Odată, unchiul Fedea o păţi rău de tot.
Văzând o turmă de oi se gândi să-l sperie un pic pe cioban şi ascunzându-se în tufişuri, urlă întocmai ca un lup. Spre nenorocirea lui, ciobanul îl zărise cum se furişa printre tufişuri şi asmuţii câinele asupra lui:
– Şo pe lup!... Ru-u-u-pe-e-ei fâşu’ mă!...
– A-a-a-a-a!... se auzi din tufişuri, un răcnet sfâşietor, de-l trecură pe cioban fiorii.
Sprinten ca un veveriţoi, unchiul Fedea se căţără spre vârful unui mlădios stejărel. Văzându-l în deplină siguranţă, în vârful stejărelului, ciobanul vru să cheme câinele la oi, dar deodată din tufişuri, se auzi un «tr-r-r-r-rosc!», un «A-a-a-a-a!...» şi mai sfâşietor decât primul, un «Ă-ă-ă!» înnăbuşit şi un «ha-r-r-r-r-r» de toată frumuseţea.
Abia ce m-am trezit brusc din somn. Soţia încă dorme. Mă dau jos din pat cu mişcări nervoase. Mă înfig în papuci. Pereţii din baie sunt încă umezi. Am uitat uşa închisă peste noapte şi nu s-au uscat după duşul de-aseară. Deschid robinetul. Dau cu apă rece pe faţă. Mă privesc în oglinda încă uşor aburită. Sunt eu...
„Care ‚eu’?”
„Cum care eu?... Eu!”
„Nu mai fă pe interesantul, spune CARE ‚eu’?”
„Adică?”
„Fii precis, spune cum te cheamă!”
Îmi vine să râd. Dau să-mi pronunţ numele, oricât de ciudat ar fi să-ţi pronunţi numele în faţa oglinzii, dar... eşuez. Mai încerc o dată. Limba tinde să ia forma unor vocale, unor consoane, dar cade neputincioasă. Gol. Sec. Rămân cu ochii fixaţi pe imaginea mea din oglindă şi cu gura uşor căscată de uimire.
„Vezi c-ai uitat?”
Copilaşul nostru aleargă pe plaja cea demult pustie, încercând să urmărească, cu mânuţele lui dolofane, făgaşul sărat al undelor marine, în timp ce, dragul de el, cu picioruşele lui bucălate, boncăluieşte, de minunăţie, în apa mică de la ţărm. În fapt, este o dimineaţă tânără lui Yuè-Juillet cel de apă de trandafir, care tocmai a fost plămădit, ca picioarele Afroditei, din spumele jucăuşe ale undei. Nu ştiu ce s-a întâmplat în ultima vreme cu pescăruşii. Sunt din ce în ce mai gălăgioşi. Îmi pun şalul pe umeri, şi mă grăbesc să ajung ca să îl cuprind pe Mihai cu mâna asta ofilită, de ceară, pe care tu ai aşezat un inel argintiu, asemeni nisipului acestuia calin, atunci, demult, atât de demult, că nici nu mai pot şti, cu precizie, când.
E cald. Geamul s-a topit. Soarele intră. Aşternutul mi s-a lipit de spate. O altă dimineaţă, acelaşi paradis. Magda s-a trezit de mult, nu care cumva să întârzie la muncă. E harnică asemenea unei furnici soldat, dă-i ceva de făcut şi un termen limită, bucurie supremă. Uşa dulapului e întredeschisă şi pot zări mâneca costumului care mă cheamă. În fiecare dimineaţă mă cuprinde aceeaşi frică din cauza paşilor Magdei care se îndreaptă către dormitor. Vine să mă trezească, să mă logheze cu societatea, vrea să mă trimită în prima linie a salariaţilor.
Comentarii aleatorii