Aritmosa -
americile mele
eu nu însemn nimic
nu mai privi în ochiurile de apă
nu vei găsi în ele ce cauți
vibrație nu există vibrația
prefer bătaia aripii singure
ecoul râsului tău urcând prin pădure
nimeni nu mai are nevoie de semne
de semnele altora
tu ai regnuri eu n-am
tu nu mă strigi niciodată pe nume
ți-e teamă de foc ascunzându-te-n el
te împiedici de picioarele mele lungi
creioane ascuțite infinit în piepturi
sunt o femeie fără instincte
nu-mi place verbul a stăpâni
nu-mi trebuie mitologie
ruina este sufletul meu
aparțin unei lumi de umbre
ce picură peste mare cu neputințele lor
doar printre ele cu ele trăiesc
fiindcă umbrele se joacă numai în cer
iar eu nici nu cred în el
descurcă-te
Poezie:
Comentarii
alma -
Citindu-te de mai multă vreme, am încercat să urmăresc o linie, un stil al tău și cred că aș putea spune acum că începe să se contureze. Dacă ți-aș spune că acest poem mai trebuie lucrat și dacă ți-aș da o variantă, ar fi stilul meu. Poate tocmai acest aparent exces de balast e de fapt un stil propriu. Sunt câteva versuri de remarcat, cum ar fi "nimeni nu mai are nevoie de semne".
Aritmosa -
Alma, am postat aici pentru opiniile voastre critice si pentru dezbatere. Altfel ce rost ar mai avea? Balastul de care spui uneori este necesar pentru calatorie. Trenurile au nevoie de pietris sub sine, vapoarele de camere speciale pentru a-si pastra echilibrul in caz de furtuni, aerostatele de sacii cu nisip pentru a prinde inaltime. Este o etapa. Nimeni nu mi-a pomenit pana acum ca as avea un stil. Mai ales ca imi place sa experimentez mai multe genuri literare. Semn bun. Asa ca variantele sunt binevenite :-)