Universul meu

imaginea utilizatorului elia-clodia
fragment

Se auzea muzica de început a primăverii, pe corzile Soarelui forţă, copacii trosneau cumva, simţurile insectelor descriau nudul perfect al Lunii, pământul se îngreuna sub prietenia izvoarelor, iar mie îmi era frig, foarte frig dacă aprofundam senzaţia.Aşa că într-o încercare vrăjitoreasca instinctivă respiram cu vantul slab, plămânii incantau sacadat focul şi vântul parcă se făcea mai puternic.Ştiam că în atmosferă sunt acele particule ca nişte oglinjoare. Gândul meu le repoziţiona spre soare. Vroiam căldură.
Undeva erau Daniel şi Virgil, amândoi obosiţi ca şi cum iarna consumase toate resursele, deşi nu ea era de vină ci oamenii, planurile, greu sau poate şi timpul. Undeva erau copiii, ei nu vroiau decât ciocolate, să se joace, să întrebe, să prindă firele invizibile ale vieţii, să le răsucească, încurce, descurce, să le desfacă, refacă...muşte cu dinţii de lapte. Undeva eram eu puţin speriată. Când cineva e obosit îmi pare că vrea să mă părăsească, să treacă prin acea uşa de care toată lumea se teme, mai puţin ei cei mici atât de plini de magie încât îi desfiinţează existenţa din manifestare. Ei nici nu au idei care să o măsoare sau să-i analizeze numerele.
-Fetiţa mea e autistă. Mama ei nu a înţeles bine cum stau lucrurile şi ne-a părăsit.
Năvăleau peste mine cuvintele acestea, undeva era şi Bănică. Nu vroiam să ştiu unde, acum era aici ecou peste ecou. Fotografia unei copile de şapte ani se însufleţea-n minte, devenea totuna cu mine, ochii ei în ochii mei şi mă temeam de toate, însă nu de cei doi prieteni. Mai ales Daniel parcă înţelegea de oriunde ar fi fost şi cum privirea interioară îl găsea se făcea cald, bine, se auzea Chopin, pe clapele inimii mâinile sale.

Ceaşca de cafea, coaja de nucă de cocos drept scrumieră, perdeaua improvizată dintr-un prosop cu desene animate doar la o fereastră, vasele de spălat, micul dejun ce sfârâia pe aragaz, treningul meu vechi cu o găurică, scaunul mic din lemn de brad făcut de Daniel...elemente ce-mi prinseseră privirea şi o roteau între ele încetişor...parcă toată bucătăria se dădea în leagăn. Un cântec de pasăre în vecini şi m-am oprit. Am crezut că se vaită un copil. Minute întregi fără să-mi dau seama de adevăr. Îmi frământam genunchii agitată. Cine? De ce? Ce zice?

Vroiam puţină acţiune. A căuta pe youtube părea o soluţie. Daniela mai că intrase în televizor. Mânca şi cu dreapta şi cu stânga fără să simtă vreun gust, probabil. Desene animate, multe desene animate cu sonorul tare şi nici măcar nu-mi plăceau.
Ce am să cumpăr de la piaţă? Să fie ieftin, să fie bun, natural, poate gratis. Mi-se mai întâmplase să primesc de la ţărani ceva în plus, nu ştiu de ce. Când eram gravidă mai înţelegeam. Dacă aş fi putut i-aş fi hipnotizat să-mi dea tot ce vreau. Visam cândva la o poţiune care să te facă invizibil în cofetărie. Doar acolo, nu eram hoaţa hoaţelor, ci o pofticioasă. Să fie cu vişine din vişinată, ciocolată, frişcă, ori tarte cu portocale, ori profiterol. Pe atunci cam bătea vântul în magazinele periferice.

Duceam sacoşele, copilul se atârna de mâneca mea cu toată greutatea, prin faţa ochilor îmi defilau cratiţe, linguri de lemn, furculiţe, din când în când şi chipurile oamenilor ce parcă se alungeau, îmi atingeau sufletul cu stări, interogaţii, absenţe, agitaţii...Deja în minte începusem să gătesc, puneam ceapa cu morcovii, fierbeau roşiile cu mirodenii, tăiam carnea bucăţele. Nu auzeam nimic altceva decât focul, sunetul cuţitului pe tocător, inima bătându-mi un ritm straniu, dansant. Undeva foarte departe nişte maşini ce claxonau, o frână parcă...

Şi gata! Ajunsesem în lift. Oglinda mă arăta portocalie pe fond albastru. Slăbisem atât de mult încât cei ce mă cunoşteau mă sfătuiau să mă opresc. Nu pot încă, sunt programată. Râdeau, dar eu vorbeam serios, cum numai cineva care crede în propriile vrăji o poate face.

