Înoată. Înoată şi se gândeşte. Se gândeşte şi dă apele la o parte, ca pe nişte oprelişti. Ar fi vrut să se jupoaie de gânduri, ca de nişte părţi cornoase ieşite prin piele. Numai că apa este aşa de prietenoasă, aşa de înţelegătoare. Te lasă să faci cum vrei. Nimeni nu ar fi ajutat-o să înainteze, să treacă, să uite... Alunecă, mai uşoară cu câteva necazuri...
Totuşi, mai aveau ceva în comun. Copiii. Singurul lucru bun pe care îl făcuseră împreună. Orice separaţie totală ar fi fost imposibilă.
De azi, fiecare cu banii lui. Gata. Stai, omule, că nu e chiar aşa. Mai avem lucruri de dus până la capăt. Nu. Nici pomeneală. Mereu ai făcut ce ai vrut tu, acum e rândul meu! Stai că nu înţeleg. Vrei să spui că am cheltuit aiurea?! Toţi banii au intrat în casă şi au ieşit pentru casă: întreţinere, impozite, leasing, mâncare, navetă, şcoală şi altele. Nicio distracţie!
Înoată şi îşi aminteşte. Câte valuri! S-o înghită... numai că, de câte ori venea furtuna, un comandant ieşea din ea, dădea ordine, alerga pe punte, chema pe ton ferm toţi acei oameni necunoscuţi vorbind limbi diverse, dar cunoscând limbajul mării, să o redreseze, să o menţină deasupra. În viaţă. Ajungea pe ţărm. Intemperia se potolea. Dar, situaţia asta nu ţinea prea mult. Ea nu auzise de uragane. Ea le trăise. Trecuse prin burghiul lor. Prin amestecul lor. În viaţa ei. Avea un gol interior interminabil. Îşi pierduse echilibrul. Se contorsionase. Se descompusese în nenumăratele euri, aceste particule care scăpau de sub control când o forţă externă acţiona îndelungat. Se pierduse de sine. Centrifugal.
Înoată şi frământă apele. Se frământă. Cum ar putea renunţa la tot ce făcuse prin eforturi, prin sentimente?! Fără să-i pară rău. Conform unuia dintre principiile sale: să procedeze în aşa fel încât să nu regrete nimic din ceea ce ar fi făcut vreodată.
Plecase departe de satul natal. De părinţi. Aproape că nu mai cunoştea pe nimeni din partea locului. Părăsise totul de dragul omului ei. Pătimise până să ridice o casă, să-şi crească băiatul şi fata. Salariile de bugetari nu completau necesităţile vârstei, pregătirii, existenţei în genere. De câte ori se ivea ocazia, lucra în particular. Traduceri, tehnoredactări, predarea unor cursuri de specialitate... Apoi, încerca să rezolve unele lucruri manual, în casă, fără să plătească serviciile respective. A făcut croitorie, tricotaj, lasetă, goblen. Mă rog, diverse. I-a îmbrăcat pe toţi ai casei din mâinile ei. Uneori, la cerere, mai lucra şi pentru prietene, cunoştinţe. Mai ieşea un ban. Era chiar necesar. Nu s-a dat niciodată înapoi de la muncă. Orice se ivea, era binevenit. Aşa îşi căpătase respectul şi încrederea tuturor. Era căutată şi consultată în diferite probleme. În fine, este poveste lungă... Şi acum, toate astea să se se ducă pe apa sâmbetei?!
Toată construcţia acestei vieţi era ameninţată să se dărâme. De ce această instabilitate?! Nu se putea stăvili prăvălirea?! Cum să mai acţioneze? Ce să mai scornească? Cui să se adreseze? Să o ştie lumea?! Era cel mai cumplit lucru ce i se putea întâmpla.
Nu, nu, nu! Trebuie să-i vorbesc. Trebuie să-l fac să înţeleagă. Că rătăceşte. Este în derivă. Şi trage totul la fund. S.O.S. Vas de croazieră în pericol!
Înoată şi temerile par să se domolească la fiecare mişcare de braţe, cu fiecare gură de inspiraţie. Pe lângă ea, necunoscuţi, încolo, încoace. Se aude clipocitul. Apa te simte. Zumzăie. Te ajută să aluneci. Te ridică la suprafaţă.
Avuseseră o nuntă ca-n poveşti. Trei zile. Cu lăutari adevăraţi. La ţară. Tradiţii. Lume neprefăcută. Colegii de facultate veniseră aproape toţi. De departe. Cu trenul până în capitala de judeţ, pe urmă, luaseră o cursă spre sat. Înghesuiţi printre cei care făceau naveta zilnic. Nu ştia cum or fi încăput. Pe drum, pregătiseră un repertoriu muzical deosebit. Le cântaseră în faţa porţii de se mirau sătenii. Îşi puseseră mâinile în şold şi dădeau, aprobativ, din cap. Femeile cu baticurile cele mai înflorate. Bărbaţii cu pălăriile cele bune. Fetele cu flori în păr, flăcăii primeniţi ca de sărbătoare.
Au mers pe uliţe cu trăsura cu cai. Alaiul în chiote. Bradul împodobit. Ploştile cu vin. Prosoapele cu râuri petrecute pe după şold. Pâinea miresei cât roata carului. Mulţi încă îşi amintesc. Obiceiurile. Oamenii. Chipul lor luminos. Pe care nu se mai cunoşteau brazdele traiului. Nu în acele momente. Ştiau să muncească şi ştiau să se distreze. Erau sobri. Mai şi glumeau. Ştiau şi greul, dar şi bucuria. Îşi răsplăteau singuri asprimea, trudirea. Prin clipe de relaxare şi voie bună. Oricât de nemulţumiţi de viaţă, simţeau nevoia să dea ghes simţămintelor lor. Erau plini de viaţă. Ştiau să răspundă necesităţilor sufletului. Bunătate şi înţelepciune ţărănească. A rămas doar poza de grup. Zâmbete şi soare!
Iese. În timp ce-şi pune halatul, priveşte forfota din cuva albastră. Mirosul de clor floral impregnat în tot corpul îi aminteşte unde se află. Priveşte insistent. Apele...
Dus-întors. Bazinul este plin de gânduri.