Albastru vișiniu risipit aiurea în zare, o cerneală amestecată fugitiv de un elev. Pe ici pe colo câte un punct mai albicios pare să străpungă orizontul lăsând parcă pansamente pufoase care aduc aminte trecătorului că nu e singurul care simte nevoia să-și camufleze rănile. Cu plasturi desenați, cu tot felul de animăluțe. E o zi ploioasă. Mult soare. Mult prea multă agitație în trolee. Trecătorul merge liniștit în localul preferat să consume băutura favorită. Mâine ar trebui să fie ziua lui, dar în afară de doi prieteni nu mai știa nimeni asta. Nici nu dorise să se afle. Respira haotic, se apăra de ploaie făcând pași mari și repezi pe lângă clădirile mohorâte. Quo quadisul era aproape, însă tot nu reuși să se mențină uscat. Intră în bar. Își aminti că uitase pălăria acasă...
-Bună dimineața Lenuțo! Ce mai faci fată, ia zi, că nu te văzui d-un car dă ani?
-Ai? Ce zici fă???
-Neațaaaa coanăăăăăă !!!!
-Huo fă că nu sunt surdă de tot, m-a lăsat doar urechea asta de când mă bătu Mititcă, cu făcălețu’ bătea-l-ar dracii acolo unde ie...
-Te bătu, ai? Da’ tu de ce stătuși? De ce nu strigași or fugiși or ceva acolo?
-Ai??? Ce șopâcâi fă așa că nu ne aude nimeni?
-Zâsăi: să-ți dea Dumnezeu sănătate.
-Sănătate, sănătate că în rest le-avem pe toate...Da’ tu ce mai faci țață Lino, cum o mai duci?
Alunecare. Coamele uriașe ale norilor albi se învolburează din nou la orizont. Jos, printre firele înalte de iarbă, mă scald în lumina diafană a cerului. Pot sta așa, fără să mă mișc, ore întregi, cu mâinile îngropate sub cap, privind la insulele imponderabile de puf ce se scurg pe deasupra mea. Formele lor mereu schimbătoare recită pe mii de voci noi și noi istorii enigmatice fără să obosească vreodată. Alături, destul de aproape, se aud valurile înspumate care mângâie plaja. Îmi imaginez că apele mării se contopesc la orizont cu infinitul, două nuanțe de albastru, asortate la unison. Dacă reușești cumva să înoți până acolo te poți înălța imediat în aerul cald, printre râurile de eter. Deși nu te pot vedea, știu că ești undeva acolo sus, cu aripile întinse, privind spre pămînt.
Dormeam adânc pentru că, altfel, nu aș fi auzit bătăile în ușă ca niște artificii de Crăciun. Andrei cred că plecase deoarece cu veacuri în urmă o poartă era trântită de parcă nu visa nimeni. Artificiile continuau așa că pașii mei au început să se miște alene pe covorul bătătorit de vreme dar în care ochii strecuraseră atâta lichid că ar fi trebuit să crească buruieni. După îndelungi performanțe de noctambul, am ajuns la sursa de zgomot, o mașinărie care oferea până și unor perechi de urechi surde un spectacol de decibeli peste limita admisă de materia cenușie. În timp ce mâinile mele moi se chinuiau cumplit în mișcări circulare pe broască și mă pregăteam să spun: “Iar ți-ai uitat cheile? A mia oară?”, mă mai gândeam cu ce notă de pe portativ să încep mustrarea mea.
Comentarii aleatorii