Alergăm dansăm ne lovim unii de alții râsete frumoase line căutate vocile se iscă de undeva din colțuri și rămân aninate de faldurile rochiilor, mâinile noastre se odihnesc pictând chipuri pe vitralii albite. Ochii rămân mereu deschiși, degetele mereu căutând, frământând învelișuri de spumă. Suntem toți atât de frumoși la ferestrele caselor cu acoperișuri în țiglă roșie, cu grădinile noastre suspendate.
Între noi se plimbă povești cu chei la cingătoare, ne spunem pe nume și scăpărăm în miezul zilei lumini. Și printre toți tu și printre toți eu, și-apoi noi uneori visând. Ticăim iubirea în ulcioare, prindem cerul cu ace de siguranță de căpătâiul patului în care trupurile se recunosc orb.
În urmă cu vreo treizeci de ani, când cu chiu cu vai înjghebam un liceu ...mecanic (de pe lângă o uzină tot mecanică – de boghiuri și vagoane), printre sutele de țânci de-a noua unul se detașa de la o poștă. N-aveai cum să nu-l remarci. Era un țigănuș cu păr cârlionțat pe care ai săi îl purtau foarte îngrijit, având dunga pantalonilor mereu proaspătă, vestonul uniformei fără cute iar cămașa bleu arareori se întâmpla s-o îmbrace și a doua zi. Lăzărică Cerbu era țigan-țigan și nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulți stăteam la internat, el venea zilnic la școală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive – Țigănie Vale. Nimerisem în aceiași clasă, la B.
Între multele nătângii ce puteau exista pe la mijlocul anilor `50, cu siguranță una îi scotea din minți pe toți recruții patriei. Zăceau prin cazărmi mai bine de trei ani, timp în care tamajori bețivi și colonei semianlfabeți le făceau zile fripte, într-o contradicție totală cu cele deprinse din traiul civil, indiferent că erau plugari săraci ori lucrători prin fabricile care începeau să-și dea binișor drumul de-acum după război.
„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta...” citea cu voce răguşită Iancu Lupu dintr-o „Psaltire” cu rame aurite.
Ion Kocerha stătea în cârciuma „Potcoava de aur” pe care evreul Ruben o ţinea deschisă în fiecare noapte şi în zilele de târg pentru muşteriii săi ortodocşi, care se ocupau de treburi neortodoxe.
Comentarii aleatorii