Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreț. Nu li se relevă nici un adevăr esențial și nu-și cartografiază toată viața într-o expediție fulgerătoare prin memorie. Mai ales când moartea se lasă așteptată, întârzie pe culoare, promite și nu se ține de promisiuni… Pierdut în așternuturi, înjumătățit de boală și de bătrânețe, Ulm simțise de câteva ori adierea rece a morții. Frisonul pornea din piept spre extremități, iar el nu reușea decât să se roage să nu-l prindă cu vezica plină. “Am vezica slabă. Dacă mă scap?” Apoi încercase, într-un efort conștient, să recupereze imagini din trecut pe care să le ia cu el. Nimic. Lucrase douăzeci de ani într-un magazin de sticlărie iar acum avea aceeași senzație ca atunci când trebuia să facă inventarul.
Omului îi este frică de moarte, da, dar nu e la toată lumea în aceeași măsură. Îi deosebește gravitatea păcatului pe care îl au de dus cu ei dincolo… Și înțelegerea morții ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire… Pe omul pregătit nu-l sperie nici moartea, nu-l surprinde nici judecata cu traista goală. Nu m-am gândit niciodată dacă moartea este o pedeapsă. Important e să ne găsească pregătiți sufletește... Cel care cugetă la moarte, scapă de moarte, iar cel ce cugetă doar la plăcerile acestei vieți trecătoare, își câștigă moarte. Nu de moarte trebuie să ne temem noi, pentru că, în fapt, moartea este nemurire, ci de pierderea sufletului să ne temem. (Părintele Iustin Pârvu: O viață de mărturisitor)
Se uită înapoi. Beznă. Ceilalţi sunt prea prinşi de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva tunele de refugiu. O preocupare nocturnă ciudată. Aerul cu uzanţele lui a închis pistele de zbor fiindcă s-a anunţat furtună. Bărbatul între două vârste intră cu grijă să nu se audă scârţâitul uşii de la bucătăria de vară. Bâjbâie cu mâna pe policioară după cutia de chibrituri şi un muc de lumânare. Nu vrea să aprindă lumina, să nu fie dibuit.
Afară ploua de puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Nu că asta cu degetele e din aia cu întunericul. Atunci ce rămâne de făcut?... Reluăm:
Afară ploua cu găleata (așa e bine!). Unchiul Fedea, cu desaga pe umăr, de parcă l-ar fi încovoiat patru draci, alerga de rupea pământul spre mica haltă de la marginea orașului, ce avea și o sală de așteptare. Înăuntru nu se afla suflet de creștin, doar un evreu cu o pălărie mare, neagră pe cap, îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu cravată tot neagră, cu niște ochi mici și iuți, ce parcă încercau să se ascundă în spatele ochelarilor mici și rotunzi cu niște lentile foarte groase. Ce îl miră pe unchiul Fedea erau părul lung, creț de culoarea mătăsii de porumb, când porumbul încă are dinți de lapte și perciunii extrem de mari.
a doua zi am citit în ziar:
“Poliția și-a făcut datoria. Un individ neidentificat încă a murit subit într-un apartament dintr-o zonă periferică. În urma cercetărilor s-a constatat că numitul Ștefan Doru Dăncuș locuia ilegal în România. Timp de mai mulți ani, el a indus în eroare autoritățile, folosind o identitate falsă. Probele descoperite până acum îl indică drept autor al altercației mondiale din acest an. Cercetările continuă.”
Comentarii aleatorii