A mai plecat un învins. Aseară şi-a încheiat toate socotelile cu viaţa, a deschis larg uşile şi ferestrele casei, implorând întunericul să-l acopere; şi acesta a intrat, l-a învăluit cu aripile de mătase, au dansat ultimul dans şi, poate, spre dimineaţă, au plecat împreună. În cealaltă împărăţie. Pentru totdeauna.
Maxim încă din primele zile de școală i-a convins pe toți că-i place cartea, iar la sfârșitul primului său an școlar a fost premiantul clasei. Maică-sa și frații săi nu mai puteau de bucurie și au hotărât că oricât le-ar fi de greu nu se vor lăsa până n-o să-l vadă pe Maxim om cu carte, adică domn, poate chiar învățător.
– Măcar cantonier de-ar fi, să ridice și să coboare bariera și tot nu se va chinuii corhănind buștenii prin păduri sau spărgând piatra prin carierere cum s-a chinuit tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! – se bucura Anna în fața învățătorului.
Mama lui Jamal e o femeie de treabă.
Chiar nu pricep, se scriu kilometri de texte și nimeni nu zice nimic despre femei.
De frumusețea lor, de șarmul lor inegalabil.
Privirile furate, dansul.Toate, artiste de cinema.
E greu de scris despre femei cum și cu muzica, nu prea merge.
Cum să descriu o fugă de Bach? Oricit am sta
lîngă pian descifrînd mișcarile, măinile
actriței cu părul delicat strîns la spate.
Fetele din filmele rusești erau înnebunitoare, cu codițele
lor împletite și ochi albaștri de cădeam sub scaunul
cinematografului de cartier. Mergeam la Scala,
să vedem Balada soldatului rus. Femeile plîngeau,
plîngeam și eu după banii dați pe bilet.
Nevasta lui Jamal, Jazziza, mi-a povestit de soțul ei, actor de cinema.
Joacă în filme de aventuri cu pirați.
John îl întîlnește pe Steve în Cutty Sark. John este avocat. Steve nu e.
Dungile de pe costumul lui John sînt late, în ton cu bleumarinul umbrelei atîrnată lejer de braț si pălăria. Ochii lui John se plimbă atent peste mulțimea de sîmbătă seara a pub-ului. Vede o pereche de urechi cunoscute. Steve are urechile mari, întotdeauna a avut urechile mari, imposibil de ignorat. Ceafa lui este un guleraș de piele roșie revărsată peste gulerul cămășii roz. Are sacoul în carouri și panatlonii kaki dintotdeauna. Steve privește pe monitor reluarea meciului dintre Manchester United și Chelsea. Geanta lui din piele roasă se odihnește îngrămădită între picioare.
Azi l-am văzut. A alergat spre mine, ca de obicei. Aș fi zis că mă va îmbrățișa ca după o lungă despărțire. Ascultam „Cradle”. Știam că lui nu-i place. Iată un lucru ce nu mă lega de el! Pentru prima oară nu am mai întrebat „de ce?”. Știam răspunsul. Îl uram. Ar fi urmat tăcerea, și apoi haosul. M-a îmbrățișat de trei ori. Tremuram. Era ca întotdeauna ...și atât de străin. I-am amintit de seara în care îi recitasem „Trei, Doamne, și toți trei” a lui Coșbuc. Fusese atât de impresionat încât începuse să plângă. Nu știam că vom avea aceeași soartă. Sau că voi avea. Îi plăcea când recitam poezii. Și eu iubeam asta. Aspiram la un destin aparte. Diferit de ceea ce cunoșteam. Dar știam prea puține.
Comentarii aleatorii