Se gândea tot mai mult la fotografia de nuntă a gazdei, la soțul ei negricios cu început de chelie și mustața subțire ca spicul de grâu lovit de tăciune. Alături de ea, în floarea vârstei, cu chipul oval și bărbie tăioasă, el ar fi trebuit, printr-o destindere a trăsăturilor și o îmblânzire a privirii care exprima, singular, gândul acelui moment, să apară diferit față de realitate .
Direcția în care privea trăda distanțarea de mireasă și mai ales de buchetul ei de flori ridicat prea sus pentru a intra în cadru. Părea să se fi ridicat pe vârfuri pentru a fi mai înalt. Fruntea i se încruntase obosit iar buza de jos i se răsfrângea într-un geamăt de durere.
Gâfâi. Inima mi-a ajuns în gât. Am fost, la un moment dat, ultimul din pluton. Acum câțiva m-au depășit cu o tură. Este ultima mea șansă. Niciodată să nu te grăbești. Ajungi mai repede acolo unde nu vrei. Un cui se înfige în inimă. Gâfăi. Inima …Nu. Ba da. Nu asta vreau. Vreau…Am vrut. Ce am vrut? Capul îmi plesnește. Gâfâiala nu se mai aude. Nu o mai aud. S-a mutat în rărunchi, în picioare, în tot corpul. Întregul care sunt eu…Nu mai gâfâi. Fibrele se contractă-decontractă spasmodic. O lumină imensă…Explozie. De întuneric luminos. Încetinesc ritmul. Ritmul mă încetinește. De ce? Ultima șansă? Pe dracu'! Cine vorbește? Și de ce?… Se destinde. Simt cum începe să se destindă. Cine? Alergarea care, încă sunt Eu. Eu? Nu. Eu sunt cineva din afară care mă privește alergând. Mecanic. Am vrut-o.
Azi am ras aproape un minut, din toata inima. Apoi, mi-a fost rusine. M-am oprit cand a inceput sa-mi fie rusine. Eram pe munte, in parc, si cineva a spus o gluma buna. Acum doua zile, cand am iesit de la ambasada, am zambit. Cateva secunde. Zambet adevarat. Apoi, mi-am adus aminte cat radeam eu de mult si de tare, galgait, si mi s-au umplut ochii de lacrimi. Ambasada da intr-o straduta in panta, era vant cu soare si nimeni in fata mea, in spatele meu, alaturi. Mi-a fost rusine ca mi s-au umplut ochii de lacrimi. I-am deschis cat am putut de tare ca sa nu curga nici macar o lacrima, sa nu cumva sa se prelinga vreo lacrima.
Tot în satul Crăciunivna unchiul Fedea mai păţi o pătăranie, destul de neplăcută pentru el.
Se ducea ca de obicei la târg. Numai că de această dată mergea cu traista-n băţ, iar în traistă ducea un ulcior de cinci litri plin cu smântână. Însă nu i-a fost dat bietului unchieş să ajungă în acea zi la iarmaroc, căci la ieşirea din Crăciunivna se întâlni cu Vasea Cucuruz, împreună cu care lucrese mult timp la pădure.
– Măi, măi Vasulea câte ierni, câte veri au trecut de când nu ne-am văzut? – strigă bucuros unchiul Fedea şi întinse mâna către Vasea, uitând că de fapt taman cu acea mână ţinea băţul de pe umăr, la capătul căruia era legată traista cu ulciorul.
Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alții, măcar doi din trei, din contră, zic că obștea se poate mândri cu unul ca el pentru că și-a crescut bine copiii și lasă și ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desișor pe la crâșmă. De aceea s-a și ales și cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deși trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poștașul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate și din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâșme.
Comentarii aleatorii