III.
În tren, oamenii comunicau din priviri. În cazul în care aveai mai mult de mers, puteai să-ți faci o mulțime de cunoștinte noi. Era și un lucru util pentru că cei care ajung la serviciu la ora 10.00 sunt angajați importanți, cu privilegii. Cu mici Iude sau excepții…
El chiar se reîntâlnise încântat cu două persoane pe care le cunoscuse cu o zi în urmă. Era sigur că sunt amici și că stau în aceeași zonă. Cam atât putea spune dar era destul având în vedere că se priviseră doar două zile.
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Într-o jumătate de oră, din partea spitalului Psihiatrie II este trimisă o ambulanță. Din ea coboară doi asistenți de salvare și un medic. Luiza însă se liniștise. Cei trei împreună cu Ada intră în camera de cămin unde găsesc geamurile și pereții mâzgâliți cu partituri, note muzicale, instrumente și desene, la care Luiza lucra asiduu până în momentul în care ei au intrat. Medicul o privește sec și înainte ca ea să spună ceva îi administrează un sedativ. În treizeci de secunde Luiza alunecă de-a lungul peretelui pe podea și în tot acest timp șoptește:
- Nu mă sedați, lăsați-mă. N-au ce să ne facă. Mă iubește. Liniștește-te!
Motto: Cu fiece poveste eu încerc să-ți spun
Cum să alegi în viață drumul bun.
Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinți? Despre prințese? Zâne care viața-ți țese? Cosânzene? Feți-Frumoși? Impărați mai pântecoși? Cai cu aripe-nstelate? Zmei faloși sau solzoși? Despre babe urâcioase, răpciugoase și buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele încețoșate cu fantome preumblate? Poate despre....... Ei? Ce-ați zis? Cum? Inca nu v-ați decis? De n-aveți nimic de zis, vă propun... să..... da acum...... Haideți să pornim la drum!
(pe o pancarda mare este scris acest titlu. Din culise, din partea dreapta iese un Povestas, priveste pancarta dupa care incepe sa se lamenteze, iar din culise se aude o voce) :
POVESTASUL : Ce-i asta ? Cine a mai pomenit asemenea titlu pentru o piesa ? Nerusinare.
VOCEA : Oare ? De ce spui asta ?
POVESTASUL : Chiar, de ce spun asta ?
Mă numesc Igor. M-am născut într-un oraș în care clădirile au înălțimi amețitoare. În ziua în care am fost adus pe lume, în parcul de lângă blocul meu, a apărut un stol de vreo 3000 pescăruși care s-au așezat pe ramurile platanilor, până când lemnul de sub ei a început sa trosnească. Băteau din aripi și scoteau sunete ascuțite, cu ecou de cochilie, acoperind zgomotul orașului. S-a strâns lume ca la bâlci. Magazinele din apropiere au rămas goale și dacă te uitai de la etajul 15, unde stau eu, mulțimea de curioși părea a fi o armată de furnici strănsă în jurul unui buboi care stă să pocnească.
Comentarii aleatorii