Deşi afară era încă întuneric de nu puteai să-ţi dai seama dacă e dimineaţa de joi sau e dimineaţa de vineri, deşi cucoşii încă nu cucurigaseră, unchiul Fedea deja înjura de mama focului toate pietrele ascuţite de pe Drumul Târgului, peste care călca cu picioarele desculţe.
Cândva, ne petreceam nopțile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale orașului, adăugam frontoane și capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, așa cum nici cel mai puternic cutremur de care știam nu reușise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în șuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veșnică precum aceste insomnii fără sfârșit.
În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea și ziua eram îmbrățișați și savuram, parcă legați printr-un cordon ectoplasmatic aceleași minuni ale lumii tinereții.
Mașina rula lin pe asfaltul umed. Era dimineață. Aburul se ridica. Îi îngreuna vizibilitatea. Trecuseră prin câteva păduri. Plouase puternic. Alexandra dormea cu capul sprijinit de un pulover. Scrumiera era plină. O dimineață lenoasă. Confortul scaunelor de piele îl adormea ușor. Urma Fredeburgul.
***
- Lasă naibii gps-ul și fii atent la mine! Dacă ajungem prea târziu?!
- Ce e târziul pentru tine, draga mea?
- E ca atunci când așteptam să termini de vorbit la telefon cu mă-ta!
- Ce nervi avem, știi că mă entuziasmezi într-un mod plăcut!
- Iar vorbești la mișto! Uneori am impresia că ești un străin!
- Ce înțelegi tu prin străin, draga mea?
- Lasă-mă dracu’ cu maieutica ta. Vrei să accelerezi un pic?
- De ce?
Comentarii aleatorii