-Bună dimineața Lenuțo! Ce mai faci fată, ia zi, că nu te văzui d-un car dă ani?
-Ai? Ce zici fă???
-Neațaaaa coanăăăăăă !!!!
-Huo fă că nu sunt surdă de tot, m-a lăsat doar urechea asta de când mă bătu Mititcă, cu făcălețu’ bătea-l-ar dracii acolo unde ie...
-Te bătu, ai? Da’ tu de ce stătuși? De ce nu strigași or fugiși or ceva acolo?
-Ai??? Ce șopâcâi fă așa că nu ne aude nimeni?
-Zâsăi: să-ți dea Dumnezeu sănătate.
-Sănătate, sănătate că în rest le-avem pe toate...Da’ tu ce mai faci țață Lino, cum o mai duci?
Roşu intermitent. Lăsă maşina pe liber şi se apropie încet de barieră, fără să atingă frâna. Opri motorul şi închise radioul, să audă mai bine sunetul inconfundabil. Întoarse capul spre ea. Ştia unde erau. Aşteptase clipa asta; ceva inevitabil ca o pilulă amară pe care o înghiţi cât mai repede, pentru a-i simţi cât mai puţin din gust. Acum, ar fi trebuit să discute despre accident, dar cearta de la hotel îi priva de posibilitatea de a-şi împărtăşi impresiile. Ea se ştia privită, dar îl evita. Se ghemuise pe banchetă cu genunchii sprijiniţi de spătarul lui şi părul răvăşit peste geanta de sub cap. Se temu s-o privească insistent. Îşi făcu de lucru căutând în torpedou un lucru inexistent. Geana de lumină căpătase accente fumurii; aburul nopţii plutea leneş, ca după ploaie.
Aveam opt ani când, întorcându-mă de la școală, la prânz, i-am spus mamei, bucuroasă, că mă mărit cu profesorul de matematică. Eram foarte hotărâtă. Avea păr negru, lucios și ochii albaștri, întunecați. Era distins, înalt și zâmbea frumos. M-a cucerit de la prima privire.
Mama a râs îngăduitoare, m-a mângâiat pe creștet și m-a lăsat să visez.
- La înălțimea vârstei de opt ani vezi lucrurile mai simplu! mi-a spus. O să crești și n-o să mai vrei să te măriți așa repede!
- De ce? E atât de frumos!
- Mai vorbim peste vreo zece ani!
Avea dreptate mama? N-avea? La opt ani nu mă interesa că proful de mate era mult mai mare și însurat pe deasupra, iar eu «mă încălțam pe dos ».
Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»
Dar aducându-şi aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.
– Apăi no, ştiu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug pentru câteva zile
de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lepădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult pe unchiul Fedea, că în alte dăţi aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
– Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
Părintele Fotea a venit în parohia noastră de pe băncile școlii. Încă de la primele slujbe enoriașii remarcaseră că stăpânea meseria „la sânge”. Nu tu bâlbe, nu tu timpi morți…, nici nu realizai când se scurgeau câteva ceasuri. Dar și ce cuvântări ținea! Atingea profund, dar nu brutal, folosind o grămadă de pilde, cam pe toți cei aflați pe cale să intre în stăpânirea Diavolului, de la bețivii comunali, care stăteau zilnic în fața bufetului cu nasul în stacana de votcă „Cristal”, la procesomanii care își târau prin judecăți, din te miri ce, megieșii sau neamurile… Pentru că-și găsi credincioșii cam rupți de lume, trebuindu-le jumătate de zi să ajungă cu căruța la oraș, părintele îi anunță că le va face și o gară în sat.
Comentarii aleatorii