Nu prevăzusem că, dupa închiderea fabricii, autobuzele ce legaseră cândva orașul “puternic industrializat” de siliștenii aflați la câțiva kilometri se răriseră într-atât. Pierdusem două ceasuri bune în gară, punând întrebări puținilor navetiști morocănoși, degeaba, nimeni nu știa cum se poate ajunge în satul acela. Dormisem pe apucate iar oboseala făcea frigului tot mai pătrunzător. Becurile roșiatice de pe stâlpi mai licăreau încă, inutile puncte de suspensie între noapte și zi. Lumea zăcea unduind într-o tăcere ca o apă stătută, subțiată de câte un claxon ori de câte un cuvânt singuratic prăvălite-n ea, redesenându-se apoi, concentric. Ghemuită în sala de așteptare, ațipeam scurt, cu fruntea în palme, în vreme ce noțiunile de timp și spațiu cert își pierdeau consistența.
Roşu intermitent. Lăsă maşina pe liber şi se apropie încet de barieră, fără să atingă frâna. Opri motorul şi închise radioul, să audă mai bine sunetul inconfundabil. Întoarse capul spre ea. Ştia unde erau. Aşteptase clipa asta; ceva inevitabil ca o pilulă amară pe care o înghiţi cât mai repede, pentru a-i simţi cât mai puţin din gust. Acum, ar fi trebuit să discute despre accident, dar cearta de la hotel îi priva de posibilitatea de a-şi împărtăşi impresiile. Ea se ştia privită, dar îl evita. Se ghemuise pe banchetă cu genunchii sprijiniţi de spătarul lui şi părul răvăşit peste geanta de sub cap. Se temu s-o privească insistent. Îşi făcu de lucru căutând în torpedou un lucru inexistent. Geana de lumină căpătase accente fumurii; aburul nopţii plutea leneş, ca după ploaie.
Ce este această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre dacă nu tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem cinematografia şi nici măcar nu îl putem proiecta noi înşine. Suntem doar actori şi spectatori; fii ai unei imaginaţii fără limite ce ne poate urca şi ne poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai mai avea la dispoziţie doar o fărâmă de timp?; ce fragment ai aşeza în proiector? ce fragment ai dori să revezi pentru a-i închipui un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna exista speranţa că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări!
După ce Dumitru Iufurko plecă cu trăsura împreună cu profesorul Stănescu, Petru Klontz nu avea nici un chef să-l conducă până la casa Annei Surduc, iar profesorul Lupu, studenții și toți cei ai casei se culcară, bătrânul ieși în curte și se așeză pe jgeabul de lângă fântână așteptând întoarcerea lui Dumitru.
Cine e tipul de-și ținele palmele așa, strânse, ca în rugăciune? Oamenii pe aici îi spun Furnilă. E dus, vezi bine. Ce ține în pumnii făcuți cochilie? Zâmbește... n-ai să crezi: o furnică! O furnică, așa zice el. Nu a văzut-o nimeni. A încercat să o vadă o dată unu’ de-aici din cartier și l-a apucat de palme să i le desfacă. A făcut o gălăgie... pfuuui!
Comentarii aleatorii