Activasem în mine un radar ce căuta forţele iubirii. Vroiam să ştiu, să aflu inimi pulsând, traiectorii. Mă necăjea însă o durere de cap apărută brusc şi sentimentul unei bezne în apropiere de universul meu. Efectul ei era o uşoară înnorare a ochiului interior.

Undeva erau Daniel şi Virgil, fiecare primindu-şi lumina interioară cu veneraţie, modelându-i parametrii la nivel inconştient, revărsând înapoi împrejurului până departe, acolo unde cel mai intim timp al universului vibrează înţelepciune şi cea mai complexă armonie.

Percepţia în flash-uri nelegate unele de altele mă deranja.

Pe albiile de idei vizuale ori nu, construite pas cu pas între centrul plăcerii mele şi al lor tindeau să pătrundă izvoare necunoscute, reci, dornice să adauge cursului tocmai acele imperfecţiuni pe care noi le ocolisem cu grijă. Toate se adunau la poalele unui munte înalt, cu vârful între nori ce fulgerau continuu. Valuri tandre izbeau stâncile acoperite de muşchi şi în care perfect sculptate trupuri de copii îţi dădeau iluzia de mişcare.

Ierburi uscate, scorbura unui copac bătrân, vrăbiuţe gălăgioase...ceva îmi dăduse senzaţia unui sărut lung pe gât. Mă străduisem a-mi face respiraţia mai lentă, dilatasem timpul introspecţiei. O implorare cu zeci de fiori tentacule: te rog lasă-mă un pic, numai un pic! Dar cine eşti tu? Cine? Râdea. Imit pe cineva. Lasă că ştiu eu! Un flash scurt. Un zâmbet necuviincios, parcă ştiut şi apoi volatizare. Ce o fi fost asta?

Mâncarea! Se ardea mâncarea. Învârteam lingura calmă precum informaţiile din memorie. Te găsesc eu!

Încet-încet gândul îmi aluneca în altă parte.

Aveam şapte ori opt ani când începeam să visez hărţi ale cerului în loc de tavan. Zburam cu vehicul spaţial cum nu mai exista, cădeam în hăul cosmic dintr-o neatenţie tehnică, eram uimită că nu mori ci pur şi simplu începi să simţi puterile de tracţiune ale stelelor. Una mai mare şi mai grea decât celelalte mă trăsese spre sine victorioasă, însă nu mă puteam bucura de senzaţie prea tare. O mulţime de griji mă purtau concomitent şi înapoi spre cei rămaşi în vehicul, deoarece nu mai aveau mult combustibil. Ei nu ştiau de prezenţa mea, însă fuseserăm împreună fericiţi, încântaţi de omniprezenţa iubirii mai departe de cum o ştiam deja.

Centrele plăcerii Universului, stringuri, e=mcpătrat, probabilul eros universal... Gândul îmi tot aluneca şi în altă parte şi în altă parte...Îmi părea tare rău, nu învăţasem la vreme fizică. Sărisem etape din destin de prea multă lene, sau poate mă furase peisajul de la fereastra "trenului", ori poate primul motiv era consecinţa celui de-al doilea. O perioadă îndelungată pe fereastră venise plăcerea, o plăcere din adânc de noapte, magică, misterioasă, parfumată greu, puternică, neordonată, neluminată. Vorbeau profesorii în clasă, cărţile pe masa din bucătarie,bibliotecile mă ţineau captivă ore întregi precum nişte doici severe, însă trupul îmi vorbea mai tare într-un crescendo ameţitor. Sânii şi buzele mi-se coceau cum fructele de la sfârşit de primăvară spre mijloc de vară. Nu-mi dădeam seama că se observa. Cu excepţiile ignorate: un moş vulgar, hâtru, ce încercase să mă ciupească într-un troleibuz aglomerat, depanatorul de televizoare, ce mă inspăimânta de cum intra pe uşă, doi băieţi urlând nu ştiu ce măgării sadice, nimeni nu s-a dat de gol. Am aflat mai târziu, treptat, cum sperau ceva nedefinit.

Începeam a presupune ce vedeam atunci pe fereastră din mişcarea "trenului". Speranţa din lacrimi somnolente devenea must. Îl adunam picătură cu picătură.

trecută privirea de taina cea mare
spre bietele sclipiri viclene
în ciuda hăţurilor
nu putea întoarceri
nu încă

aluneca-n umbrele tăcerii
fericirea

Mă ascunsesem în căldura patului. Simţeam o nevoie acută de visare. Lumina se strecura prin jaluzele. Desena pereţii. Daniela vroia o poveste. Ce chin! Eu chemam una, dar nu vroiam să o împărtăşesc. Bine! Fie cum vrea ea!

