-Bună dimineața Lenuțo! Ce mai faci fată, ia zi, că nu te văzui d-un car dă ani?
-Ai? Ce zici fă???
-Neațaaaa coanăăăăăă !!!!
-Huo fă că nu sunt surdă de tot, m-a lăsat doar urechea asta de când mă bătu Mititcă, cu făcălețu’ bătea-l-ar dracii acolo unde ie...
-Te bătu, ai? Da’ tu de ce stătuși? De ce nu strigași or fugiși or ceva acolo?
-Ai??? Ce șopâcâi fă așa că nu ne aude nimeni?
-Zâsăi: să-ți dea Dumnezeu sănătate.
-Sănătate, sănătate că în rest le-avem pe toate...Da’ tu ce mai faci țață Lino, cum o mai duci?
În cadă am închis ochii încercând să rememorez tăcerea aceea, unii i-ar fi spus iubire, ca deschizându-i să văd apa roşie. I-am închis zicându-mi c-o iau și eu razna, oarecum fericită, aşa înţelegeam puțin din Milo, dar când i-am deschis culoarea era aceeași. Era sânge. Atunci el m-a luat pe sus şi m-a dus la Cîmpeni, la spital, tot drumul m-a privit în ochi ştergându-şi mut lacrimile, mânjindu-se cu sânge. Mi-a mângâiat părul şi mâinile şi mi-aş fi dorit să nu ajungem. Să zac acolo, să mă mângâie. Trebuia să-i fi spus lui Artur adevărul, mă gândeam, iar Milo a simţit reproşul.
- Şi dacă i-aş fi spus? Ar fi schimbat ceva?
- Da! Te-aş fi ajutat, i-am spus cu gura seacă, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă i-ai fi spus…
- Erai în Cîmpeni acum, într-un salon împuțit.
- În Cîmpeni ?
A doua zi Andrei se trezi dis de dimineață să hrănească iapa, se pregătea să meargă la oraș.
– Și Maxim vrea să meargă la oraș – apăru Mărioara în ușă.
– D'apoi eu știu dacă domnul doctor o vrea să vină cu mine la Sighet cu căruța – răspunse ironic Andrei.
– Sigur că vin cu tine Andrei! – se ivi și Maxim în ușă mișcându-și mâinile pe lângă corp ca pentru înviorare.
Lui Andrei, deodată, îi păru rău că-l luase gura pe dinainte.
– Mergeți de vă spălați, iar eu vă pregătesc ceva de mâncare, ca să nu porniți flămânzi la drum – zâmbi bucuroasă Mărioara, privindu-și frații care se pare ca nu-și mai purtau pică unul altuia.
- Poposim încă cincisprezece minute, anunţă şoferul microbuzului.
În autogară, imediat ce păşi pe bitumul denivelat al peronului, aerul cunoscut din copilărie îi invadă plămânii cu mirosul noxelor de la autobuzele bătrâne. Unii călători îşi aprindeau ţigările. Alţii intrară în fast-food, grăbiţi să li se prepare ceva de mâncare. Ar fi ajuns mult mai repede acasă cu microbuzul, dar îşi refuză în minte cei patru kilometri de mers pe jos, la miezul nopţii şi confruntarea cu dulăii de la stână din marginea satului. Mai erau trei ore până la plecarea autobuzului de Pădureni.
Puteai să fii oricine, atât ți-ar fi trebuit să-i spui lui Lache Ahohăniței pe poreclă. De fapt, la noi poreclele erau într-un fel vitale. Trei sferturi din sat stăteau pe trei-patru nume (oficiale): Cozmescu, Pintilie, Hohan, Mocanu. Alte repere onomastice erau doar de umplutură. Așa se făcea că erau zeci de săteni pe care îi chemau la fel. Nici folosirea inițialei tatălui nu slujea prea mult. Cel mai adesea, poreclele învederau un defect al purtătorului lor sau, în orice caz, erau departe de a sugera vreo virtute. Surdu, Chioru, Mutu, Șchiopu, Cocostârc, Bâlbâitu, Ciungu, Fonfea, Hupț, Roșcatu, Borhot, Ciucălău și altele (cu zecile) etichetau sătenii mai abitir decât numele înscrise în buletine. Nu se știe de ce și cum, dar Lache primise, naiba știe de la cine, porecla Căcălău.
Comentarii aleatorii