hangiul: cine e la ora asta drumeț de noapte și ce dorește ?
călătorul: ce doresc toți drumeții ...
hangiul: popas? mâncare? băutură?
călătorul: liniște, caldură ...
hangiul: bine-ai venit, hangiță călătoare spre sufletul meu.
cât fost-am eu oaspete la popasul tău, m-ai omenit.
acum e rândul meu să te primesc cu căldură.
liniște? om mai găsi!
călătorul: bunătatea ta îmi smulge un zâmbet ...
hangiul: l-oi folosi ca plată și dacă ai venit și te-ai făcut intrată, căldură fiind și liniște în han, poruncă dă-mi să știu ce-ți mai dorește sufletul!
călătorul: apa
hangiul: apa vie?
călătorul: apa sufletului tău ...
hangiul: lacrimi poate date de bucuria regăsirii ...
călătorul: chiar vroiam să intreb dacă sufletul tău păstreează lacrimi și de ce ...
Pe cand povestile nu erau inca povesti ci doar fapte petrecute iar lumea le vedea si le auzea eu inca nu eram dar despre multe dintre ele am aflat din suierul vantului domol, din trilul pasarilor, din sopotitul izvoarelor din afund de padure si din fosnetul frunzelor. Tot ce trebuia sa fac era sa stau linistit si sa ascult tacerea si linistea din jur, caci fiecare are cate ceva de povestit. Totul este sa vrei sa auzi.
Ion Kocerha stătea în cârciuma „Potcoava de aur” pe care evreul Ruben o ţinea deschisă în fiecare noapte şi în zilele de târg pentru muşteriii săi ortodocşi, care se ocupau de treburi neortodoxe.
Ne întâlneam pe maidan, după şcoală, la o miuţă. O atmosferă strânsă cu grebla, prinsă de piciorul copilăriei ca melcul lipit de fântână ne umezea ochii, trăgând după ea câteva visuri absurde, cum ar fi - să ajungi într-o zi la lotul naţional. În după amiaza aceea cerul era buzumenit de nişte nori musculoşi, pe sub pielea lor măslinie alergând şarje electrice, ca nevăstuicile prin întinderea cu clăi de paie de dincolo de izlaz, rămase din anii trecuţi. Aveam ca îndatoriri importante pe langă lecţii, păscutul unor amărâte de oi, capre, vaci, raţe şi unii, chiar scroafa cu purcei.
Alergăm dansăm ne lovim unii de alții râsete frumoase line căutate vocile se iscă de undeva din colțuri și rămân aninate de faldurile rochiilor, mâinile noastre se odihnesc pictând chipuri pe vitralii albite. Ochii rămân mereu deschiși, degetele mereu căutând, frământând învelișuri de spumă. Suntem toți atât de frumoși la ferestrele caselor cu acoperișuri în țiglă roșie, cu grădinile noastre suspendate.
Între noi se plimbă povești cu chei la cingătoare, ne spunem pe nume și scăpărăm în miezul zilei lumini. Și printre toți tu și printre toți eu, și-apoi noi uneori visând. Ticăim iubirea în ulcioare, prindem cerul cu ace de siguranță de căpătâiul patului în care trupurile se recunosc orb.
Comentarii aleatorii