Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraș gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiti de lumină.
Cartea de povești se uita la Mic și Mic se uita la carte.
Era foarte frumoasă, dar de când învățase să vorbească nu știa să zică decât un singur lucru:
- Citește-mă!
Ieri “citește-mă”, azi “citește-mă” și mâine tot “citește-mă”, până când băiatul fu nevoit să-i spună, amărât, adevărul:
- Nu vreau!
- Nu vrei, sau nu știi? Pentru că, dacă nu știi, ai putea să înveți, prostuțule! Toate se învață pe lumea asta, nici un om mare nu se naște copil învățat.
- Dar pe tine cine te-a învățat să vorbești? întrebă el; oprindu-se la “prostuțo”, fiindcă nu prea se potrivea.
- Pe mine ?
Pe mine tu m-ai învățat să vorbesc. Ai uitat?
La întoarcere, atitudinea lui Viorel faţă de Nunucă s-a schimbat şi i-a cam făcut vânt acestuia, trimiţându-l să mai stea şi pe la el pe acasă. Să facă bine să-şi facă apariţia mai rar, dacă se poate, deloc. Nunucă era disperat. În mod sigur Viorel îşi găsise pe cineva. Nu era vorba de proasta aia de asistentă ce-şi făcea vise; cu siguranţă, Viorel se plictisise de ea. Nu-i plăceau gâştele, avea deja una acasă. Era vorba de altcineva mult mai periculos din moment ce Viorel îl ţinea ascuns. Era ceva serios, de data asta.
Vânătorul Gracchus zace nemişcat. Mediul înconjurător este o aluzie la posibilitatea morţii sale….Într-o oarecare măsură este totuşi şi în viaţă, luntrea sa funerară luând-o pe alt drum - o mişcare greşită de cârmă l-a dus într-un timp căzut din ore. Deşi a vrut să trăiască numai prin munţii săi natali, se află acum în faţa unui ecran. Călătoreşte după moarte prin toate ţările lumii care se mişcă în jurul său. Le face semne altora şi ei, chipurile. îi răspund. „Comunică”. Are senzaţia că se află el însuşi dincolo de ecran, alături de alţii, bătând mereu treptele unei vaste scări de onoare care străbate toate aceste ţări ale lumii urcând, coborând, luând-o la stânga, la dreapta, fără să stea o clipă.
Călătorea de multă vreme în pustiul de vată. Era încotoșmănat și nu simțea frigul. În spate purta o raniță grea, plină cu merinde.
Era supărat; putea să orbească. De-ar fi avut o pereche de ochelari de soare…
În plus, albul îi părea hipnotizant. Nu-și putea înfrânge sentimentul de singurătate dat de întinsul monoton. Uitase de ce apucase drumul acesta nesfârșit, cine era și care îi era ținta.
Urmărea o dâră lungă de pași al cărui capăt se ascundea mereu dincolo de orizontul albastru-argintiu. Totuși, se gândea la ce va face, de se va schimba vremea sau când soarele va coborî dincolo de splendoarea asta pură și plicticoasă.
„ Voi încropi la repezeală un iglu, precum eschimoșii, mă voi întinde pe blana mea de oaie și voi aștepta zorile sau moartea cu aroma somnului de gheață.”
Comentarii aleatorii