Dincolo de livezile cătunului nostru, de unde începe păşunea ce se întinde până la pădurile Cornetelor, se înalţă semeţi, strălucind sub soare într-o armonie de roşu şi verde cireşii bătrânului Busuioc.
Unii dintre ei, bătrâni, cu crengile rupte de furtuni, alţii mai tineri, înalţi ca stejarii cu coroanele mari şi cu câte o sperietoare de păsări răstignită în vârf. Poamele lor roşii îmi atrag privirea, îmi fac cu ochiul, mă ademenesc, mă cheamă, mă strigă...
Îmi propun să nu mă uit într-acolo, dar nu rezist mult timp şi mă uit pentru că nu se poate altfel.
Mă uit doar şi înghit în sec, la fel cum probabil, se uită şi înghit în sec şi alţi copii.
Sunt fericit pentru că trăiesc în România deoarece nicio zi nu seamănă cu alta, cel mult preia unele idei rumegate în ziua anterioară. Sunt fericit să aflu că mulți dintre colegii mei scriau pe genunchi note informative la securitate doar pentru a mă ridica în slăvi. Unii dintre ei au ajuns senatori, deputați, miniștri... Încerc să-mi imaginez cum îl aborda securistul pe Dacian, fostul meu coleg de liceu, de facultate și de intreprindere. Își aprindea tacticos o țigară și îi explica utilitatea compunerilor cu iz literar pentru bunul mers al societății, după care îi oferea un formular tip. Securistul pleca iar Dacian scria inspirat până peste urechi de muza Securității. De ce ar fi făcut Dacian asta? Pentru foloase materiale, pentru favoruri personale, pentru celebritate? Nicidecum.
Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Şi cum era el curios din fire, vrând să vadă şi să audă tot, îşi făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu, printre neamurile care îşi boceau răposatul.
Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, şopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creştinească şi ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deşartă este viaţa omului, ca şi frunza pomului, că anii trec şi omul cu fiecare zi se apropie de groapă şi din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.
– Gândeşte-te omule şi te împacă cu Domnul în anii tinereţii tale, căci la bătrâneţe...
În umezeala pârâului, își păstrau verdele doar frunzele de podbal. Ea părea de necuprins. Rămânea neschimbată în ritmul alert al anilor, doar anotimpurile îi transformau lăstarii rari. Tremurul cordonului, retezat atunci de o seceră, înregistra fiecare adiere, contrasta cu nemișcarea crengilor golașe. Scobitura săpată de un incendiu scotea un vuiet stins ca o chemare. Se adăposti de lapoviță în interiorul negru, căptușit cu urmele mocnirii. De sus, fulgi mari, apoși îi loveau fruntea prelingându-se ca niște broboane de sudoare. Valea adormea cernită.
Comentarii aleatorii