Se născuse un căţel mic, galben, tare isteţ şi vesel. Stăpânul său a început să-l bată pentru că vroia să-l facă un vânător iscusit şi nu putea. Atât de tare! La urmă s-a hotărât să-l vândă. Tati, care nu o găsise pe mami incă, s-a împrumutat de bani de la mai mulţi cunoscuţi. Au făcut schimbul. Cum îl ţinea el aşa la piept ca pe un trofeu viu, a simţit o iubire mare, copleşitoare. Acasă nu mai avea pe nimeni altcineva. Tare a fost supărat când a descoperit cât de marcat sufleteşte era Haiduc Pen Carpov. Acesta era noul său nume. Dacă ridicai mâna brusc, să zicem că îţi venea să strănuţi, atunci sărmanul făcea pipi de frică. Dragostea lui tati l-a vindecat în timp. Îl ducea să alerge liber, să înoate, îl mângâia des şi nu-l certa niciodată când fura. Totuşi a pus un zăvor la uşa frigiderului, să nu-l mai deschidă, de cum rămânea singur. Ghici, ce a făcut Pen odată ? Şi-a introdus bârna de nas în plasa unei doamne bătrâne. Mergea în pas graţios mirosind hulpav conţinutul. Tati l-a tras uşor de coadă, să-l ţină pe loc. El s-a cam supărat pentru tot restul zilei.

Moş Ene peste gene sosise. Recreaţia mare pentru profesori.

Construiam un decor de idei. Sentimentele personajelor mele, fiind reale, mă inspirau vibrând. Răspunsuri "telepatice".
Eram în curtea de la ţară, pe o rogojină toţi trei, în pantaloni scurţi. Stăteam la mijloc. Mă trăgeau în glumă de plete, ba unul, ba celălalt . Pândeam stele căzătoare. Nu ştiam de meteoriţii care luau foc în atmosferă, eram prea mici. După nici un ceas crescusem. Cu voci calde îmi explicau arhitecturile de pe cer. Mă trăgeau în glumă de plete, însă parcă altfel, ca şi cum vroiau a-mi transmite ceva prin modul în care frecau între degete firele de păr. După un ceas aveau bărbi şi nu ştiau de ciulinii pe care îi montam pe ascuns. Aveam buzunarul plin.

-Sunt miliarde de microuniversuri şi infinit mai multe interacţiunile dintre... Evenimentele...
-Adică miliarde de fiinţe? Asta...indivizi?
Ce copil eram uneori, doar uneori. Atunci judecam tremurat, limitat, naiv. Dacă spuneau ceva, eu repede să traduc prin cuvintele mele nu întotdeauna cele mai potrivite.
-Diversitatea evenimentelor e colosală. Nu poţi avea toată cunoaşterea deodată pentru a te implica.
-Poate avem, daca facem ca ea. Căutăm o schemă generală care merge la toate.
- Ori încercam să modificăm universul, să se potrivească schemelor noastre.
-Sensibilităţile ne suferă vrând, ori nevrând.Poate că ea...
-E ca şi cum s-ar întâmpla universal, adică şi mie, dar nu conştientizez?
...
Urca pe cer Luna, haloul său parcă eram eu. Curgeam din miere.
Ceva nu înţelesesem. Cum adică: dacă faci rău plăteşti, dacă faci bine tot plăteşti? Începea să mi-se facă teamă de iubire?! Şi cum adică...?

Acest text nu este urmărit de tine, fă click pentru a începe să îl urmărești

Proză: 

Comentarii

Dragă Cornelia, textele tale mi se

Dragă Cornelia, textele tale mi se par deosebit de interesante dar îți mărturisesc cât se poate de sincer ceea ce mă împiedică să comentez la ele nu are de-a face nicidecum cu textul în sine ci cu numele acesta al tău de autor scris așa cu majuscule de parcă ai dori cu tot dinadinsul să se observe, să iasă în evidență. Asta mie nu îmi place deloc.
Sper să nu mă înțelegi greșit, eu apreciez ce și cum scrii în ciuda problemei destul de serioase de mai sus, opinia mea.
margas

multumesc pentru sinceriate, insa

multumesc pentru sinceriate, insa margas eu sunt rockeryyytaaa si nu ma supun din principiu. mai comunicam. mai vedem. era o vorba, am uitat a cui: nu spune nu, spune mai vedem.
cum mi-ar sta cu nachtblut si gata sa traiti, asa, oricum, din orice, din nimicuri?