«Aşe îmi trebuia mie azi biserică cum îi trebuiesc lupului ocheri, bombănea unchiul Fedea stând în genunchi şi din când în când uitânduse cu coada ochiului spre ornicul de pe perete ce-l dăruiese bisericii Mnihai a Bodnarului. – Da parcă poţi desluşi de aici ţifrele de pe faţa ceasului? Şi ţaigărele-s subţiri ca nişte igliţe de ’mpletit ciorapi... Da de la zgârciobul de Mnihai a Bodnarului la ceva mai bun nici să nu te aştepţi. De ar vedea el ce horlog are domnul puliţişt. Zici că-i credenţ nu ceas! Iar când e punt ora ezactă, sare din ea un cuculete şi aşe de mândru cucăieşte de zici că eşti în Dumbrava Tătarului nu în odaia puliţiştului, iar calicu’ de Mnihai a Bodnarului dăduse bisericii – ia ţie Ilia ce mie nu-mi hia! Da şi popa îsta atât întinde căzania, de mi-or amorţit genunchii.
Azi l-am văzut. A alergat spre mine, ca de obicei. Aș fi zis că mă va îmbrățișa ca după o lungă despărțire. Ascultam „Cradle”. Știam că lui nu-i place. Iată un lucru ce nu mă lega de el! Pentru prima oară nu am mai întrebat „de ce?”. Știam răspunsul. Îl uram. Ar fi urmat tăcerea, și apoi haosul. M-a îmbrățișat de trei ori. Tremuram. Era ca întotdeauna ...și atât de străin. I-am amintit de seara în care îi recitasem „Trei, Doamne, și toți trei” a lui Coșbuc. Fusese atât de impresionat încât începuse să plângă. Nu știam că vom avea aceeași soartă. Sau că voi avea. Îi plăcea când recitam poezii. Și eu iubeam asta. Aspiram la un destin aparte. Diferit de ceea ce cunoșteam. Dar știam prea puține.
Când peste două zile Maxim s-a întors din oraș, era mai, mai să treacă pe lângă casa lor nerecunoscând-o. Cum era s-o recunoască dacă doar cu două zile în urmă avea pereții prăfuiți, zgârâiați pe ici colo și decojiți de căldura soarelui, iar acum era zugrăvită într-un albastru liniștit și senin ca cerul unei dimineți dintr-o zi de sărbătoare. Ferestrele și ușa erau proaspăt vopsite, curtea curată, toate puse la locul lor, iarba și buruienile cosite, iar trunchiurile celor doi cireși erau văruite în alb. Totul arăta minunat ca într-un tablou pictat de un pictor talentat.
Rămase o clipă agățat între cer și mare, albatros în plutire inconștientă. Sarea îi umplea sufletul de castele și coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent și rece ca o cavernã bolnavă. Marea își alerga valurile, lingând nisipul trist și pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpãrul copilãriei. Își dădu drumul pe faleza roasă de arșița vânturilor, cari molfăind trecerea vremurilor.
– Petre, vin jăndarii! spuse intrând în odaie nevasta lui Klontz.
Klontz vru să iasă în întâmpinarea lor, însă ușa se deschise înainte să ajungă la ea și în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați găsit?... întrebă Klontz neliniștit.
– Pe cine? zâmbi căpitanul către profesorul Stănescu.
– P-p-pe Maxim... se bâlbâi Klontz.
– L-am găsit! Spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună ca o sentință în propriile sale urechi:
– Și?...
– Și o să veniți cu noi domnule Klontz! răspunse ironic căpitanul.
Comentarii aleatorii