Norii lunecau atât de jos, încât trecătorii apăreau pe neaşteptate din ei şi tot aşa, pe neaşteptate dispăreau.
Fata a ridicat capul de parcă vroia să pătrundă cu privirea prin aceste rotocoale mohorâte. Cu genele sale lungi atingea marginea norilor, iar ochii ei erau singurele puncte albastre în mijlocul cenuşiului prevestitor de furtună.
– Eu nu te iubesc, – spuse deodată, continuând să privească în sus. – Tu m-ai minţit…
– Nu te-am minţit…
– Tu nu m-ai iubit.
El privea în pământ şi nu vedea ce se pertece deasupra lor.
– Eu te iubesc – spuse băiatul frecând nervos cu pantoful moviliţa verde pe care deja bătătorise o potcoavă neagră. – Te iubesc…
– Pur şi simplu ţi-e teamă că ai să mă pierzi şi o să rămâi singur.
- Dă-mi mâna, Hua, îi spuse Minyong fetei care abia avea curajul să privească spre prăpastia ce se întindea la câţiva paşi de ei. Nu-ţi fie teamă, eşti cu mine, cascada asta mă cunoaşte de când eram de-o şchioapă! Poteca este într-adevăr strâmtă şi foarte abruptă, dar nu mai avem mult până la baza cascadei şi, crede-mă, nu o să-ţi pară rău că ai acceptat să cobori cu mine spre trupul ei limpede de ape!
-Ploaia asta …
Clintise perdeaua afumată şi cerceta printre şiroaiele căzând din ochiul cerului, clipocind nisipos după dojana dulce a nopţii, într-un alambic de aramă murdar de borhot. Hohotea o lume a vatei de gheaţă peste casele cu acoperişuri pleoştite şi ferestrele de abur murdar, după vânzoleala dimineţii prin noroaiele mahalalei.
Scheuna printre pomii ofticoşi în trâmba de limpezime în acelaşi timp cu acel căţel neputincios, fără ochi, târât de ape în şanţul ce făcea un ocol larg cârciumii.
Dacă la aparat tot s-a anunțat că este revoluție și, pe deasupra, afară era o moină care îi scotea din case până și pe cei mai leneși, sătenii din Glodenii Mari și-au zis să nu stea așa, ca proștii. Era cumva chip de rostuială, numai să te miști repede ... Bucăți de acoperiș smulse de pe grajdurile ceapeului, iesle, marmite, parii staulelor, dale de beton, spalieri de vie, scânduri, țevi de udat, pompe, dar câte altele nu, puteai să vezi apoi mai în toate ogrăzile. Și după câteva luni unii rupeau bucăți din zidurile fermei zootehnice, după care curățau cărămizile de mortar cu ciocanul și dalta, încercând să le recupereze cât mai întregi.
Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
Comentarii aleatorii