Nu îi este teamă. Copilul însă, smuls brusc de la masă, nu înțelege. Urlă și râde în același timp. Strigă după bărbat „tati, tati”, râzând. Fără să se oprească, trece la plâns. Vreau să-mi termin friptura maaaamiii.
Ea aleargă. Tremură. Cineva sau ceva tremură. Asfaltul. Picioarele ei, cuprinse de apă. Mai are picioare. Sau sunt doar o prelungire a cimentului fierbinte, topit. Copilul agățat ca o liană de trupul ei.
„Acesta este un film.”
Taci mami taci mami taci.
Furnici. Mărunte, negre, rotunde, un lanț nesfârșit de ură. Își simte pieptul plin de transpirație, șerpi de apă care i se strecoară prin pori, oprește-te taci oprește unde te duci nu mai vorbi la persoana a doua cu tine femeie nu-i nici un film e nenorocita ta de viață, pune mâna și trăiește, drege, repară, lipește.
Ochii risipiți în toate adâncimile și înălțimile:
- Să nu îmi spui că și ție îți este teamă de ploaie!
Îi ia din nou mâna și-o liniștește:
- Nu, Tamara, eu și ploaia ne iubim, pentru tine îmi era teamă: să nu răcești.
- Și eu o prind uneori mai veselă, dar nu mi-a povestit niciodată despre tine.
Ajunge la ușă, o deschide, dintr-o dată vijelia îi pornește sarabandă prin haine, de jur împrejur apele șiroiesc prin ceea ce îi apare ca un imens deșert străjuit de cavaleri care îl fixează orb, negru, prin vizierele lăsate.
O rafală trântește ușa.
- Cred că va trebui să amânăm pe altă dată întâlnirea cu prietenii tăi, Tamara... par cam fioroși.
Nici vorbă de sărutări și alte fandoseli. mi-a ajuns să cunosc psihologi, dentologi, caprozari și frenologi de gintă zurlie. Mă fotografiez în umbra umbrelor, întunericul abisurilor negre și ce văd? Un bătrân bădaran, bălos, bitrofic, bidirecționat cu biciul. Mi se rupe de tandrețea ta Mirza, eu
am nevoie de o slujnică care să mă ducă cu căruciorul de invalid la răsadul în care am plantat marihuana zilelor mele.
Ma întind gol peste pian ca să simt răceala clapelor negre,
cele albe îmi dau fiori de Paris sub ocupație.
Apăs la întâmplare octavele dezmățate din rue Gogol unde te întâlneam doar manta pe tine, udă, ploaie, lacrimi.
Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
Comentarii aleatorii