S-a întâmplat aseară, nu ajunsesem de mult acasă, încercam să fac ordine în gânduri, să înțeleg ce a fost cu ziua de ieri... În fine, pe aragaz chinuiam un ou care parcă se încăpățâna să nu fiarbă, tocmai oprisem apa care curgea în cadă, când am auzit-o! Mi s-a părut un strănut, apoi un mieunat prelung, apoi un plâns de copil. Da, era un plâns de copil. Prin întunericul de pe scară am observat o geană de lumină albă, am auzit iarăși oftatul acela... Era Dia, fata vecinilor de la patru. Am aprins lumina. Stătea ghemuită pe scări. Și-a dus arătătorul la buze și mi-a făcut semn să tac.

O zărise în tinereţe, cu mulţi, mulţi ani înainte, după căutări febrile, o descoperise acolo unde nu s-ar fi aşteptat, într-un colţ de lumină, în văzul şi la îndemâna tuturor, asaltată de pretendenţi, agasată de insistenţe, unele obraznice, altele excesiv de timide, răvăşită de încercările repetate de agresare a intimităţii, obosită, dar în acelaşi timp furioasă, gata să sfâşie orice şi pe oricine.