Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aş vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Şi de ce se tem copiii atât de mult de el. Fiinţa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aş vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toţi ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoşător decât balaurul cu şapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporţiile inacceptate.
Țiganul din colțul salonului e tot mai rău, nu mănîncă de cîteva săptămîni. Are brațele atît de subțiri încît mi-e greu să montez tensiometrul. De fiecare dată cînd ajung la el înghit nod după nod. Ajung să mă urăsc că mi-e bine, că-l duc cu vorba cum fac toți. Iulian mi-a povestit cum în operație i-au gasit și un ghem de ascarizi în intestin. Ce pedeapsa să mori într-un pat de spital, sperînd în asistente care mint că vei fi bine; și speri pînă începi din nou să transpiri, să tremuri, nici azi n-ai mîncat, nici ieri, nu-ți amintești de cînd, leșini, coma hipoglicemică, cînd te trezești ai o perfuzie montată deasupra.Te mint că trăiești, te mint că mori.
Totul incepe sau poate ca se termina cu acest vis. E bine spus?
Realitatea isi bate joc de mine sau poate ca nu face decat sa-si adauge o noua masca necunoscuta.
Realul dispare aruncandu-ma dincolo de limitele cunoscute. Disperarea ma invaluie ca frontiera chitinoasa a crisalidei. Plutirea se agata cu disperarea spotului luminos ce se prelinge prin reteaua cristalina a opticului. Urletul se disipeaza ca unda de soc, ce revine in punctul de plecare sleita si golita de orice putere. Golul se strange, valatucindu-si nemiscarea in jur, ca una din acele suprafete aberante fara de inceput si fara de sfarsit. Caderea continua tradeaza nesansa realului de a se ascunde definitiv.
Ieșea în fiecare noapte “la plimbare”, spunea ea, desculță și cu rochia lungă măturând ulița de praf, se uita lung la vaca din curtea vecinului până aceasta îi întorcea enervată spatele, apoi pornea în fugă spre deal, împiedicându-se când si când, căzând, ridicându-se, alergând iară, până ajungea în vârf. Acolo, dădea capul pe spate, deschidea larg gura, întindea brațele și un icnet scurt și sec era tot ce se auzea. Lacrimi i se scurgeau pe gât în jos, ajungând pe pieptul uscat, parcă dintr-o încercare disperată de-al înflori. Stătea acolo preț de-un ceas. În aceeași poziție de răstignire falsă. Dar capul stătea plecat și gândurile păreau c-au împovărat și umerii care încet-încet se cocârjau tematori și vinovați.
Cele mai năstruşnice pătărănii, unchiul Fedea, le păţea când se ducea pe jos la iarmarocul din Sighet, unde în fiecare miercuri vindea ouă, smântână şi lapte de capră.
Astfel într-o dimineaţă, unchiul Fedea plecă din Fedorivna spre Sighet cu noaptea în cap. Nici cucoşii nu cucuricaseră încă, iar el deja ţopăia-tropăia cu desga în spinare spre iarmaroc.
Afară... întuneric de puteai să-ţi bagi degetele în ochi, iar pe deasupra începuse şi o ploaie deasă, măruntă, mocănească însoţită de un vânt destul de rece care îţi bătea drept în faţă. Însă pe unchiul Fedea nimic nu-l putea opri din drumul său.
Comentarii aleatorii