În unduirea zilelor de vară se simțea uitat, ca și orășelul de provincie în care-și număra clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gândurilor topite în arșița nerăbdării de a părăsi locul acela, în care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine și mergeau în cârjele indiferenței și resemnării. Confuz, dar neresemnat, își făurise un surogat de refugiu în lectura prelungită și plimbările chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde își limpezea gândurile în albastru și în acorduri de blues susurate de terasele Vămii Vechi, loc de pierzanie al atâtor boemi, constrânși, ca și el, de nimicnicia orașului, să se retragă temporar în limbul acela rupt de lume, pe plaja stăpânită doar de soare și scoici.
În umezeala pârâului, își păstrau verdele doar frunzele de podbal. Ea părea de necuprins. Rămânea neschimbată în ritmul alert al anilor, doar anotimpurile îi transformau lăstarii rari. Tremurul cordonului, retezat atunci de o seceră, înregistra fiecare adiere, contrasta cu nemișcarea crengilor golașe. Scobitura săpată de un incendiu scotea un vuiet stins ca o chemare. Se adăposti de lapoviță în interiorul negru, căptușit cu urmele mocnirii. De sus, fulgi mari, apoși îi loveau fruntea prelingându-se ca niște broboane de sudoare. Valea adormea cernită.
Ochii risipiți în toate adâncimile și înălțimile:
- Să nu îmi spui că și ție îți este teamă de ploaie!
Îi ia din nou mâna și-o liniștește:
- Nu, Tamara, eu și ploaia ne iubim, pentru tine îmi era teamă: să nu răcești.
- Și eu o prind uneori mai veselă, dar nu mi-a povestit niciodată despre tine.
Ajunge la ușă, o deschide, dintr-o dată vijelia îi pornește sarabandă prin haine, de jur împrejur apele șiroiesc prin ceea ce îi apare ca un imens deșert străjuit de cavaleri care îl fixează orb, negru, prin vizierele lăsate.
O rafală trântește ușa.
- Cred că va trebui să amânăm pe altă dată întâlnirea cu prietenii tăi, Tamara... par cam fioroși.
Alchimistul tocmai terminase de citit o lectură anevoioasă
Magna Principiae Phisicarium, cand Laetiția pătrunse invoalată
prin curbura zidului de tip antic, scorojit. Avea o vitală nevoie
de piatra filozofală pentru neiubirea care o pândea sub alcov.
Bărbatul Laetiției o înșela, aflase, dupa datină cu sora mai nubilă, Calista.
Incestul se pedepsea lent, cu pumnal înmuiat în otravă de mercur,
un strop cât o lacrimă de fecioară.
Sub perdele verzi de catifea se zăreau corsete de tortură și
alchimistului îi lunecă -mirare mirabilis- o iguană gustoasă în
plumbul topit, siderat de buze seci în golul gastronomic.
Văzu stele verzi omul când Laetiția, ornată cu șerpi în păr și viclenie
de senator patricid i se oferi nudă, perversă.
În camera cu douăzeci și patru de paturi, plus cabina profesoarei, a intrat tovarășa aceea blondă, cu părul numai sarmale-n foi de varză. Avea o mapă maro în mână și ținea pixul ca pe o prelungire a arătătorului, gesticulând larg, în timp ce ne-a spus răspicat că toată lumea trebuie să se adune la ora patru la rond. În costumul de pionier. Apoi a plecat să anunțe în toată colonia că se pregătește un eveniment de excepție.
Comentarii aleatorii