aici începe

Alma
azi îmi car tristeţea după mine, tu dormi o sută de ani rondelurile mor şi se reîncarnează. habar n-am cum să scriu despre tine. în locul meu va fi celălalt loc

Ioana
Bat câmpiile neceleste ale frigului de 40 de grade la umbră. Iată-l cum răsare din grădiniţa ta de păpuşi. Iată-l dragă... ! de ce oare mi-a pierit muza? Nu ea trebuia să moară în Irak. Nu ea. Tu trebuia să mori. Aşa.

Alma
e ultimul poem maro poemaro poem aro din viaţa de poet intrauterin. calc pe stele şi mă doare în colţuri. şi oamenii aceia vorbeau prea mult. prea mult te iubeam

Ioana
s-a nimerit sărăcuta, acolo, în locul tau... cu pieptul în faţă... nici nu ştia ce i se întâmplă. A zis aaaaaaa. Parcă ar fi înţeles ceva. Parcă nu. N-am întrebat. Şi nu erau păduri. Nu erau. Nici măcar garduri de sârmă ghimpată. Nu. Poate pietricele mărunte. Poate prea mărunte să însemne ceva... şi ea, draga de ea. A căscat glasul şi a zis
AAAAAAAAAAAAAAAAAAA

Alma
râd şi am dinţii încleştaţi în deul acela mare pe care trebuia să-l scriu la dumnezeu. nu l-am scris. tu stai la colţ în iubire. nu te iubesc. azi sunt femeie am fustă am lacrimi am oh oh oh. azi sunt muză. zuză. uză

Ioana
din pălăria maro a alinei trag cuvinte. Acum. Ea nu mă ajuta. Mi-a spus te ajut eu ioana. N-a vrut el să fie muz. Voi fi eu. Si eu atunci am spus – dar pe ea am salvat-o de la înec nu pe tine... de ce să-mi îndeplineşti tu cele trei dorinţe?!
Nu e corect

Alma
ioaaaannaaaaaaaaaaa. habar n-am cine eşti. mă jucam cu păpuşi de-a v-aţi ascunselea. noaptea. mama striga la noi acasă. azi e casă şi e departe. azi nu mai e

Ioana
Şi te du în război, cumătră. Şi te du departe. Nu vezi că nu auzi?! Nu vezi că nu vezi?! Nu vezi că ţi se duc pupilele pe cer? Priveşte-te! Despre cuvinte era vorba. Da! Despre cuvinte de care dacă mă despoi... ce rămâne? Ce rămâne? Un nud. Pe cerul gurii mi s-au dus. Cuvintele. Le-am înghiţit fără ciudă, ca în poveştile din evanghelie... mă tot rugam să se întoarcă, atunci. Te rog întoarce-te. Te vreau, am zis.

Ioana
coseam ochilor tiv peste orbire
nimic nu era nimic
totul era casabil
din albii de sticlă/râuri
curgeau toiege de diamant
în sus
peşti zburători ieşiţi la soare
rămâneau suspendaţi de geana ta metafizică
iubito,
nu mă lăsa
sau la luna urlu
ca un nechemat. De nimeni
să puşc năvodul
cu al meu

fără tine
sunt un om terminat

Alma
sunt un om banal
ţin cărţile pe frunte umblu aşa cu mâneca lipsă
şi trişez cu încă un poem
moartea înduioşător de albastră

eşti un om banal
cu tălpile-n cer mă priveşti dai din mâini
mă acuzi de iubire de marginea inimii
de umbră
umbre umbrele
plouă
gata

a
aşa suna titlul
m-am luat cu viaţa
am uitat
ancora nuanţa griul
şi să mă schimb de cuvinte

fără noi
suntem terminaţi

Ioana
Grăunte de arunci, Piedra
vor creşte corali mişcători
în râul care inundă ogoarele Nilului

de ce ţi se lipesc de palmă
de ce ţi se strecoară printre degete
de ce, oare, unghiile tale au miezuri în coji

şi tu... în coajă?
şi tu... la vale?

