Se mai bucura de imagini doar tresărind aproape de punctul culminant al unui vis repetat. De fiecare dată îl pierdea. Nu se putea mângâia nici cu posibilitatea de a-l reconstitui. Orbecăia în fiecare dimineață cu temeri. Pe măsură ce îmbătrânea, îi era tot mai dificil să-i rețină detaliile. Se cufunda într-un studiu alb-negru. Accentua, în tablourile fanteziilor uitate, gânduri șterse din paginile unei cărți fără coperți, fără început și fără sfârșit. Avea senzația prelungirii unui coșmar. Ignora coridorul din mintea ei. În camera lui trecu mâna peste cutele goale ale cearșafului.
Mă simt cam mort. Am impresia totuși că cineva trage cu ochiul la mine. Persistent. Ca un cîine la o bucată de carne atîrnată pe galantar. Crede în viața mea mai mult decît mine. Iar asta dezechilibrează într-un fel rostul lucrurilor. Mă răfuiesc cu el în gînd. „Omule, nu vezi, ții lumea în loc. Îl încurci pe Dumnezeu. Ești ca un țigan la o intersecție. Unul din ăia care cîntă unul naște, altul moare. Dar încurcă circulația. Cine, cum să mai moară dacă toate mașinile stau blocate? Și tu la fel. Dacă trebuie să mor, lasă-mă să mor.
Mă numesc Igor. M-am născut într-un oraș în care clădirile au înălțimi amețitoare. În ziua în care am fost adus pe lume, în parcul de lângă blocul meu, a apărut un stol de vreo 3000 pescăruși care s-au așezat pe ramurile platanilor, până când lemnul de sub ei a început sa trosnească. Băteau din aripi și scoteau sunete ascuțite, cu ecou de cochilie, acoperind zgomotul orașului. S-a strâns lume ca la bâlci. Magazinele din apropiere au rămas goale și dacă te uitai de la etajul 15, unde stau eu, mulțimea de curioși părea a fi o armată de furnici strănsă în jurul unui buboi care stă să pocnească.
Personal, nu avea nimic împotriva societății. Doar așa, în general, global, cum spunea, simțea un fel de nelămurire, ca și cum, redus la dimensiunile unei cutii de chibrituri, s-ar fi învârtit pe discul unui pick-up. În fiecare dimineață, cu excepția duminicilor, pleca pe jos la serviciu, un chioșc amplasat la un km de zona unde locuia. Mergând, se gândea la trecutul și viitorul său. Detașat, plictisit. Era cam singurul trecător la ora 5.30. Troleibuzele luminau când și când silueta ce aluneca pe lângă stații; oameni obosiți, țâfnoși, sătui de muncă se certau pe tema salamului. În prima parte a acelei ciudate plimbări, pe Daniel îl dureau ochii, îi ardeau de nesomn și băutură.
Din adâncurile neînțelese ale sinelui, din timp și din hăuri necuprinse de trăiri, cutremurate de întrebări și fierbinți cuvinte, ascuțite ca un stilet, îmi deschid tolba cu săgeți otrăvite spre a le arunca din arcul meu de novice vânător.
Comentarii aleatorii