(pe o pancarda mare este scris acest titlu. Din culise, din partea dreapta iese un Povestas, priveste pancarta dupa care incepe sa se lamenteze, iar din culise se aude o voce) :
POVESTASUL : Ce-i asta ? Cine a mai pomenit asemenea titlu pentru o piesa ? Nerusinare.
VOCEA : Oare ? De ce spui asta ?
POVESTASUL : Chiar, de ce spun asta ?
Trase la iubita lui fără vârstă. O cunoscuse într-una din primele sale călătorii. Pe chipul său se imprimaseră urmele anilor şi lipsurilor, dar ea rămânea neschimbată. Simplitatea ei şi chipul palid o făceau frumoasă în ochii lui vorbitori, clipind vesel sau mustind de dragoste. Îl primea, o dată pe an, ca pe o sărbătoare. Se gândea la toate întâlnirile dintre ei; vedea o singură noapte, repetată mereu. Nimic schimbat. Îl primea cu aceleaşi feluri de mâncare, ritualul împerecherii era priponit în gesturi identice; retrăiau prima lor noapte în cele mai mici amănunte. În ochii ei la fel de visători, el rămânea neschimbat. Îi citea pe buze cuvinte fără înţeles, dar prin care, bănuia el, i se dăruia în întregime. Dimineaţa, o lăsa în pat ca pe o zână adormită.
Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spuneam eu adesea cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost la fel, iar moartea s-a mutat să secere de la oraş cu nemiluita printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.
era o căldură de mai. câinii îşi cărau blana cu burta lipită de stern.
recam încerca să-şi amintească un fragment din nietzsche. nu avea nimic altceva decât aparatul foto în mâna stângă. drumul parcă nu se mai termina. uneori se aşeza la trunchiul unui copac, să mai inspire umbră. ajunsă acasă, a făcut un duş rece.
peste câteva zile nimic nu mai părea la fel de real ca mai înainte. totul părea un scenariu bine regizat. păsările care cântau dimineaţa păreau false, cerul - fals, oamenii - nişte prefăcuţi.
Se stabilise în coliba veche a unui paznic la vii. Din deal, din foişorul putred, privirea îi cobora pe treptele teraselor până în lunca îngustă a Turbatei. Copiii priponeau caii, alungau cârdurile de raţe, căutau cuiburi de păsări în sălciile bătrâne şi se scăldau în iazul minat al Liliechioaiei. Cosaşii greoi veneau pe drumul Mălăienilor purtându-şi uneltele mai trufaşi decât războinicii din vechime. Drumeţii grăbiţi se pierdeau în perdeaua răcoroasă a nucetului mergând spre gară. Două femei îngenuncheară, cu mâinile sprijinite de ghizdurile de piatră înverzită a fântânii, potolindu-şi setea cu privirea pierdută în adâncul nisipos al acestora. Le bănuia mirarea prelungită la vederea învolburării mulcome a izvoarelor ce răscoleau firicelele cuarţoase.
Comentarii aleatorii