Imdiola continua să existe. Părea o entitate apăsătoare, a cărei prezenţă, dezvăluită doar pe jumătate, îi accelera ritmul inimii. Şoapte străvezii îi străbăteau perdeaua de gânduri ajungând la conştiinţa sa şi biciuindu-l cu senzaţia neîmplinirii.
O căuta în amănuntele nesemnificative care îi aminteau de acea femeie simplă, departe de imaginea deificată şi, totuşi, umplându-l cu o nostalgie amară. Încerca s-o cucerească iarăşi, stabilindu-şi etape, trasee complexe şi accentuându-i frumuseţea.
O, beduinule, sânii ei sunători sunt ca niște dune pe care talpa mea nu le va săruta niciodată! Ca niște coloane de piatră suitoare în locuința răcoroasă și aspră a faraonului. Când a trecut pe lângă mine, secera lor a înmuiat genunchii mei și ochii mei au blestemat lumina în care m-am încurcat ca niște pânze de păianjen. Limba mea a căzut grea înaintea lor, tăblițele de lut s-au spart la șuierul lor. Sulița ochilor ei mi-a tăiat privirea în două și nu mai văd decât jumătățile lucrurilor. Și tu, călătorule, ești jumătate de drum, așa cum eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei.
„Eşti un nenorocit!” ai strigat în telefon, aruncându-l nervos în iarbă. Dino s-a îndreptat către locul în care aparatul a căzut în iarbă, amuşinându-l. „N-ai voie, vino încoace!” l-ai pus la punct, iar câinele s-a conformat, venind lângă piciorul tău, strângându-şi coada între picioare, rezonând într-un fel cu starea ta interioară. Ţi-ai aprins o ţigară şi ai încercat să te calmezi. Atâţia ani pierduţi cu un nenorocit... Cuvântul îţi intra pe nas, odată cu fumul, precum amiba care se hrăneşte cu creierul uman. La fel ca ea, deschidea tentacule pline de dinţi, ca nişte şiraguri ascuţite şi se înfingea cu voluptate în mintea ta ca într-o carne fragedă de pui, fiartă ore în şir. „Nenorocitul...” îngămai printre dinţi, trăgând adânc din ţigară.
În urmă cu vreo treizeci de ani, când cu chiu cu vai înjghebam un liceu ...mecanic (de pe lângă o uzină tot mecanică – de boghiuri și vagoane), printre sutele de țânci de-a noua unul se detașa de la o poștă. N-aveai cum să nu-l remarci. Era un țigănuș cu păr cârlionțat pe care ai săi îl purtau foarte îngrijit, având dunga pantalonilor mereu proaspătă, vestonul uniformei fără cute iar cămașa bleu arareori se întâmpla s-o îmbrace și a doua zi. Lăzărică Cerbu era țigan-țigan și nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulți stăteam la internat, el venea zilnic la școală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive – Țigănie Vale. Nimerisem în aceiași clasă, la B.
Balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente.
În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braț îndoit deasupra frunții și ochii închiși, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta.
Comentarii aleatorii