Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Şi cum era el curios din fire, vrând să vadă şi să audă tot, îşi făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu, printre neamurile care îşi boceau răposatul.
Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, şopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creştinească şi ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deşartă este viaţa omului, ca şi frunza pomului, că anii trec şi omul cu fiecare zi se apropie de groapă şi din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.
– Gândeşte-te omule şi te împacă cu Domnul în anii tinereţii tale, căci la bătrâneţe...
Zăpada apoasă cântă atunci când pășesc. Privesc peste umăr. Ghetuțele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am șapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alții să mă asculte. Pe tatăl meu toți îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă și seara se lasă cu negură rece. Pășesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu niște fulgi pufoși cât penele de la moțata noastră.
Nu o cunosc pe Nicole… Știu doar că uneori miroase a tutun ars, a vrej de dovleac și a orificii râncede. Lumina lovește nebună obiectele din cameră, aruncând praful ca o supremă dejecție peste figurile din ceramică, amorțite sau doar adormite.
Nu îl cunosc nici pe Andrei… Printre sunete de simfonii caniculare, proiecte de viitor și de trecut, rânjete sardonice ale unor plăceri nervoase, se întrezărește silueta sa cuneiformă, statuie carnală de Adonis nereușit, fumând negru și despicând secunde dintr-o așteptare atemporală.
O ura pe Nicole cu tăria unei iubiri. Iată ce-i scria unui amic despre ea, puțin timp după ce a cunoscut-o :
Stăm adeseori pe terasa mea de la etajul zece, eu, dramaturgul Florian, profesorul Pompiliu și filozoful Marcel. Ne uităm în gol pînă cînd privirea ni se face punte peste blocuri. Jos, pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut, se ridică o șchioapă de la pămînt, apoi cad amețiți la umbră, lîngă transformatorul de înaltă tensiune. Abia le mai zărim ochii, albăstrele ofilite de tăria văzduhului. Rîdem și ne alegem fiecare dintre noi un pensionar pe care să pariem. Pierdem pe rînd, niciun bătrîn nu ajunge viu în casa scărilor. Odată, unul a ajuns pînă la ghena de gunoi dar nu a fost fairplay, s-a sprijinit de gardul care împrejmuiește zona verde, ba chiar s-a ținut și cu dinții de iarbă.
Deşi indiciile îi persistau prea bine în minte, recunoscu destul de greu casa. Dacă nu ar fi promis că va veni negreşit, ar fi făcut cale întoarsă fără să forţeze poarta. Ar fi strigat de câteva ori, ca pentru sine, şi ar fi coborât dealul cu inima uşoară. Zdrobi sub tălpile pantofilor fructele ca nişte bobe de granat; cădeau dintr-un cireş prea înalt pentru a încerca cineva să i le culeagă. Crengile grele odihneau prieteneşte pe şindrila acoperită de muşchi. Pe alocuri, vălătucii lipsiţi de protecţia spoielii de sineală lăsau vederii lutarul mâncat de cari sau modelul nuielelor de alun.
Comentarii aleatorii