Pereții sunt văruiți cu un verde palid; lîngă ușă stă o asistentă cu părul roșu.
Nu vă supărați, se fac vizite azi?
Asistenta nu ridică ochii spre ea.
Mă scuzați, am întrebat dacă se fac vizite azi.
Ce vrei, domnișoară?
Să văd pe cineva.
Și cine te oprește. Intră.
O vizitează un prieten din Arizona. Are de lucru și mai sunt și pisicile (...), Fiecare cu legea sa, Ne facem noi mari, îi scrisese demult când mai credeau că or să intre în uniune, Dacă ne vor să stea la coadă până le facem cinstea să intrăm, Asta s-a întâmplat pe vremea jocului cu mărgele de sticlă, singura carte pe care a citit-o de trei sferturi de ori, Las' că ne facem noi mari
Aproape că trăiau numai cu bere și pâine. Profitau și de faptul că Alex avea abonament la cantina studenților. Ea oricum nu mânca acasă și ai ei o priveau tot mai suspicios, mai ales tatăl, care devenise destul de curios și o întreba mereu unde se duce, de ce întârzie atât de mult, cu cine pierde nopțile în week-end-uri. Nu le răspundea, făcea pe misterioasa. Ce naiba căuta ea într-o familie de snobi, cu aere de mari bogătași și funcții mari prin ministere, care mai de care mai pompos botezate!? Îi ura cumplit, mai ales pe taică-său, grobian din fire și care, descoperindu-i jurnalul, își bătuse joc de ea și o făcuse intelectuală frigidă. Cum avea să facă ea bani? În stradă, că la catedră murea de foame și nu avea să se ocupe nimeni de creierul ei, ca de al lui Einstein. La ASE, ce Litere!
Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din ţarcul de nori. Vine spre mine şi nu am cum să mă feresc. Şoseaua imensă. Câmp din toate părţile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo jumate de kilometru, adusă de spate de vântul nisipiu. Aripi de păsări speriate, cât roata carului, dispărând în decorul alertat. Trosnete de bici. Pe alocuri, cerul se crapă să cadă pe mine, nor cu nor. Teama, o femeie cu ochi de cenuşă, deschide şi intră. Aş fi zis că locurile sunt ocupate până la refuz, dar uite că ea, deşi are 1.80 şi sânii plini, s-a strecurat. O fi avut rezervare?!
Acum locuiește singur. Casa pe care o avea în partea de sud a orașului i s-a părut prea mare, după ce soția lui a plecat luînd și mare parte din lucrurile lor. Îi convine acest bloc cu trei etaje, apartamentul mic de la parter. Domnului Dragu îi plac geamurile joase, cîteodată iese în fața scării, unde vecinii lui stau de vorbă sau joacă șah; nu are timp să îi salute, cu toate că nu pare a se grăbi undeva. Abia dacă știe cum îi cheamă. Sunt oameni bătrîni cu toții, ca el, îi vine să spună, cu tricouri bej sau verzi cu guler, unii cu pantalonii descheiați, alții cu ghete și iarna și vara. Toată scara se scufundă în tăcere și întuneric pe la 9-10. Domnul Dragu ține lumina aprinsă pînă tîrziu, dar la fel face și singurul tînăr din bloc, fotograful de lîngă el.
Comentarii aleatorii