Nimeni nu mai știa cum începuse totul. Ne mai aminteam doar că fugeam din calea apelor. Grupuri răzlețe urcam, de multe ori în fugă, înspre locuri în care speram că apa nu ne poate ajunge. Ploaia cădea deasă, constant, impasibil, dar blândă, fără furtună, fără vreun fulger, fără vreun tunet, care să ne înspăimânte și mai mult. Dar parcă tot nu era de ajuns pentru așa puhoi de apă. Mulți vorbeau că s-ar fi fărâmat barajele din munți, iar acum apele năvăleau la vale. Alții spuneau că barajele fuseseră înghițite de mult.
Urcam. Grupul nostru fusese numeros la început, dar se rupsese în altele mai mici care apucaseră alte căi, în aceeași fugă disperată, de urcuș continuu deasupra apelor.
Dacă nu ați călcat vreodată într-o biserică, v-aș sugera să intrați măcar de curiozitate. Rămâne în urmă strada cu noxele ei, toate grijile materiale se pierd pe aleea spre lăcașul sfânt. Înăuntru e veșnic sărbătoare.
eram la țară, cu corina, împărțind surorește 6 + 8 ani și un sfârșit de vară căci se recolta grâul (bunicii n-aveau căruță, rugau vecinii să-i ajute la adus paiele), cam două drumuri făceau până terminau. încărcau până nu puteau trece două care pe drum, curgea o grămadă însă bunica venea din urmă și le mai aduna.
mama ne luase încălțări noi dar bătrânii ne învățau să umblăm desculțe ca să cruțăm papucii și să ne călim picioarele. așa cum erau obișnuiți copiii de la țară.
Pe Duțu lui Chivercă nu trebuia să-l mânii niciodată. Dar parcă se putea ? Foc și pară se făcea din te miri ce. În sat nu avea nicicum egal. Unul chiar, nu se știe cine, îi scornise o poreclă pe măsură: Nervosul. Amară coajă de pâine mai mânca Aglaia, nevastă-sa, cu el, de-o viață. A avut o groază de îndoieli de la început că o va scoate cu bine la capăt, da` tot s-a lăsat dusă că nu prea avea încotro. Cu puzderie de frați, mai mari și mai mici decât ea, și fără părinți – tatăl îi murise în anii războiului, iar mama în vara pustiitoarei secete din `47 -, risca să-și împletească albe cosițe și să n o mai ceară nimeni în veci. Pentru o scurtă vreme au stat împreună cu ai lui Duțu.
Se uita în oglindă de foarte aproape şi plângea. Lacrimile se scurgeau peste porii ce ochiului extrem de critic îi păreau cratere. Nasul îi era lucios şi plin de puncte negre. Se apucă să le stoarcă cu furie, până începu să-i pulseze. În ce hal am ajuns! Cât de neglijentă sunt! Ce privire severă am! Tinereţea sa îşi pierduse stelele, vitalitatea sănătoasă,plusul- aripile de care ai nevoie să te ridici deasupra lucrurilor ca să le vezi mai bine, din unghiul vulturului. Acum mai vedea doar din unghiul furnicii. Cuibărită în terminaţiile nervoase, deprimarea, produs al răutăţii lumii în care trăia, încerca să închidă obloanele cu forţa, dar nu reuşea, din contră pupilele mai rău se măreau absorbind mai multă lumină. Vă urăsc pe toate! Muriţi mă, muriţi!
Comentarii aleatorii