în coşuleţul împletit în grabă?

draga mea,
fără el nu am exista

Alma
pentru că îmi lipesc de ochi un fel de culoare străvezie şi rece
aşa cum face el când mă vede
printr-o copilărie sau alta
pentru că ziua îmi e cerul în dreapta
şi pentru ochiul acesta trebuie să închid o uşă
prin care ar putea să se reverse a noapte
resturi decupate din orele ploii

pentru că habar nu am de ce orele trebuie să fie toate rotunde
şi stricte şi încă într-un fel
aleator ca mersul pe apa aceea de care se vorbeşte
de la o vreme

draga mea,
fără ea, am mai exista

Ioana
mersul e plutire
compasul e iubire
grindina nu a căzut încă
din vocea ei
atât îţi spun
să nu crezi
să atingi
să simţi
cum licoarea rece încurcă traiectorii
dacă vei sta la porţi
dacă vei zornăi cheile
daca vei aştepta să se oprească furtuna
unde te vei afla
nu e întrebare
unde de rău te vei afla
cursa între două maluri
la care prevestesc pietrele
ştii că e rece
ştii că asa e
totul e rece
ca grindina şi apa izvorului

draga mea dragă
va trebui să o pui pe foc
albia sta pe miezul arzător al
pământului
nu corectez... ce-a ieşit, a ieşit

Alma
să nu ne corectăm gândurile
între ele pot să rămână umbre
o atingere o privire sau poate chiar ochiul
de veghe al irisului

şi carnea să fie şi ea transparentă
şi atunci
cum mi-ai mai răspunde
dacă prin buzele tale
s-ar vedea
toate cuvintele

Claudiu
eram regele încoronat al morţii,
imperiul meu de cenuşă îţi mângâia umbrele, lacrimile,
şi altfel de începuturi adunate prin buzunare,
ne concentram în vechile şi atât de familiarele răni
dulce prietenă, amarul era cel mai plăcut gust,
pe care îl ţineam în braţe.
desenam cu privire ecouri
la marginea uitării

undeva era o cale
şi dacă aş fi mers până la capăt

Ioana
nu mai stau în cerc.
dau de-a triunghiul triunghiului laturi
de pietre nu mă feresc, îngeresc
mi l-am trecut peste brăcinar şi dansez
asa, uitat în figură

geometrie absurdă caligrafie

mă dau în triunghi
în centrul lui cad

perpendicular de ceaţa de nori
clichees cu organe şi animale acvatice
mă dor astea... cum să le zic...?!
spuneţi-mi voi
doi
dragii mei,
hai să vă înghit!
să fim fericiţi toţi trei

Alma
eh
pe atunci existau note mari
la dumnezeu
scris cu literă mică
cercurile deveneau concentrice
ne mişcam platonic într-un
.
alunecăm prin ventriculi ne filtrăm cu viaţa
printre degete de la nil mi se trag toate astea
tot nămolul ăsta de pe cuvinte

ea e mare acum
încăpem în sângele ei
uneori ne scurgem prin canalele lacrimale
ea duce cu sine
sinele nostru

se spune că suntem lacrimi
ce altceva
am mai putea fi
fără să ne ţinem de mâini

în zona rarefiată a lumii
în câteva cuvinte
dumnezeu poate locui şi singur

Ioana
chimia şi-a luat concediu de boală
şi-a retras turmele de substanţe şi aere
acum, vidul se bate cu pumnul în piept
de răsună valea cu tot cu bucium

nici scaun nu are, nici chemare
nu aude de-o ureche şi de-o mana
de ce să nu uităm că uităm că existăm
cuvânt interzis de lege şi de datini

Alma
purtam alb ascundeam rostul cuvintelor
în poemele mâini legate cu sensuri pe
atunci alegeam ierburile care să ne ţină
de viaţă în pătratul acela al versurilor
jucam numere pare cu cineva care trebuia
să continuie cu un cerc poveştile noastre

Ioana
cineva ne vorbea despre numere
altcineva, despre punct
dar nimeni
nimeni
nu
.
nu
bănuia
linia albă
şi capetele ei
cum se înfăşoara pe frunţi
cum ne otrăveşte călătoria
şi ne lasă gol
în valize
drumul
nu
.

