1. La noapte vine prietenul meu richard, cel cu ochii albaștri. Vine aici numai dacă vrea ceva, să îi aduc cafea într-o sticlă, să îi dau un tricou al fratelui meu, un sandwich pe care i l-am pregătit dinainte; ar vrea el să-i fac loc în pat. Bate în geam, pentru asta îi trebuie mult curaj, pe strada principală este un restaurant deschis tot timpul. Cine l-ar vedea în fața geamului, ar crede că e un hoț. Dar el nu se furișează, vine greoi, cum îl știu, își dă seama că fetele care fumează pe terasa restaurantului nu se uită la el. Pare trist. Nu stă mai mult de cinșpe minute, îmi strînge mîinile sau îmi promite că va aduce înapoi ce i-am împrumutat. De obicei, citesc pînă cînd vine el, mare lucru nu poți face în casa asta goală.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Dezvelitoarea vieţii trecuse. Ţintele gândurilor sale erau miezul de oglindă, arhitectura negării şi desfrâul sufletului. Veştmântul tăcerii înspăimântase şi făcea să cadă roua suferinţei în toate corăbiile nostalgiei. Curcubeul misterului acoperea cauzele săriturii în crepuscul. Privi în sus. Viermii văzduhului plecaţi în căutarea prăzii, aruncau penele viitorului. În forfota ideilor, revăzând susurul dimineţilor, se apropie de mulţime aflând despre urâţenia hazardului. Se transformă şi el într-unul din sorbitorii nimicului, stând la coadă pentru a se bălăci în nemaivăzut.
O mie de gânduri își făcea Ioachim al lui Dumitru Carja. Și nu așa, oricare, ci dintre cele mai negre. Pesimismul, incertitudinea și neîncrederea, toate la un loc puseseră acu` stăpânire pe el. Înfrigurat în sala de așteptare clasa a II-a, era pregătit să ia acceleratul de București. De fapt, pregătit e un fel, așa, de-a zice, pentru că, hai s-o spunem, era hăt departe de această stare. Cu doar o sacoșă de plastic în mână, în care avea o diplomă de montator vagoane și o repartiție emisă de Liceul CFR, dorea să ajungă la Grivița Triaj. Numai cu până o zi înainte avusese și multe speranțe, cum dealtfel ar fi trebuit să aibă orice proaspăt absolvent de liceu, însă acum i se părea că este doar o frunză în vânt.
Eu nu cânt. Oamenii însă mă aud cântând. În special copiii. Umblu străin prin oraș. Caut priviri. În noaptea aceasta a plouat, blocurile, casele, mașinile, trotuarele, copacii murdari s-au micșorat, s-au înnegrit. Dimineața am dat nas în nas cu o privire verde-albăstruie, îmbrăcată cu un palton roșu. Roșu! Mă fascinează culoarea asta. Mâinile mele nu-s niciodată roșii. Spun unii copii că am gura roșie, dar eu nu știu. Am găsit odată un creion colorat în buzunarul de la haină, probabil ca mi-l strecurase o fetiță căreia îi povestisem despre acele de brad. L-am ținut cu teamă în mână, am întors buzunarul apoi pe dos: nu se murdărise. Apoi mi-a venit o idee și, cu sete, am apropiat vârful creionului de pantalonul alb și-am tras. Nimic. Vârful roșu nu lăsa nici o urmă.
Comentarii aleatorii