A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băiețel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu știa, cu excepția tatălui său, pe care băiețelul, în fiecare seară, îl întreba:
- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi folosește ceea ce mă înveți, dacă oamenii nu mă vor socoti deștept niciodată?
Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în același chip; asemeni unui val ocolind cu duioșie un castel de nisip…
Băiețelul creștea în tăcere, dar, cu cât își îmbogățea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la ușa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:
- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învățat?
Bătrânele îşi plecară capetele şi înaintară. Înfipseră bastoanele în ţevile-suport din colţurile ringului, apoi păşiră pe suprafaţa de gresie şi se opriră în faţa bărbaţilor.
Nasturii sacourilor se desfăcură, cămăşile foşniră trase pe braţe, încheieturile noduroase se flexară sub bretelele maiourilor umezite de sudoare şi piepturile slăbănoage, tivite cu păr rar, se umflară, clătinând din pielea flască a pectoralilor.
Devenea tot mai rece dimineața aceea. Fiara ucisese din nou și nu putea să creadă că de data aceasta chiar el era cel răpus. Îi vedea cornul mânjit de sânge, clătinând liziera pădurii, ori erau doar ochii lui tulburi în care se muta încet ceața. Scăpase lancea din mâini în lucerna ce se făcea tot mai albastră, foșnind sub nările fiarei.
Își crezuse pieptul o scorbură seacă, dar acum un fluid roșu i se revărsa de acolo, ca o mare ce nu mai voia să-l locuiască. Bătaia se stingea din tâmple și era tot mai liniște de parcă nu se întâmplase nimic, ori de-abia acum lucrurile intrau în făgașele lor. Erau ciocârlii în iarbă, dar murea și știa asta.
Nu îi este teamă. Copilul însă, smuls brusc de la masă, nu înțelege. Urlă și râde în același timp. Strigă după bărbat „tati, tati”, râzând. Fără să se oprească, trece la plâns. Vreau să-mi termin friptura maaaamiii.
Ea aleargă. Tremură. Cineva sau ceva tremură. Asfaltul. Picioarele ei, cuprinse de apă. Mai are picioare. Sau sunt doar o prelungire a cimentului fierbinte, topit. Copilul agățat ca o liană de trupul ei.
„Acesta este un film.”
Taci mami taci mami taci.
Furnici. Mărunte, negre, rotunde, un lanț nesfârșit de ură. Își simte pieptul plin de transpirație, șerpi de apă care i se strecoară prin pori, oprește-te taci oprește unde te duci nu mai vorbi la persoana a doua cu tine femeie nu-i nici un film e nenorocita ta de viață, pune mâna și trăiește, drege, repară, lipește.
Amar. De la vinul de aseară. Cearcăne. Tot de la ăla. Cântar. O sută douăzeci și patru. Groaznic. Nu, nu asta. Sentimentul. Dospirii. Deși în casă e grig. Frig, am vrut să zic. Deși, e și Grig. În cealaltă cameră. Își face o țigară. D-aia. Așa zice el că o să fie fericit. Mereu. Grig e numai piele și os. Ar vrea să fie altfel. Ca mine. Și eu aș vrea. Ca el.
Niciodată nu ești mulțumit cu ceea ce ai. Dar, până la urmă, ce avem? Mai nimic.
A, nu! Există ceva. Din belșug. Diversitate. Probleme.
Comentarii aleatorii