Alma
pentru că
nu poţi plânge în
.
poţi plânge în litere
trebuie făcută o selecţie
de plâns pe vocale consoane
majuscule litere de rând italic
bold underlined superscript diacritice
alţii ar plânge în
luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă duminică
la prânz seara şi în toate dimineţile de după sânziene

oare mai e mult până se termină spaţiul acesta dintre lacrimi

Ioana

S – P – A – Ţ – I – U

i a t ă c â t s p a ţ i u a i

j o a c ă – t e d e – a s p a ţ i u l

(timp)acesta este timpul

totul are 3?
totul are 4?
dar 5?
.
nu
vezi
priveşte
nu se potriveşte
nu iese la socoteală
mintea ta le născoceşte
gura le răstălmăceşte
cu privirea-i goală
tot se potriveşte
priveşte
vezi?
nu
.

şi de la capăt

Alma
pe rând eram unul
eram celălalt
cineva însă
era într-un plus
ca într-o cruce
îşi ţinea tălpile
înlipite de cer
ca pentru un salt mortal
înspre viaţă
nouă ne rămâneau
nostalgiile ierburile pieţele
din care năşteam
scări de griuri
prin anotimpuri

Ioana
nu de ea vorbeam
de viaţa la veneţia da
pe insula cu elice obraz alb
şi umbrele umbrelor pe plaja gri
a întins palma şi am atins s-a lipit
de cuvânt ca o frunză pe rana deschisă
a rămas acolo stingheră mirată însângerată
precum trupul ei încolăcit în aşternutul atlas
viaţa moarte la veneţia cere iubito şi genunchiul
nu îngenunchează te va durea îmi zice şi ce dacă asta
nu contează nu mai contează acum când începutul e sfârşit
plaja insula cu elice ochiul nu ud sec în embrion stă
transparent ca tine şi dincolo monştrii simpli grei
ca tăbliile patului ăla cu baldachin înfrunzit
iar numărăm iubito iar numărăm clipe secole
iar ea nu se desprinde de piele cu piele
cu tot nu trag nu vreau să doară
nici obrazul şi nici palma
veneţia nu e florenţa
nici ioana alma
nici el el

Alma
îmi vorbeai de parcă aveai prinsă de buze aşa o aripă
o formă cu toate cuvintele de liberă trecere prin
viaţa lua până şi cercurile acelea teribil de
zboruri desprinse din cuiburi ovalamare
aici e un spaţiu liber poţi scrie
............................................
încă un spaţiu liber de
........inspiraţie
lasă oglinzile
în sânge
conti
nu
a

Alma
mă întorc pe celălalt ochi şi râd cu degetele, în paranteze închise. apoi stăm la masă. o sfâşiere a umbrei îmi umblă prin artere temporale. azi-noapte mergeam prin canalele de un A. cerc

Ioana
mă tot întreb ce mă făceam dacă nu era fata asta. alina...?! serios. n-am mai scris un rând de la ultima bătălie. în care triumfătoare m-am ascuns sub dulap. am simţit eu ceva. un strop... un clipocit... un umbru... apoi o pasăre cu a în faţă, căci nu am voie să mă întorc - asta e regula - de aur a drezinei. m-am uitat prin găurica aceea de şoarece de pisică (am voie, nu?! ce dumnezeu... chiar aşa...?!) şi am văzut-o. nu pe alina. ea era în vis şi-mi făcea cu mana disperată: ieşi, ieşi, ieşi de acolo... te va strivi... iar eu mă făceam că este vis si, deci, nu e real. apăsarea s-a apăsat pe pieptul meu şi era dulce de tot. era pasăre dulce de tot. era cealaltă ea care nu înţelegea nimic nimic şi care mă voia dulce strivită sub propriul meu dulap. pai... aşa ne-a fost vorba...?!

e cu pampam?
păi e?
nu ştiu
parcă mă dor plămânii...

aici se sfârşeşte