Asculta Bach în acel început de noapte. Scria că se simte singură şi e frig acolo unde se află. Sigur că înţelegeam fiecare cuvânt. Aproape că îi simţeam respiraţia, îi citeam privirile, resimţeam durerea aşteptării ei. Ignoram să continui croiul altei aventuri. M-am deconectat cu un simplu: „Scuze!”. Sigur că puteam iniţia o nouă poveste a două destine ce nu se vor intersecta niciodată. „Niciodată să nu spui niciodată” spunea ea. Înţelegeam că asemenea escapade on-line nu sunt altceva decât nişte ruperi de realitate, evadări în romanele râvnelor deşarte, într-un epic eudemonic în care cuvintele capătă forma sentimentelor. Melanjuri de fraze, frânturi de eufemisme, semnele solitudinii povestite străinului aflat la unul din nodurile aleatore din paingul conexiunii.
- fragment din prima copie. Aşadar, la prima mână -
Fac un pas în faţă, mama mă trage înapoi. Se opreşte din plâns cât să mă urecheze. M-a urecheat. Nu mă doare, sunt prea atent la mort. Chipul tatii s-a lăţit, bărbia e înfiptă în piept. Tata nu mai are gât.
Eva i-a cerut voie (fățucă de copil), să desfacă o cutie de bere. I-a promis că nu mai bea deseară, îi este de ajuns atât, doar acum, că tot trebăluiește și șterge și prăjește și spală și cântă. Îi zâmbea. Era Eva cea curată, pe care o văzuse rareori. Femeia în fața căreia ar fi îngenuncheat. Femeia din mintea lui, căreia îi dăruise un inel. Eva aceasta era atât de diferită de cealaltă, încât ar fi recunoscut-o după inflexiunile vocii, după chip, după culoarea ochilor. Iar dacă ar fi fost o explozie de energie într-o mână de om, dacă alcoolul ar fi transformat-o într-o ființă și mai veselă, poate ar fi fost destul de ingrat ca să o accepte așa.
Nu vreau să povestesc despre mine. Să-mi separ amintirile mele de ale celorlalți este un proces dureros. Inutil. La ce folosește să povestesc despre mine copil, când ce sunt acum nu este curgerea firească a ceea ce am fost atunci? Între Deirdre și Laura s-au rupt toate podurile. Singura care îmi aduce aminte de ea este bătrâna din Amsterdam.
Trec prin mine culori și sunete. Ceea ce rămâne înainte să închizi ochii. Pojghița aceea de realitate pe care nu te înduri să o scuturi înainte de a te duce.
Întâlnindu-se cu cineva, Sixtus află că în fiecare seară un oarecare compunea koan-uri în locul său. Dormi bine ziua şi se trezi odihnit spre seară pentru a-l spiona, de la distanţă, pe acel oarecare să vadă ce şi cum. Merse aproape de casa (in)amicului, îşi ales un pom aproape de fereastra de la etaj (acolo – la etaj – se afla locul crimei de les majestate, într-o cameră pe care n-o ştia nimeni, dar cu fereasta rămasa imprudent neacoperită prin care întunericul din cameră lumina atât de puternic de-ţi lua ochii care, printr-o minune rămâneau, totuşi, la locul lor şi puteau vedea perfect atrocităţile care se petreceau). Deodată, printr-un insight fulgerător, instantaneu şi simultan (cu el însuşi), Sixtus fu , pur şi simplu, aproape iluminat: cel din camera, nu ştiu cum să-i spun, macabră?
Comentarii aleatorii