Și acum - despre "Inclupatul" Bârligiu.
Domn-inginer, mă copile…hai cu mine. Îl privesc surprins. Bârligiu se ridică greoi. Își ia din cuierul-pom pelerina cauciucată. Frunzăresc raportul de la sonde (tocmai a fost transmis la întreprindere; se transmite de două ori pe zi: dimineața, la ora 5 și seara, la ora 8. De la întreprindere, la trust; de aici, la minister. Invariabil, în fiecare zi - ca un ritual). Îl închid în sertar. Încui. Pun cheia la locul ei, sub birou - s-o găsească brigadierul de schimb, dimineață. Îmi iau canadiana. O îmbrac din mers.
În unduirea zilelor de vară se simțea uitat, ca și orășelul de provincie în care-și număra clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gândurilor topite în arșița nerăbdării de a părăsi locul acela, în care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine și mergeau în cârjele indiferenței și resemnării. Confuz, dar neresemnat, își făurise un surogat de refugiu în lectura prelungită și plimbările chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde își limpezea gândurile în albastru și în acorduri de blues susurate de terasele Vămii Vechi, loc de pierzanie al atâtor boemi, constrânși, ca și el, de nimicnicia orașului, să se retragă temporar în limbul acela rupt de lume, pe plaja stăpânită doar de soare și scoici.
Femeia își urmărea gândurile cu precizie maximă. Se întreba dacă va arăta bine, moartă cu buzele așa de roșii. Să lase vreun testament? Nu avea nimic. Era hotărâtă să moară și atât. Nu mai avea nici un sens să prelungească agonia. Căzătura din copilarie se lăsase cu urmări. Fusese degeaba pe la medici. Migrenele continuau să persiste, tratamentele erau inutile. În plus, acum avea amețeli și vărsături.
Cel mai bun lucru era să moară elegant. Se hotărâse. De ce să nu aleagă ea momentul?
Voi lua moartea prin surprindere!
„De ce îți place atât de mult zmeul ăsta?”
„Pentru că seamănă cu un fluture. Uite aici am desenat un ochi, nu foarte mare, cât să-l văd eu. Îți arăt și ție, vezi?”
Educatoarea se aplecă mai tare înspre zmeu și se prefăcu mirată de ceea ce vede.
„Extraordinar, dar ce bine seamănă. Aș fi putut să jur că e un ochi adevărat.”
„Da nu eee! Te-am păcălit!” Cei doi dinți din față lipseau, lăsând să se vadă limba care se încorda fericită înăuntru. Din gura lui ieșeau hohote cristaline de râs. Era fericit de isparava lui, sau mai bine zis de faptul că a întrecut-o în mintea lui pe educatoare.
„Dar Mihai, eu credeam că fluturii sînt albi. Eu doar din ăia am văzut.”
Comentarii aleatorii