Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alții, măcar doi din trei, din contră, zic că obștea se poate mândri cu unul ca el pentru că și-a crescut bine copiii și lasă și ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desișor pe la crâșmă. De aceea s-a și ales și cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deși trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poștașul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate și din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâșme.
Cand ai deschis gura, pamanturile s-au intrebat unele pe altele unde le-au fugit apele. Te intreb daca mananc dizgratios iar tu imi raspunzi ca imi vezi limba stergandu-mi buzele, adica: sufar de boala cutremurului, ca un sobolan intr-o cusca ale carei gratii sunt departate atat cat sa nu poti iesi. Sau intra. Ti-ai adus aminte si mi-ai spus: sufar de cutremur de cusca de sobolan sau de cutremur de buncar. Si ti-ai mai adus aminte ca vrei pe luna: vreau pe luna - ai zis - acolo nu pot muri de cutremur.
O zi pe luna
Vreau pe luna
Acolo poti muri de prea mult zbor
A fost odată un scriitor de povești.
Și lui i se întâmpla așa: după ce termina de scris o poveste, venea un spiriduș, sărea pe hârtie, citea tot și zicea:
- E adevărat ce ai povestit, e adevărat ce ai povestit!
Atunci, scriitorul, foarte curios, îl întreba:
- De unde știi?
Dar spiridușul dispărea mereu înainte de-a auzi întrebarea.
Nu era poveste pe care spiridușul să n-o citească și să nu-și dea cu părerea.
Poveștile care îi plăceau lui și i se păreau adevărate, doar acelea ajungeau la copii.
Dacă se întâmpla să zică vreodată:
- Șterge tot ce ai scris, repede, că sunt supărat!, scriitorul ștergea și trecea la altă poveste.
Și se gândea cum să facă să-i placă nemulțumitului.
În vara aceea, frații Chiriacuț au terminat amundoi deodată profesionala. Arcade și Manole nu erau nicidecum gemeni, ba chiar între ei era o diferență de aproape doi ani, numai că așa hotărîseră ai lor, să-i dea împreună în clasa întîia. Acum, proaspăt “unși” în meseria de vagonar (absolvind specialitatea “lăcătuși reparații vagoane” a singurului grupului școlar CFR din Moldova), au trebuit să aleagă, pentru a intra în cîmpul muncii, între gara din Brașov și cea din Constanța. Doar acestea mai aveau posturi neocupate, pe cele din super-populatul nord al țării bătîndu-se alții cu ani înainte. Bineînțeles, mirajul Litoralului – despre care doar auziseră (ei, care erau șapte frați la părinți, nepermițându-și nimic mai mult) -, i-a făcut să opteze pentru Constanța.
E 7 dimineata, vijelie - plecarea, deja cald, miros lenes, cauciuc. Azi unde ma duce masina? Te conduc? Nu, dar te aleg. Supune-te. Soferul ma priveste de sus. Du-ma! Dar alegerea ma domina. Ma sprijin de geam. Mai am amprente? Identitate? De ce? Ca sa mai existe un creator al destinului. A, nu, al alegerii, eu. Gresitorul. Soferul inca ma fixeaza si intinde mana. Trebuie sa dau ceva in schimb? Hai, du-ma gratis, promit, nu stric nimic, hai, demult n-am mai avut parte de un cadou ales. Dar nu-l sensibilizeaza nevoia mea de drum fara gropi, povarnis-free, de-un egoism al lejeritatii meschin. Nu, e clar, au mai fost si altii sa cerseasca un drum facil.
Platesc.
Comentarii aleatorii