Alunecare. Coamele uriașe ale norilor albi se învolburează din nou la orizont. Jos, printre firele înalte de iarbă, mă scald în lumina diafană a cerului. Pot sta așa, fără să mă mișc, ore întregi, cu mâinile îngropate sub cap, privind la insulele imponderabile de puf ce se scurg pe deasupra mea. Formele lor mereu schimbătoare recită pe mii de voci noi și noi istorii enigmatice fără să obosească vreodată. Alături, destul de aproape, se aud valurile înspumate care mângâie plaja. Îmi imaginez că apele mării se contopesc la orizont cu infinitul, două nuanțe de albastru, asortate la unison. Dacă reușești cumva să înoți până acolo te poți înălța imediat în aerul cald, printre râurile de eter. Deși nu te pot vedea, știu că ești undeva acolo sus, cu aripile întinse, privind spre pămînt.
Cu o seară înainte ca el să...au făcut dragoste. În toate felurile. În toate chipurile...Până la poziţia misionarului când s-au regăsit pe valurile extazului. Durerea insuportabilă ce-l chinuia demult, dispăruse. Privirea ei, prin ploapele închise, simţea cum îl devoră .... Nu mai erau unul şi altul...se regăsiseră... o auzea fără ca ea să vorbească: eu sunt marea, tu eşti sarea...dizolvă-te-n mine.... şi atunci întunericul a explodat...cerul s-a aprins peste ei acoperindu-i cu o mantie imensă, ocrotitoare, plină de iubire... a început apoi să ningă cu fulgi pufoşi de timp străluminat iar spaţiul s-a despletit curgând de jur-împrejur...
Lumea lui Octo-Yuè se înalţă undeva sus, deasupra norilor, ea este o picătură de galben acoperită de un ochi albastru, numit ochi dumnezeiesc, lumea aceasta este o ciutură de apă nevăzută, care curge, toamna, pe buzele nimfelor, şi cât de multe aş mai putea spune, dragă Laura, despre Octo-Yuè, dacă nu ar fi fost vina asta atât de acută că te-am lăsat, ca data trecută, din nou singură, şi, totuşi, eu ştiu, ai reuşit să ne vezi, pe mine şi pe tatăl meu, descoperind taina fluturilor care intră, pe o portiţă mică, într-un castel de nisip regal.
Nu-mi imaginasem vreodată puterea de a rezista unei curse ce părea fără capăt. Aveam avantajul de a nu-mi cunoaște urmăritorii și păstram distanța, mai speram încă. Le auzeam îndemnurile de hăitași ținând în lese câinii. Pe măsură ce se apropiau de mine, comenzile lor sunau tot mai răgușit. Întârzâind contactul cu prada, prelungeau vădit calvarul meu. Dacă m-ar fi văzut șchiopătând în drumul despărțind o pădure de o livadă sau dacă nu ar fost siguri de gardurile prevăzute cu sârmă ghimpată, ar fi slobozit javrele să mă rupă.
Tot în satul Crăciunivna unchiul Fedea mai păţi o pătăranie, destul de neplăcută pentru el.
Se ducea ca de obicei la târg. Numai că de această dată mergea cu traista-n băţ, iar în traistă ducea un ulcior de cinci litri plin cu smântână. Însă nu i-a fost dat bietului unchieş să ajungă în acea zi la iarmaroc, căci la ieşirea din Crăciunivna se întâlni cu Vasea Cucuruz, împreună cu care lucrese mult timp la pădure.
– Măi, măi Vasulea câte ierni, câte veri au trecut de când nu ne-am văzut? – strigă bucuros unchiul Fedea şi întinse mâna către Vasea, uitând că de fapt taman cu acea mână ţinea băţul de pe umăr, la capătul căruia era legată traista cu ulciorul.
Comentarii aleatorii