Există în definiția timpului nostru clipe ce par imperceptibile, clipe ce se vor a fi păstrate și retrăite la nesfârșit, clipe ce nu le vrem trecute. E cumva fericirea cumulul acestora? Nu știu, eu de fapt nu caut fericirea asta, atât de relativă, atât de neatins, atât de...utopică. Nu, eu caut mai multe clipe, poate miimi de secundă, poate minute, poate ore, poate veșnicia între patru găuri negre, la cei patru poli ai fanteziei mele. Sau poate caut drumul cel mai lung către tine. Drumul acela plin de clepsidre al caror nisip nu se termină niciodată, de ceasuri în care numai minutarul funcționează. Da, da, tot mai vreau sa opresc timpul, poate voi reuși, sau… am făcut asta deja.

Strada Paradisului nu era într-o zona rezidențială, după cum eronat sugera numele. Era genul de alee pe care l-au mazilit pe Brîncoveanu. Dacă mazilit s-a chemat. De undeva, de peste tot mai exact, emana un miros înăbușitor, greoi, care plana ca o umbră. Clădirile îngrămădite ridicau colțuri, cîrlige pe acoperiș, cum se găseau odată în Amsterdam, pe canale, unghiuri și scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avea impresia că pășise în anii 1800, încercă să-și amintească... numai în Strasbourg avusese sentimentul acesta. La un balcon, o femeie scutură un covor murdar, alcătuit din fîșii cusute, multicolore. Poartă o fustă largă, cenușie, o scufie cu un model curios și o urmărește cu o expresie pătrunzătoare, de-a lungul străzii, nu o scapă din ochi pînă nu o ia la dreapta.