Voi nu ştiţi cine au fost comuniştii, mă. Voi nu ştiţi nici ce idioată e lume asta, asta pe care o vedeţi şi care aşa a fost, din toate timpurile. Acum ce v-aţi adunat aici ca la circ, credeţi că dacă am venit de la balamuc nu ştiu ce spun? Sau nu am conduită, nu am ţinută, cum zic ăia care se înghesuie să arate că sunt feţe subţiri pe la televizor. Dar nu sunt, mă! Nu sunt, aşa cum poşirca asta a mea din pahar nu e Havanna Club. Ssst. Să nu ne audă cineva. În tot locul este cineva care ascultă. A fost odată când şi pentru mine curgea lapte şi miere. Când tăiam, tot la câteva luni, viţelul cel gras. Fătat în curtea mea, în poiata mea şi pe care, he...he, cică n-aveam voie să-l tai şi să-l mânc.
Nu o cunosc pe Nicole… Știu doar că uneori miroase a tutun ars, a vrej de dovleac și a orificii râncede. Lumina lovește nebună obiectele din cameră, aruncând praful ca o supremă dejecție peste figurile din ceramică, amorțite sau doar adormite.
Nu îl cunosc nici pe Andrei… Printre sunete de simfonii caniculare, proiecte de viitor și de trecut, rânjete sardonice ale unor plăceri nervoase, se întrezărește silueta sa cuneiformă, statuie carnală de Adonis nereușit, fumând negru și despicând secunde dintr-o așteptare atemporală.
O ura pe Nicole cu tăria unei iubiri. Iată ce-i scria unui amic despre ea, puțin timp după ce a cunoscut-o :
Mergea. La fel ca în fiecare zi, printre blocuri. Căldura stătută îl învăluia tot mai mult cu fiecare zi cu cît se îndepărta de vacanța de primăvară. Cartierul era liniștit. Mirosea a praf, a asfalt încins și a vegetație de maidan. Uneori un iz de ciulama sau pește prăjit amintea că e mijlocul zilei. Un vînt călduț, îmbibat cu polen, îl lovea în față din cînd în cînd. Simpla lui senzație îl facea să simtă începutul durerii de cap. I se spusese că e sinuzită. Dar el știa că nu e. Era ceva legat de vîntul acela. Alteori căldura mirosea a mortăciune sau a sulf. Sau a Dunăre.
1.
Se înserase de-a binelea. Soarele s-a ascuns demult după dealurile Dobrucii, printre frunzele tremurânde ale merilor crenguroşi din livadă.Începeau să clipească ușor luminile căsuţelor înşirate de-a lungul uliţei.
Deşi nu vedea mare lucru, Andrei Surduc continua să cosească legănându-se de pe un picior pe altul, înaintând uşor în ritmul şuierat al coasei, lăsând în urma sa o brazdă de iarbă tăiată, lată ca după doi cosaşi.
– Peticul aista de iarbă musai să-l dau jos orice-ar fi! – îşi spuse Andrei şi parcă încurajat de propriile-i cuvinte, începu să cosească mai cu spor.
– Taie coasa? – se auzi de undeva din livada vecină, vocea lui Vasile Pătcaş.
– Taie coasa câte-un pai, dar mai lasă şi la cai – răspunse-n glumă Andrei, neoprindu-se din cosit.
Plutesc pe deasupra caselor scunde, cu acoperișuri plate. Cărămiziu. Galben. Curenți puternici mă atrag, mă împing. Aripile mi se proptesc, puternice, mă întorc, am senzația că mă sufoc, apoi sunt din nou deasupra. Din piept îmi izbucnește un șuier puternic, libertatea ca un șuvoi fierbinte de apă, libertatea ca un vis pe care îl reiei la trezire.
Caut un loc cunoscut, palmierul acela rotund, caraghios, plaja aproape pustie, cu nisip alb, fin, casa de lemn, pierdută sub flamboyantul înflorit. Sunt mult deasupra când o văd, sunt încă departe când mă trezesc, cu obrazul ud, sărat, cu mâinile întinse în cruce pe patul ca de spital.
Comentarii aleatorii