Ce cuvînt frumos nostalgia..
e derivat din nevralgia care vine din franțuzescul
deraiaj care vine din germanul fucxfermachtghespil.
acum că visăm amîndoi pe muchie de prapastie te leg
de cănița de tablă spoită de țiganii din stepă,
așa vei putea regurgita nestingherită fară să uzi epidiascopul.
Iți fac proiecții cu vise, încep cu un vis feroviar,
soldați în gară și colonelul în izmene, beat mort,
cîntă fals trăiască patria.
Revoluția degenerează ablativ în ritmul unui marș vesel.
In alt vis ești o zeiță verde și eu un cal docil.
Mă călarești exuberantă cu o grație
perfectă iar eu ma înroșesc simțind sexul tău fierbinte
lipit de spinarea mea transpirată. Capăt desigur fîn exquisit
și bucațele de zahar de la Capșa dar nu pot
Drumul spre lumină. Pulberea zvâcnea în fiorul cald al salbei de raze, abia întrevăzute în lumini şi umbre. De fapt, boarea secetei şi glasurile îndepărtate ale copiilor -o fată şi un băiat- îi generau imagini profunde, de parcă ar fi văzut cu adevărat şi, de care, se bucura ca de o înviere.
Auzi sapa tăind pământul; scrâşnea în Chetruşul acoperit de vii, înotând uscat sub miile de viţe ale pirului. Mai tăia, în jumătăţi zvârcolitoare, viermii graşi.
Simţea paşii îndesaţi ai femeii, ca pulsul unei inimi leneşe sau ca un ecou neîncetat. Era obosită. Se oprea să răsufle, să privească şi să cuprindă, dintr-o singură rotire, labirintul geometric al câmpului. Aştepta.
În timp ce coboram din nava extratereștrilor, cu cheia franceză sub sarafan, năclăită de sângele marțienilor, făcând „pff” pen` că-mi venea bretoana în ochelari, mă oprii brusc, ca un skeletron, clasa XX. Poză: gâtul ușor întins, perfect alb, bărbița-nainte, B.B. pe umăr, cu țeava-i lungă sclipind în soare, una bucată piele fluturând, un surâs glacial, aruncat peste umăr, către spațiul tandru unde profilul ei, de fecioară chineză, se bulucea între ramele perfect mate, săltate cu-n bobârnac fin de vârfu` degetului.
- D’Una!..
- Neo!...
Un scaiete saltă peste o scăfârlie verde, pisată. Scăfârlia rânji:
- Hy, babe!
- Bitch!.. Și B.B. lătră scurt, scuipând moartea…
Ca o floare fără apă la rădăcină trăia Vergina în casa Hăldăneștilor. Fata unei vădane amărâte cu patru copii pe care i-a crescut cu greu, frumoasă și curată, Vergina, până a se mărita, nu era întrecută de alta în sat, nici la muncă și nici la joc. Fie că era la prășit cu ziua pe la unii mai înstăriți, fie că era la nunți sau hore în sărbătoare, întotdeauna cei mai mulți ochi către ea se aținteau. Cu admirație sau cu invidie. Nu o dată, liberații de armată s-au încăierat de la ea, pentru că mereu se găsea câte unul care se credea îndreptățit s-o joace mai mult. Babele, nelipsite de la hore, înșirate seara pe lângă garduri cârcoteau că ar fi cam ușuratică și că demult ar fi ieșit din vorba mâne-sa de a și păzi cum trebuie cinstea.
Comentarii aleatorii