Vreau o cafea. E cinci deja și azi n-am băut decât o ceșcuță înainte de cursul lui Bocea. Mă uit prin agendă și-mi dau seama că nu mai am niciun prieten pe care să-l sun când îmi vine. E puțin trist, dar refuz să mă gândesc, așa că mă ridic și plec. Pardoseala scârție, afară e o ceață groasă, nu o simt. Cum ar fi să-mi iau catrafusele și să mă car naibii undeva unde chiar nu știu pe nimeni, unde nu trebuie să salut pe nimeni din politețe ca după să-i spun de frumusețe în gând. Aș face globetrotting.
III.
În tren, oamenii comunicau din priviri. În cazul în care aveai mai mult de mers, puteai să-ți faci o mulțime de cunoștinte noi. Era și un lucru util pentru că cei care ajung la serviciu la ora 10.00 sunt angajați importanți, cu privilegii. Cu mici Iude sau excepții…
El chiar se reîntâlnise încântat cu două persoane pe care le cunoscuse cu o zi în urmă. Era sigur că sunt amici și că stau în aceeași zonă. Cam atât putea spune dar era destul având în vedere că se priviseră doar două zile.
– Unde te las? îl întrebă Andrei pe Maxim, când ajunseră în oraș.
– Orinde, unde te oprești și tu! Trebuie să trec pe la o cunoștință, iar pe urmă trec pe la spitalul orășenesc să mă interesez dacă pot face practica la ei.
– Spune-mi unde să te aștept, sau poate te întorci acasă cu trenul?
– Nu, nu mă aștepta! Mă voi întoarce mâine, dacă nu chiar poimâine, am mai multe de rezolvat.
Andrei băgă mâna în chimir de unde scoase câteva bancnote împăturite și îi întinse lui Maxim.
– Ia-i, o să-ți prindă bine!
– Nu trebuie Andrei! – încercă să-l refuze amabil Maxim.
– Ia-i te rog, că eu pentru tine i-am ținut! – spuse aproape rugător Andrei.
– Îți mulțumesc Andrei! Îți mulțumesc foarte mult!
– E, fii pe pace!... – dădu din mână Andrei.
– Ei, atunci la revedere!
Într-o amiază călduță de august, eram cinci bărbați la răspîntie și dezbăteam în liniște o problemă de maximă importanță pentru țărănimea română: dacă o să-l găbjească americanii pe Ben Laden. Mi se ceruse părerea și cătam să fac față subiectului conform cu statutul meu de „telectual” cu cablu. Dar n-am apucat să purced la speech-u-mi care – eram convins! – va intra în cartea de aur a satului patern, cînd încep să bată clopotele a mort. Așteptînd să se facă liniște, căci biserica e la doi pași, oamenii își aprind țigările și încep să pufăie liniștiți. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacșiș gras de la rudele mortului și acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
E 7 dimineata, vijelie - plecarea, deja cald, miros lenes, cauciuc. Azi unde ma duce masina? Te conduc? Nu, dar te aleg. Supune-te. Soferul ma priveste de sus. Du-ma! Dar alegerea ma domina. Ma sprijin de geam. Mai am amprente? Identitate? De ce? Ca sa mai existe un creator al destinului. A, nu, al alegerii, eu. Gresitorul. Soferul inca ma fixeaza si intinde mana. Trebuie sa dau ceva in schimb? Hai, du-ma gratis, promit, nu stric nimic, hai, demult n-am mai avut parte de un cadou ales. Dar nu-l sensibilizeaza nevoia mea de drum fara gropi, povarnis-free, de-un egoism al lejeritatii meschin. Nu, e clar, au mai fost si altii sa cerseasca un drum facil.
Platesc.
Comentarii aleatorii