Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui.
Aştepta să i se înmoaie barba. De după un văl negru, auzi paşii accentuaţi ai unui drum feminin, tot mai apropiaţi, tot mai ameninţători. Rezistă greu tentaţiei de a-şi privi chipul în oglinda atârnând strâmb. Nimeri greu papucii de casă şi adăstă ameţit pe marginea patului de fier.
Foame. Foame ca în iad. Apă. Măcar apă. Nu, nici apă. Apă totuși. Liviu era pe-afară. Nu mai plângea. Flanela nu era așa de groasă, dar nu mai plângea. Uneori îl mai lua Fănel în brațe să tacă. Își lipeau obrajii umezi și reci. Părul netuns le ținea de căciulă. Liviu tăcea când îi simțea respirația caldă și palmele lipite pe spate. Îi trecea neastâmpărul. Înăuntru se lăsa întunericul. Nu-i venea să aprindă lumânarea încă. Pe pervazul casei părăsite, unde locuiau toți trei, în colțul dinspre pat, i se păru că vede o bancnotă. Era numai o bucată de ziar vechi în care învelise niște bomboane acum o săptămână. Nu mai rămăsese niciuna. Se uită la mâinile goale și-i trecu prin minte cum se dădeau toți trei pe derdeluș în picioare, astă iarnă. Le simțea mâinile mici într-ale ei.
Personal, nu avea nimic împotriva societății. Doar așa, în general, global, cum spunea, simțea un fel de nelămurire, ca și cum, redus la dimensiunile unei cutii de chibrituri, s-ar fi învârtit pe discul unui pick-up. În fiecare dimineață, cu excepția duminicilor, pleca pe jos la serviciu, un chioșc amplasat la un km de zona unde locuia. Mergând, se gândea la trecutul și viitorul său. Detașat, plictisit. Era cam singurul trecător la ora 5.30. Troleibuzele luminau când și când silueta ce aluneca pe lângă stații; oameni obosiți, țâfnoși, sătui de muncă se certau pe tema salamului. În prima parte a acelei ciudate plimbări, pe Daniel îl dureau ochii, îi ardeau de nesomn și băutură.
Comentarii aleatorii