Tolănit într-un leagăn printre perne, sprijină brațul de spătar, către o îngereasă cu două rânduri de aripi, din Ordinul Purificat al Virtuților. Aceasta îl privește pe sub gene, îi zâmbește și își umflă pieptul sub mantia lungă din păr de cămilă. Îi spune că-l va durea puțin. Șterge cu vată muiată în spirt, apoi înfinge acul în venă. Cerneala roșie pătrunde în trup și se împrăștie prin artere. El își întoarce capul, se strâmbă, ridurile dipuse radial în colțul ochilor ar trebui să o neliniștească pe servitoarea cu șolduri legănate.
-Destul îi spune
-Pleacă! îi spune
-Nu uita deseară să vii să mi te oferi!
Îngereasa cade în genunchi, își lipește fruntea de vârful piciorului său, își strivește buzele de mătasea papucului, prin care degetele se conturează vag.
înaintam prin această iarbă înaltă și totul se petrecea intens aveam viziunea unui culoar verde nesfârșit. unghiile galbene scormonind pământul în căutarea unui somn demult apus sângerau și mici cârtițe mă trăgeau înspre marginile timpului ca o gogoașă primordială gata să explodeze. căram o umbră îndoielnică, grunjoasă, mereu nemulțumită de graba trupului cerând un pas mai ritmic către o oază. prea oarbe degetele nu dibuiau calea mai strâmtă cu fiecare pas si roțile huruitoare ale unui zgomot persistent îmi scobeau sacadat podeaua timpanelor. uscăciunea ca un aparat dentar prost montat îmi zgâria continuu limba si numai cuvântul „apă” injecta dureri insistente în membranele flasce ale gândurilor odată rostit.
Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur.
Doar picioarele îi foşneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa şi el împiedicat, răsuflat cu întreruperi, târându-se-n genunchi pe piept în sus.
Prin geamul mansardei se vedea un colţ de zid negru şi ar fi vrut o siluetă de pisică şi-o felie albă de lună, fără seminţe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperişuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiţi pe dinăuntru.
Geamul mansardei cădea în unghi, somnul venea şi el sprijinindu-se în coate, pitulându-se pe după umbre ca un hoţ.
Călătorea de multă vreme în pustiul de vată. Era încotoșmănat și nu simțea frigul. În spate purta o raniță grea, plină cu merinde.
Era supărat; putea să orbească. De-ar fi avut o pereche de ochelari de soare…
În plus, albul îi părea hipnotizant. Nu-și putea înfrânge sentimentul de singurătate dat de întinsul monoton. Uitase de ce apucase drumul acesta nesfârșit, cine era și care îi era ținta.
Urmărea o dâră lungă de pași al cărui capăt se ascundea mereu dincolo de orizontul albastru-argintiu. Totuși, se gândea la ce va face, de se va schimba vremea sau când soarele va coborî dincolo de splendoarea asta pură și plicticoasă.
„ Voi încropi la repezeală un iglu, precum eschimoșii, mă voi întinde pe blana mea de oaie și voi aștepta zorile sau moartea cu aroma somnului de gheață.”
Îi era frică. Niciodată Gheonea nu-l mai chemase acolo. Și dacă nu era Gheonea..? Dacă venea Goiciu... ? Bestia aia de Goiciu. Cu ochii lui cenușii de lup fără milă și cu degetele galbene de tutun. Ciudat, i se părea întotdeauna că Goiciu fusese bărbat chipeș în tinerețe. Timpul trecea în liniște. Încercă să se gîndească la altceva. Să uite de frică. Începu să se însereze. Era toamnă tîrziu și totuși nu era foarte frig. Privea pe geam umbrele crengilor estompîndu-se în culoarea austeră a zidurilor facultății. Se gîndi la toți anii aceia, la... Ușa se izbi deodată de perete și Gheonea intră val vîrtej. Trînti o servietă pe biroul-catedră, trase un scaun și se așeză.
- Hei, hei, hei, tovarășu’ student, cum merge școala?
Intrarea bruscă a lui Gheonea îl trezi neplăcut din reverie.
Comentarii aleatorii