Asculta Bach în acel început de noapte. Scria că se simte singură şi e frig acolo unde se află. Sigur că înţelegeam fiecare cuvânt. Aproape că îi simţeam respiraţia, îi citeam privirile, resimţeam durerea aşteptării ei. Ignoram să continui croiul altei aventuri. M-am deconectat cu un simplu: „Scuze!”. Sigur că puteam iniţia o nouă poveste a două destine ce nu se vor intersecta niciodată. „Niciodată să nu spui niciodată” spunea ea. Înţelegeam că asemenea escapade on-line nu sunt altceva decât nişte ruperi de realitate, evadări în romanele râvnelor deşarte, într-un epic eudemonic în care cuvintele capătă forma sentimentelor. Melanjuri de fraze, frânturi de eufemisme, semnele solitudinii povestite străinului aflat la unul din nodurile aleatore din paingul conexiunii.
Femeia își urmărea gândurile cu precizie maximă. Se întreba dacă va arăta bine, moartă cu buzele așa de roșii. Să lase vreun testament? Nu avea nimic. Era hotărâtă să moară și atât. Nu mai avea nici un sens să prelungească agonia. Căzătura din copilarie se lăsase cu urmări. Fusese degeaba pe la medici. Migrenele continuau să persiste, tratamentele erau inutile. În plus, acum avea amețeli și vărsături.
Cel mai bun lucru era să moară elegant. Se hotărâse. De ce să nu aleagă ea momentul?
Voi lua moartea prin surprindere!
salvează-mă curg prin venele tăiate de fierul ascuns ruginit curg direct în pământ orezul mă soarbe cu tot cu noroi e ciudat cum încă mai visez aripile din lemn nesperiată urma să mă ridici cu ele peste sărăcia lucie să mă duci peste mări şi ţări să mă pui într-un trup de fată liniştită şi veselă
ridică-te soarele nu poate apune azi până nu te ridici cămaşa ta cadrilată se scufundă încet şi ţip hei nu ne vede nimeni încremeneşte clipa sub puterile mele timpul îşi pune garou îşi face respiraţe gură la gură singur nu ne vom pierde unul de altul ridică-te băiete
III.
În tren, oamenii comunicau din priviri. În cazul în care aveai mai mult de mers, puteai să-ți faci o mulțime de cunoștinte noi. Era și un lucru util pentru că cei care ajung la serviciu la ora 10.00 sunt angajați importanți, cu privilegii. Cu mici Iude sau excepții…
El chiar se reîntâlnise încântat cu două persoane pe care le cunoscuse cu o zi în urmă. Era sigur că sunt amici și că stau în aceeași zonă. Cam atât putea spune dar era destul având în vedere că se priviseră doar două zile.
Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreț. Nu li se relevă nici un adevăr esențial și nu-și cartografiază toată viața într-o expediție fulgerătoare prin memorie. Mai ales când moartea se lasă așteptată, întârzie pe culoare, promite și nu se ține de promisiuni… Pierdut în așternuturi, înjumătățit de boală și de bătrânețe, Ulm simțise de câteva ori adierea rece a morții. Frisonul pornea din piept spre extremități, iar el nu reușea decât să se roage să nu-l prindă cu vezica plină. “Am vezica slabă. Dacă mă scap?” Apoi încercase, într-un efort conștient, să recupereze imagini din trecut pe care să le ia cu el. Nimic. Lucrase douăzeci de ani într-un magazin de sticlărie iar acum avea aceeași senzație ca atunci când trebuia să facă inventarul.
Comentarii aleatorii