Personajul principal este servit cu şampanie. Un domn de vreo şaizeci de ani, probabil foarte bogat, nu-şi refuză mica plăcere a dimineţilor de pe strada Pacific, la numărul şase, în barul anonim cu vedere la un trotuar măsurat de ragazzele pe care noi nu le vedem, și n-avem decât să-l credem pe barmanul proprietar când înjură pe italieneşte departamentul de moravuri uşoare. Dar domnul e o prezenţă deosebit de agreabilă!
Înainte de Mary, intră parfumul ei. Parfumul, singur, n-ar spune nimic, dacă n-ar fi al ei. Şi invers, poate. Are vreo cinzeci de ani, o rochie lungă din satin de culoarea ciocolatei şi flori necunoscute la pălărie, iar noi deja ne închipuim că e prima iubire a domnului agreabil.
Prima dimineaţă sub căruţa cerului încremenită în hăţurile gerului, nu o va uita nicicând Savastie. Acasă, de obicei, se scula târziu, când lumina sfâşiase deja voalul de mireasă al dimineţii şi soarele conducea ziua pe altarul său de la crucea amiezii. Aici, când nici nu se luminase bine, auzise bătaia timidă în uşă a unui frate, care murmurase doar atât: „Slavă unei noi zile!”. Privise pe fereastră şi observase foirea umană prin curtea răstignită sub pasul viscolului de peste noapte. Monahii i se păreau un muşuroi de furnici harnice, încovrigate de frig, dar care alergau de colo-colo, bătând omătul cu fulgerarea rasei lor monahale. Coborâse la trapeză şi mâncase pe fugă. Aşa făcea ori de câte ori trebuia să înceapă o lucrare.
- Ziua bună, Bâzdoacă.
- O fi, Rămurele.
- Auzi, bre, dă-mi şi mie trei din alea în plic, ca la oraş, de le bagi în apă şi se fac calde şi maro, le dugheşti şi nu mai dormi trei zile.
- 3 în 1, cafea de aia?
- De aia, de aia, că mă omoară Toderaşu’ la cap.
- Câte vrei, bă?
(1) Mic și-o inimă de plumb
---------------------------
Toată lumea crede că soldățelul cu un singur picior avea și inima tot de plumb.
Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea și mai tristă, dar așa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.
- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că ești întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.
- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.
De aceea Mic nu o văzu niciodată desenată altfel decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.
- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldățelul.
Deschid ochii, nu văd nimic; încerc să-mi mişc mâna dreaptă şi ... nu reuşesc. Cred că sunt întins pe spate. Cu auzul vreau să desluşesc locul în care mă aflu... Vreau să mă ridic şi ... nu pot. Simt că am libertate de mişcare numai că ... nu pot. Cel mai rau mă deranjeaza ochii, nu inteleg dacă i-am deschis sau sunt închişi. Un singur zgomot mi-ar putea aduce o minimă orientare. Nu aud nimic, sunt în pământ.
Comentarii aleatorii