E ora amiezii. Pe cer un soare fix, concentrat, de parcă trebuie turnată o ploaie peste el. Asfaltul e moale. Iau prânzul la părinţi azi. Sun la uşă, apoi intru fără a mai aştepta vreun răspuns. Mama roboteşte printre cratiţe, tata îşi toarnă un pahar de vin.
„Ia-ţi un pahar şi hai să ciocnim!”
„Ia mai lasă tu băiatul în pace, că se întoarce la muncă.”
„Sunt cu maşina tată.”
Se resemneză repede. Mă spăl pe mâini şi mă aşez la masă cu-n aer plictisit. Ai mei sunt pensionari. N-au bani, dar au timp. Bine, mama consideră că are bani, şi încă prea mulţi. Tatei nu-i ajung niciodată. Mereu are „proiecte”.
«Nu-mi pare rău că mă duc,
Da-mi pare rău după plug,
După plug și după boi,
După părinții-amândoi,
După plug, după rotile,
După dragile copile...»
(dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș)
I
De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni.
amintirile scriitorului, povestite de personajul-dumnezeu
Întors din concediu, m-am reobișnuit cu greu cu scârțâitul asurzitor al metroului, cu amărâții adunați în jurul canalului, undeva prin cartier, care umflau și dezumflau ritmic punga cu aurolac.
Zile în șir am încercat să scriu, am tastat și am șters, am înlocuit paginile din Word cu foi A4, însă nu am reușit. Sub unghii mai aveam încă nisip din ultima cetate vizitată.
Apoi într-o noapte am găsit o altă noapte mai veche, în care, stând în veranda bunicii, la capătul trotuarului mărginit de viță de vie, l-am schițat: o umbră de nas, înălțimea frunții, dincolo de ea una-două trăsături, care îmbinau colericul cu melancolicul și nășteau un personaj vag, căruia neapărat trebuia să nu îi dau viață continuă, ca să nu mi se întoarcă împotrivă.
Unul dintre lucrurile pe care le urăsc ca studentă este că trăznită pe-o secție, la început de an, cei de acolo te tratează de parc-ar trebui să știi tot ce se-ntîmplă. O treabă tîmpită și care probabil ține de orgoliul de localnic, băștinaș care n-are decît să dea lecții afectat. Sigur, așa s-a întîmplat și de data aceasta... Csungy mă privește absent și superior de cum intru pe ușă și îndrăznesc să scot primul cuvînt „Sunt...” „?!?” nu necesită cuvinte adiacente privirea lui spunea „vierme de călcat” (cu „l”, cu „l”). Dar nu s-a exprimat că se pierdea tot farmecul. Abuzului, bineînțeles. Mă prezint de obicei, mai ales cînd vin așa, la gardă, fără șatra de alți neștiutori, colegi.
După o zi plictisitoare am intrat într-o cârciumă. Undeva la subsol. O orgă de lumini amețitoare. Din cele care se rotesc constant. Cu diverse culori și nuanțe. Fleșuri care te aiuresc. M-am așezat la bar. Am cerut ceva. O vodcă, un whisky, o tequila…Nu mai știu ce. Vream să mă amețesc de-a binelea. Să văd altfel lucrurile.
Comentarii aleatorii