Că ai lui Văcărașu erau printre sărăntocii satului, ți-o putea spune cam oricine. Mulțișori în casă și fără coadă de animal prin șură ori altceva care să zici că te ajută să te scoți cât de cât cu traiul, o duceau de azi pe mâine. De la ceape nu se alegeau cu nimic-nimicuța, iar în cele două odăițe ale casei lor de la marginea satului ploua ca afară. Acoperișul de carton cernit era spart într-o mie de locuri; din când în când, la vederea negrilor nori, peste împușcăturile cartonului așterneau petice de nailon pe care le „fixau” cu pietre de mărimea pumnului. „Calici, calici, dar fudui!” mai cârcotea câte unul. Asta pentru că Mitică Văcărașu, capul casei, nu ți s-ar fi plâns odată, la cineva, de ceva.
Să-ți fi stat vreunul din casă mai mult de-o săptămână cu ochii pironiți în grindă, și dacă nici n-ar mai fi pus nimic în gură de alte câteva zile, atunci sigur te făceai c-o vizită din partea Părintelui Glodeanu. Pentru mult trebuinciosul „cetit”, dar și pentru a da povețe de rutină duhovnicească, asociate spovedaniei finale. Așa, ca să poată păcătosul să-și dea ușor duhul și să nu chinuie. Ce urma, se știe…
«Nu-mi pare rău că mă duc,
Da-mi pare rău după plug,
După plug și după boi,
După părinții-amândoi,
După plug, după rotile,
După dragile copile...»
(dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș)
I
De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni.
dialogul nu mai curge dragă Abukir pentru că ambrozia din care ne hrănim noi vicioșii și noi canibalii intelectuali e ireversibil stricată. E putredă. Ma așez pe un morman de conserve retorice și cuget.
Uite, tu de pildă, ai maniere frumoase. Tu muști din căpșuni începând de la miez spre înafară. Tu bei șampanie numai în compania unor doctori de stil cognitiv, psihologia de tranzacție fiind vădită între voi, pe canapeaua burgheză nud fluorescent mirat.
Lixandru Găzaru a avut patru copii: trei fete și un băiat. Pe Nela a măritat-o în Tîrgoviște cu băiatul cel mare al familiei Cucu, renumită pentru moara ce vîntura apele Ialomiței. Celorlalte fete le-a ales băieți din sat: Floricăi pe Voicu a lu' Stan Vrabie, iar Vergicăi, pe Ion a lu' Țurcă. Băiatul a vrut să se facă minier și după ce a terminat școala de maiștri, a ajuns în fundul unei mine din Șotînga.
Comentarii aleatorii