu era nimic invaziv, doar senzația că totul mă apasă, că zidurile se apropie și se depărtează, că toate mașinăriile acelea aveau o viață a lor neștiută, că vor scăpa într-o zi de sub controlul oamenilor drăguți. Nu dura mult, somnul mă lua din nou, visele erau de data aceasta în culori reci, dure, cu multe sunete. Din fericire, primul lucru pe care îl auzeam la trezire era, invariabil, lătratul câinelui meu, Capucho.

Aveam vreo patru ani când tata mi-a explicat că trăim într-o rezervație. Că Gura Râului este păstrată așa cum era acum vreo cincizeci de ani, că tot ce văd în jur este neatins de poluare – a urmat o scurtă lecție despre asta -, că orașul unde mergem din când în când se numește Sibiu, că așa cum am văzut că este acolo, este cam tot restul lumii. Că satul nostru este păstrat departe și de explozia mediatică (e drept, știam cuvântul de la scrabble, a urmat însă, într-o altă seară, o mică lecție despre internet, televiziune, radio), cu excepția ziarelor, care erau de fapt create special pentru rezervații, pentru că în restul lumii nu se mai tipăreau. Mi-a mai spus apoi că eu sunt un copil special, așa cum sunt cei mai mulți dintre prietenii mei de joacă din Gura Râului, cum a fost și mama mea. Că sunt foarte deșteaptă – asta o cam știam, toți care stăteau la noi mă lăudau, nici nu știam prea bine dacă e sau nu un merit – și că am un dar deosebit. Aici m-am blocat, daruri nu primeam decât de ziua mea și de Crăciun, pe care ai mei îl sărbătoreau întotdeauna cu vreo patru familii vecine, casa se umplea de copii, aveam mereu doi brazi împodobiți, cel mai mare din curte, de lângă foișorul de vară, și unul în casă, mai mic, dar unde apăreau întotdeauna cadourile pentru toată lumea. Un dar așa, dintr-o dată, un dar de care eu nu știam nimic... am rămas uitându-mă la tata. A venit și mama, ștergându-și mâinile de un prosop alb, cu flori mari, albastre. Îmi amintesc mâinile ei mici, subțiri, pielea moale, albă, mângâindu-mă pe obraz, dându-mi apoi un bobârnac pe nas:
- Ați ajuns la vise, dragii mei?
Abia atunci am aflat că nu toți oamenii visează și că există mai multe feluri de daruri, nu numai cele cărora le poți rupe hârtia în care au fost împachetate.