În unduirea zilelor de vară se simțea uitat, ca și orășelul de provincie în care-și număra clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gândurilor topite în arșița nerăbdării de a părăsi locul acela, în care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine și mergeau în cârjele indiferenței și resemnării. Confuz, dar neresemnat, își făurise un surogat de refugiu în lectura prelungită și plimbările chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde își limpezea gândurile în albastru și în acorduri de blues susurate de terasele Vămii Vechi, loc de pierzanie al atâtor boemi, constrânși, ca și el, de nimicnicia orașului, să se retragă temporar în limbul acela rupt de lume, pe plaja stăpânită doar de soare și scoici.
Era prin 198o şi ceva, când se desfăşura un C.M. de fotbal în Italia. Lucram la mină la Lupeni. Am coborât prin puţul Ştefan şi aveam ceva cale de mers până la abataj. Ostaşii, care munceau să scoată cărbune pentru ţară, trudeau din greu iar minerii umblau beţi prin subteran. M-am oprit cu băieţii la "front", am scos mâncarea adusă pentru şobolani, ne-am agăţat pachetele cu mâncare de sârme, ca să nu ni le mănânce şabolanii şi am pornit lucrul. Munceam la "răpire", un procedeu prin care se abandonau abatajele care nu mai erau productive, recuperând stâlpii hidraulici, pentru a provoca prăbuşiri controlate. Recuperatul acestor stâlpi, operaţiune periculoasă pentru ce-i ce o practică, se numeşte răpire.
„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta...” citea cu voce răguşită Iancu Lupu dintr-o „Psaltire” cu rame aurite.
Trecuseră o noapte și o zi, amândouă de pândă, somn pe sponci, imprimeuri pe frunte cu elemenții caloriferelor, vise, amintiri, planuri de viitor, sandwich-uri „la botul calului hămesit”, priviri strălucitoare, discuții și discuții, imagini color despre Revoluție. Dispăruse euforia din "douăș'-doi", a clipelor din care îmi veneau în memorie, conjugate familiar, săriturile și urletele noastre din jurul televizorului, eu și părinții mei, alți ca mine și cei dragi lor, toți convocați spontan să participăm, chiar dacă numai ca figuranți tropăitori și urlători, la schimbarea istoriei.
Trage aer adânc în piept, întoarce capul spre ea și o apucă de mână…
Degetele ei înghețate parcă ardeau în contact cu palma lui, iar în ochii ei se vedeau cristale de gheață, tristețe și dezamăgire, dar îl priveau direct în adâncul sufletului parcă sfâșâind tot ce le stătea în cale.
Încet, el face un pas în spate iar ea îl urmează, îndreptându-se amândoi către șoseaua care pornea spre un nou capitol.
-Știi, nici măcar nu mi-ai spus numele tău.
-O să ți-l spun, Ingrid. Dar nu acum. Acum trebuie să ne gândim la ce vom face.
Comentarii aleatorii