Țiganul din colțul salonului e tot mai rău, nu mănîncă de cîteva săptămîni. Are brațele atît de subțiri încît mi-e greu să montez tensiometrul. De fiecare dată cînd ajung la el înghit nod după nod. Ajung să mă urăsc că mi-e bine, că-l duc cu vorba cum fac toți. Iulian mi-a povestit cum în operație i-au gasit și un ghem de ascarizi în intestin. Ce pedeapsa să mori într-un pat de spital, sperînd în asistente care mint că vei fi bine; și speri pînă începi din nou să transpiri, să tremuri, nici azi n-ai mîncat, nici ieri, nu-ți amintești de cînd, leșini, coma hipoglicemică, cînd te trezești ai o perfuzie montată deasupra.Te mint că trăiești, te mint că mori.
Doamna aceea, cu părul blond, înspicat cu alb, coborât în bucle pe lângă tenul deschis la culoare, aproape palid, se privea în oglinda de la baie. "Frumoasă culoare de păr am! cât se mai chinuie puştoaicele astea să prindă nuanţa asta!"
......„Îmi crapă capul. Parcă cineva mi-a băgat un tirbuşon într-un ochi şi înaintează în sus. Încerc să-mi pipăi fruntea, dar palmele nu ajung acolo. Şi bărbia parcă mi se desface, îmi simt gingiile umflate. Dar cel mai rău mă dor genunchii. Nu ştiu, ceva de fier mă apasă pe rotule, strivindu-mi picioarele. Vreau să le îndoi, dar ori nu mă ascultă, ori n-au loc. Miroase a beci. Ba nu! A rădăcini, a pământ. Sau a lemn. Dacă nu aş clipi, aş spune că am ochii închişi, aşa beznă e. De fapt, cu ei închişi, tot mai disting câteva pete. Şi frigul ăsta... Scot limba, o învârt.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Omului îi este frică de moarte, da, dar nu e la toată lumea în aceeași măsură. Îi deosebește gravitatea păcatului pe care îl au de dus cu ei dincolo… Și înțelegerea morții ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire… Pe omul pregătit nu-l sperie nici moartea, nu-l surprinde nici judecata cu traista goală. Nu m-am gândit niciodată dacă moartea este o pedeapsă. Important e să ne găsească pregătiți sufletește... Cel care cugetă la moarte, scapă de moarte, iar cel ce cugetă doar la plăcerile acestei vieți trecătoare, își câștigă moarte. Nu de moarte trebuie să ne temem noi, pentru că, în fapt, moartea este nemurire, ci de pierderea sufletului să ne temem. (Părintele Iustin Pârvu: O viață de mărturisitor)
Comentarii aleatorii