Totul incepe sau poate ca se termina cu acest vis. E bine spus?
Realitatea isi bate joc de mine sau poate ca nu face decat sa-si adauge o noua masca necunoscuta.
Realul dispare aruncandu-ma dincolo de limitele cunoscute. Disperarea ma invaluie ca frontiera chitinoasa a crisalidei. Plutirea se agata cu disperarea spotului luminos ce se prelinge prin reteaua cristalina a opticului. Urletul se disipeaza ca unda de soc, ce revine in punctul de plecare sleita si golita de orice putere. Golul se strange, valatucindu-si nemiscarea in jur, ca una din acele suprafete aberante fara de inceput si fara de sfarsit. Caderea continua tradeaza nesansa realului de a se ascunde definitiv.
Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui.
Se trezi cu frigul în oase. Simţi legătura la degetul gros de la picior. Deschise ochii şi se sperie. Era gol, alături de alţi morţi, femei şi bărbaţi, cu toţii dezgoliţi şi aruncaţi în neorânduială. Fixă câteva din chipurile de ceară ce-l înconjurau. Tremura. Scăpă de plăcuţa de plastic de la picior şi încercă să se ridice, să umble pentru a se încălzi şi să bată în uşa ferecată pe dinafară pentru a ieşi din morgă. Era neputincios. Nu reuşi decât să dea drumul unui geamăt sinistru, fără ecou. „Să mori la morga, după ce-ai scăpat de moartea cu chip de aramă”. De data asta reuşi să râdă cu poftă, deşi nu-şi auzea glasul. Recapitula în gând chinurile delirului şi apoi negura leşinului sau somnul adânc în care căzuse fără vreo viziune de pe lumea cealaltă.
Se lăsase noaptea. O noapte senină și liniștită ca sufletul unui copil. Satul dormea în îmbrățișarea dealurilor ce-l înconjurau. Peste tot era liniște. Până și apa adormise în pârâul care șerpuind, îl împărțea în două. Stelele se scăldau vesele în apa limpede sub peretele stâncos al Dealului Alb care se înălța impunător deasupra satului, iar luna se prefăcu în punte de argint, necălcată de picior de om, peste pârâu.
La poalele Dealului Alb, în locul unde pârâul se despărțea de stâncile sale, evreii își construiseră o sinagogă, pe care pravoslavnicii din sat au denumit-o ”Galilee evreiască”. Tocmai de la această ”Galilee” pornea o potecă abruptă care urca până în vârful dealului.
Învățasem cine sunt. Pentru cei mai mulți oameni, realitatea este experimentală. Cu mine însă, cel puțin în anii de copilărie, a fost altfel. Satul meu, muntele, râul, pădurea. Casa mea. Părinții, ceilalți copii din sat.
Comentarii aleatorii