La început îl priveau curioși însă cu timpul s-au obișnuit. Bătrânul era ca un mobilier de cârciumă: vechi, îmbibat cu miros de alge și apă de mare, ședea mereu la aceeași masă, privind către țărm, având în buzunar clasica sticlă cu rom. Îl observau copiii care se așezau lângă el atunci când părinții povesteau despre ultima furtună, despre ultimul vas cu pește întors, se înjurau, se îmbrânceau iar în timpul iernii dispăreau, cu copiii lor cu tot. Nu vorbeau cu el, și dacă ai fi întrebat pe oricare dintre aceștia, niciunul n-ar fi putut să spună exact de ce anume se întâmpla asta, poate pentru că bătrânul părea că nu vorbește, sau dacă o făcea era un soi de mormăială interioară.
Nu numai în casa Annei Surduc toți se pregăteau pentru a primi cum se cuvine musafirii din Cluj, ci și acasă La Petru Klontz, care dorea să-i primească ”boierește”, cum îi plăcea lui să spună. A năimit-o pe Maria Korjeva, cea mai renumită socăciță care pregătea mâncarea pentru toate nunțile, botezurile și alte evenimente din viața satului să pregătească ospățul pentru care tăiase un tăuraș de șase luni, cinci găini și un purcel de lapte. Ba mai chemase și lăutarii din Bocicoiul Mare, că ăștia de la noi nu știu decât ”Hopa tropa pe podele” dar muzicanții din Bocicoi știu să cânte Ceardaș, Polca, Mazurca și Vals, exact ceea ce le trebuie unor domni, că doar n-o să țopăie fata profesorului Stănescu din Cluj ”țupa-țupa Văsăli” ca o căpriță, cum țopăie fetele noastre.
Motto
Se dedică domnului poet, prozator și critic literar Tudor Cristea
Cu modestie, Radu Părpuță
Ion Creangă avea un cucoșel pe care îl chema Fasolă. Tare mult mai ținea povestitorul la el! Îl păzea ca pe ochii din cap să nu-l mănânce mâțele, că erau vreo cincisprezece și nu prea avea ce să le dea de mâncare. Acest cucoșel i-a slujit povestitorului drept prototip literar al cucoșului năzdrăvan din povestea Punguța cu doi bani.
Deși era vineri seara când toți bărbații israieliți se pregătesc de sabaș, deoarece legea lui Moise glăsuiește, că pentru marea sărbătoare, trebuia să-și curețe nu numai hainele și trupul, ci și sufletul, lui Duvid nu-i ardea de sărbătorit. Se învârtea ca un titirez prin curte și tot mârâia ca un câine ba la Rifca, ba la micuțul Josefko. Nimic nu îi era pe plac, i se părea că totul e anapoda – mămăliga nefiartă, cartofii prea fierți, varza nesărată, ciorba prea sărată, odaia nearanjată, podeaua nemăturată, feștila a secat, Josefko-i nepieptănat, «Și dracu să-l ia de șarlatan puturos!» – șopti Duvid, scrâșnind din dinți.
Om mai şugubăţ, mai snovelnic şi... câteodată, mai hâtru decât unchiul Fedea nu găseai în toată Fedorivna.
Cât era ziulica de mare, unchiul Fedea se ţinea numai şi numai de şotii, de farse, de tot felul de ghiduşii şi boroboaţe. Iar când îi reuşea câte o năzbâtie, era din cale-afară de bucuros. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
Însă dintre toate bazaconiile pe care le făcea, cel mai mult şi mai mult îi plăcea unchieşului să sperie femeile care se duceau în pădure să culeagă hribe şi zmeură. Ascuns pe după câte o răgălie, unchiul Fedea călca cu trosnet peste crengile uscate şi mormăia taman ca un urs. Când muierile o rupeau la fugă bocind şi ţipând ca din gură de şarpe, el ieşea din ascunzătoare şi striga în urma lor:
Comentarii aleatorii