De ce l-or fi poreclit Lenin, nu se poate spune cu precizie. Un vlăstar dintre fiii satului care a ajuns pe căi mai ocolite la oraş. Fiecare om cu istoria lui. Ori fiindcă era o asemănare între barba lui poate prea îngrijită şi cea a sus-numitului personaj istoric, ori fiindcă amintirea omului politic bântuia prea puternic în vremea de odinioară în cătunul mic şi paşnic. Eu nu l-am cunoscut decât din poveşti, răsturnate pe masă grămadă când ne adunam cu toţii, obosiţi după o zi de muncă. Şi timpul a cernut uitarea peste ele.
- Dă-mi mâna, Hua, îi spuse Minyong fetei care abia avea curajul să privească spre prăpastia ce se întindea la câţiva paşi de ei. Nu-ţi fie teamă, eşti cu mine, cascada asta mă cunoaşte de când eram de-o şchioapă! Poteca este într-adevăr strâmtă şi foarte abruptă, dar nu mai avem mult până la baza cascadei şi, crede-mă, nu o să-ţi pară rău că ai acceptat să cobori cu mine spre trupul ei limpede de ape!
La unu și un sfert a.m., ultimul autobuz spre Piața Franței a plecat deja din stația de la Universitate.
― Dacă tot l-am pierdut și nu mai trebuie să mă grăbesc, te conduc acasă și de acolo iau un taxi.
― Ajungem în trei minute. După liceul Enescu, exact treizeci de pași la stânga. E pe-aici vreun coș de gunoi în care să-mi arunc țigara?
― Stinge-o cu tocul. Poți?
― Arată-mi cum să fac. Îmi place când mă înveți chestii din astea.
Se apleacă, degetele lui în jurul gleznei mele, țigara se stinge sub apăsarea micii suprafețe de metal. Apoi, deschizând poarta de fier a școlii, așteptând să intru:
― Margareta?...
― Azazello?
Trăia din nou acea senzaţie stranie, a limitei dintre vis şi realitate; când nu ştii precis unde eşti şi nu vrei să te trezeşti, vrei să vezi ce urmează, şi-ţi desfăşori meandrele visului după propriile ţi gânduri şi dorinţe. Acel vis că zboară… cel mai plăcut şi plin de sens, plutind deasupra străzilor, a copacilor, a oamenilor, clădiri şi parcuri, strecurându-se printre firele stâlpilor. Ca o frunză şi ca un vultur. Zbura peste toţi şi le arăta că numai el putea face asta. Pe deasupra lor, spre mirarea şi surpriza celor care-l priveau.
Norii lunecau atât de jos, încât trecătorii apăreau pe neaşteptate din ei şi tot aşa, pe neaşteptate dispăreau.
Fata a ridicat capul de parcă vroia să pătrundă cu privirea prin aceste rotocoale mohorâte. Cu genele sale lungi atingea marginea norilor, iar ochii ei erau singurele puncte albastre în mijlocul cenuşiului prevestitor de furtună.
– Eu nu te iubesc, – spuse deodată, continuând să privească în sus. – Tu m-ai minţit…
– Nu te-am minţit…
– Tu nu m-ai iubit.
El privea în pământ şi nu vedea ce se pertece deasupra lor.
– Eu te iubesc – spuse băiatul frecând nervos cu pantoful moviliţa verde pe care deja bătătorise o potcoavă neagră. – Te iubesc…
– Pur şi simplu ţi-e teamă că ai să mă pierzi şi o să rămâi singur.
Comentarii aleatorii