„Faci ce faci și tot aici ajungi!” și-a zis.
Se vedea iar acolo și vorbea neîntrerupt, de parcă fusese mută într-o viață anterioară. Buzele renunțaseră la starea de repaus. Le-a simțit mișcându-se când s-a apropiat un boschetar pitic, s-a uitat mirat și apoi a făcut drum înapoi.
- Parcă tu ești sănătos să umbli pe căldura asta în parc. Dă-mi și mie! Dă-mi! silabisi ea fără noimă. „Mai am patru. Crezi că-ți dădeam?” a spus de data asta în gând, cu ură.
- Duceți-vă...și nu mai continuă, căci nici ea nu știa unde să îi mai trimită.
S-a așezat pe prima bancă pe care a văzut-o, a scos o țigară, iar pe celelalte trei le-a băgat în buzunar cu grijă, rupând una.
Undeva, într-un hotel, la mare. Într-un dulap (șifonier) găsesc un vraf de coli. Scrise. Îngălbenite. Un fel de jurnal. Cu fragmente nedatate. Voi reproduce unul dintre ele.
*
După ce fratele său mai mare Mitruţ, numai de optsprezece ani trecu la cele veşnice după o grea şi lungă suferinţă, Ruxandra rămase singurul copil al lui Dumitru şi Eudochiei Rusnak.
Nimeni nu cunoscuse mai bine decât Ruxandra suferinţa şi chinul lui Mitruţ care patru ani de zile, ţintuit la pat de o boală grea, se ruga zi şi noapte la Dumnezeu să-i curme durerea. Ea l-a îngrijit, a plâns şi s-a rugat la căpătâiul lui până la sfârşit, deoarece mama ei avea grijile gospodăriei pe cap, de abia izbutea să le termine pe toate. Din când în când se rupea de la muncă şi intra în odaia în care zăcea bietul Mitruţ ca să-şi mai descarce povara sufletului spălând capul bietului băiat cu lacrimi fierbinţi, care spre deznădejdea ei ei nu tămăduiau boala acestuia.
Într-o căsuță pipernicită de la poalele Tâmpei, locuia o bunică. O bunică adevărată. La care trăgea să se odihnească Moș Crăciun în fiecare an.
Mic nu se nimerea decât vara pe la ea, deși “mamaia” îi spunea că ar fi grozav să vină între 20 decembrie și 3 ianuarie - o perioadă foarte veselă și plină de surprize.
Totuși, abia iarna acesta părinții au căzut de acord să-l împacheteze într-un costum de fâș și să-l dăruiască pe băiat bunicii. Cu o valiză de haine, una de jucării, dar mai ales cu o carte.
O carte atât de nouă, încât îți era și frică să o atingi. În plus, avea un miros de tipar cum cartea sa cea veche nu mai avea de mult, fiindcă fusese înlocuit, cam pe la a suta răsfoire și ceva, de parfumul poveștilor...
Mari, grei, alunecând încet printre moleculele de aer, fulgii de zăpadă îi atingeau fața imobilă pe măsură ce înainta pe podul ușor înzăpezit. Nu se gândea la nimic. De fapt de aia se afla acolo… ca să nu gândească. Cu capul ușor ridicat înspre cer, se oprește din mers, închide ochii și atinge cu mâna dreaptă balustrada rece ca gheața pipăind ușor fiecare fulg de zăpadă. Când ajunge cu suprafața degetolor la metalul rece începe să perceapă sunetul apei care curgea sub el și cum distinct se auzeau bucățile de gheață lovindu-se între ele. Zăbovește așa câteva minute, timp în care își golește mintea de orice imagine, culoare, sentiment sau gând răzleț…
Când coboară fața și deschide ochii, își dă seama cât de mult a înaintat, aproape până în mijlocul podului pustiu de mașini.
Comentarii aleatorii