-Cinsprezece minute, anunţă şoferul cercetând ceasul de bord cu un picior afară.
-Vorbim mai târziu, ţinu ea să precizeze, deşi era clar că toată lumea trebuie să facă o pauză.
-Mă scuzaţi!
Verucosul îşi făcea loc printre pasagerii grăbiţi să iasă pe culoar ridicând atent mâinile să nu le rănească.
Rămase în urmă să-şi caute pachetul cu mâncare în geanta mică de voiaj. Prefera să o ţină la picioare; nu dorea să incomodeze şoferul cu o oprire lungă între staţii, doar pentru a căuta la bagaje.
Cafeneaua aceea ar trebui să fie celebră. Tocmai ieșea din necesar purificatoarea recluziune autoimpusă, începea să străbată câmpiile lui albastre și, brusc, a văzut un braț îmbrăcat în delicată mănușă desenând forme în aer.
Uneori se surprindea negociind cu întâmplarea, zbătându-se între nenumăratele alegeri pe care le avea de făcut.
Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
Khora. Khora era micuță și liberă. Ceda totul fără pretenții, fără grija următorilor ani din viață. În școală fusese un spirit independent și remontant, își făcuse un obicei din a-și contrazice profesorii și persoanele care nu-i plăceau. Înțelepciunea populară a triumfat, ne-am asemănat și ne-am adunat deși rațiunile științifice legiferau respingerea polilor de semn identic. Khora scria versuri absurde și i se publicau.
Comentarii aleatorii