-Am venit, am venit! Încetați cu aplauzele, ce Dumnezeu?
Răduțu e roșu-n obraji, verde fularul, ca iarba fragedă, foșnind sfioasă pe câmpul cu maci. Pulovărul vărgat îl transformă într-un motan. Băiatul ăsta nu-și mai trage piciorul ca pe-un sac de cartofi, cred că numără în gând intervalul dintre pași, mereu egali, cumva moi, așa cum e mersul oricărei feline. Fredonează un cântecel cules din rășina pinilor înfipți în sare, îl plimbă pe limbă, se preface că-l înghite și lăcrimează cambrat, icnește și scuipă un cocoloș de note stridente, răzuite de pe zidurile orbite de soare.
Răduțu se postează înaintea laiolului, își scoate țopăind o șosetă și descrie, în aer, un zig zag ceremonios:
-Majestate, otrava dvs!
Lasă plocon pachetul desfăcut, din care extrage un singur LM.
Iuda: Doamne, dacă tot m-ai chemat, porunca Ta e lege pentru mine. Spune-mi pe cine trebuie să mai vând.
Dumnezeu: A venit vremea să cumperi, nu să vinzi.
Iuda:
Onorată instanță,
Știți cu toții că eu am fost trădătorul lui Isus. Știți, desigur, că eu sunt un avocat care face mereu un joc dublu. Astfel, într-o primă fază, am să vă dau toate detaliile despre acest acuzat:
A fumat, a băut, s-a drogat cu cești mari de cafea, s-a culcat cu mai multe femei, și-a urât aproapele, a mințit, a furat, s-a crezut mai mare decât Dumnezeu, a zis că și el poate face pământ, a zis că are tot timpul din Univers, a scăpat mereu de moarte, pardon, de des-ființare.
Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraș gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiti de lumină.
Personal, nu avea nimic împotriva societății. Doar așa, în general, global, cum spunea, simțea un fel de nelămurire, ca și cum, redus la dimensiunile unei cutii de chibrituri, s-ar fi învârtit pe discul unui pick-up. În fiecare dimineață, cu excepția duminicilor, pleca pe jos la serviciu, un chioșc amplasat la un km de zona unde locuia. Mergând, se gândea la trecutul și viitorul său. Detașat, plictisit. Era cam singurul trecător la ora 5.30. Troleibuzele luminau când și când silueta ce aluneca pe lângă stații; oameni obosiți, țâfnoși, sătui de muncă se certau pe tema salamului. În prima parte a acelei ciudate plimbări, pe Daniel îl dureau ochii, îi ardeau de nesomn și băutură.
Se sfârșea toamna, priveam prin jaluzele orașul. Căpătase forma unui creuzet brun, în care frunzele arse apăsau umerii blocurilor, îndreptându-le ferestrele către trotuarele sparte. O desenasem în cărbune, pe o coală și încercam să privesc, prin transparența foii, suprapunându-mi ochii irișilor ei schițați, lipiți de geam. Nu reușeam, aș fi putut crede că orbisem, că orașul nu există, murmurând cântat “L`essentiel est invisible pour les yeux”, ca un mic prinț. Era bine…
Nu o mai întâlnisem de o săptămână, dispăruse de pe traseele pe care îmi fixasem posturi de pază. Adi Bălan, colegul meu, o văzuse cu trei zile în urmă, în piață, cumpărând garoafe. “Nu, nu m-a întrebat de tine…”
Comentarii aleatorii