Dana se pieptăna. Îi plăceau copiii mult. Anne se uita la părul mamei. Aveau aceleași bucle. Lukas somnoros mânca stafide uscate. Nici nu se schimbase pentru școală. Era plictisit de recordul propriu. Juca 3d mai mult.
- Alles gut? Du-te și te schimbă să nu întârzii!
- Ich will nicht. Bombăni ceva și ieși din cameră.
- Unhöflich... Exclamă Anne râzând. Er ist ein schlecht!
Fata își luă de pe masă Ipodul și se pierdu prin casă. La bucătărie Lukas rătăcea prin frigider. Își alese cerealele. Tocmai atunci o mașină intră pe alee. Și claxonă scurt. Dana ieși repede. Cei doi frați se îmbrățișară strâns.
- Tu trebuie să fii Alexandra, nu?
- Ja. Warum nicht?
- Lexa cred că vrea să te impresioneze, Dana!
sîmbătă după paşti Lina s-a dus pe vale să mai stea şi ea de vorbă cu tac’su Drie.
ajunsă în cimitir a luat trei cărămizi spoite cu var le-a pus una peste alta şi s-a aşezat pe ele îndesîndu-şi fusta între picioare. că să vezi mă tată aşa că să vezi tată pe dincolo că nu ai mai venit şi tu pe la noi că Mărin a spurcat şapte fete mari că acum trăieşte cu Filofteia să o arză focul şi pulberea pămîntului să se pună pe ea şi nu Mărin al meu că cîr că mîr. şi la fiecare vorbă Lina mai rupea un fir de troscot – Filofteia haţ Mărin haţ tată haţ uite aşa na!
ai luat ascensorul, ai apăsat etajul 70, pe la 15 mă uit la sănii tai muguri și îmi dau seama că o sa te iau de nevastă, bănuiesc o frumusețe mocnită într-un interior gotic, e deja 18, te rujezi, îti pui paco rabane în dosul urechilor mici, ai ochelari de intelectual, fumurii, socialistă deci, te uiți fugar la mine, îmi scoți limba între lecțiile de engleza aplicată, e 25, ai un prieten, un psihopat la modă ce te torturează cu idei postmoderniste și cămașe cadrilată de mahala, mă tragi spre tine, ai vrea copii la 29 dar acolo coboară toți masculii, sunt deja borțosi, insipizi, plicticoși, e etajul marilor afaceri, al călatoriilor pripite, urcăm, coborîm, mă accepți așa cum sunt, cu frici mărunte și obsesii de sindicat, e deja atît de tărziu că vrei copii amarnic, măcar la 33, măcar la 37,
amintirile scriitorului, povestite de personajul-dumnezeu
Întors din concediu, m-am reobișnuit cu greu cu scârțâitul asurzitor al metroului, cu amărâții adunați în jurul canalului, undeva prin cartier, care umflau și dezumflau ritmic punga cu aurolac.
Zile în șir am încercat să scriu, am tastat și am șters, am înlocuit paginile din Word cu foi A4, însă nu am reușit. Sub unghii mai aveam încă nisip din ultima cetate vizitată.
Apoi într-o noapte am găsit o altă noapte mai veche, în care, stând în veranda bunicii, la capătul trotuarului mărginit de viță de vie, l-am schițat: o umbră de nas, înălțimea frunții, dincolo de ea una-două trăsături, care îmbinau colericul cu melancolicul și nășteau un personaj vag, căruia neapărat trebuia să nu îi dau viață continuă, ca să nu mi se întoarcă împotrivă.
Anei îi plăcea să se ghemuiască printre vise, ca un câine al nimănui în culcuşul săpat în nisip. Culcuş ce urma să-i ţină cald sau răcoare, după anotimp. Visele nu au anotimp, au doar speranţă, iar nisipul nu are vise; câinele poate să aibă, uneori.
Visele pot fi de zi şi de noapte. Le creezi sau îţi creează, câteodată,.. coşmaruri.
Comentarii aleatorii