Tăchiță Bădeanu se apropia văzând cu ochii de acea vârstă despre care cei mai mulți spun că te plasează undeva în toamna vieții. Nici el nu știa cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o adunătură de nici o sută de case, unele făcute din hlei amestecat cu paie și acoperite cu stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea slujbă la oraș, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea de gospodărire a orașului) și, în consecință, oarece lefușoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos, peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde, mai departe lua Personalul.
„De ce îți place atât de mult zmeul ăsta?”
„Pentru că seamănă cu un fluture. Uite aici am desenat un ochi, nu foarte mare, cât să-l văd eu. Îți arăt și ție, vezi?”
Educatoarea se aplecă mai tare înspre zmeu și se prefăcu mirată de ceea ce vede.
„Extraordinar, dar ce bine seamănă. Aș fi putut să jur că e un ochi adevărat.”
„Da nu eee! Te-am păcălit!” Cei doi dinți din față lipseau, lăsând să se vadă limba care se încorda fericită înăuntru. Din gura lui ieșeau hohote cristaline de râs. Era fericit de isparava lui, sau mai bine zis de faptul că a întrecut-o în mintea lui pe educatoare.
„Dar Mihai, eu credeam că fluturii sînt albi. Eu doar din ăia am văzut.”
Începu să strige, să cheme, să implore, chiar să amenințe. Nu se mai auzi însă nimic.
Începu să creadă că a avut o halucinație. Dar era imposibil. Vocea fusese atît de reală iar sperietura din care nici acum nu-și revenise de tot nu se putea să fi fost doar rodul unei simple halucinații.
Imploră din nou:
- Unde ești? Răspunde! Spune, cine ești? Hei! Alo! Dar liniștea rămase de mormînt.
Simți dintr-odată paradoxul acelei situații. Cu cîteva clipe mai înainte fusese paralizat de ideea că cineva în mijlocul acelui coșmar îi vorbise. Acum ar fi dat orice să îl întîlnească. Aproape că uitase pînă și de faptul că nici nu știa unde se află. Mai strigă de cîteva ori și se dădu bătut. Se uită în jur și îl cuprinse un alt sentiment de panică. Se rătăcise.
Vântul turbat e o cauză nobilă de disecție. Un vânt turbat stătea într-un colț abscons al zilei rozându-și unghiile de ciudă. In alt colț al sălii de bal infantele își puneau în vedere nurii apocaliptici și mărgele antiangoasale cumpărate șiret de la precupețe cu funduri mari, cu fuste transparente, largi, sub care ne puteam ascunde concretul și siguranța de atâta poftită negăsire. Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse afară din bucătăria largă, afumată, unde soldați morți pe cai sărutau din buze, nevestele altora. Era cald și niciunsteag nu flutura în absolută bernă. Pasta din caserole era exact al dente, îmbibată în uleiuri râncede de niciofloare, iar tu zăceai fericită greblând alene un vânticel turbat ce te adulmeca simetric cu lascivă dorință.
Comentarii aleatorii