Era o dimineata curata,fara pasari.Nicio miscare,niciun zgomt nu tulburau linistea in care visele lunecau usor,usor,spre trezie.
Benedict gemu incetisor.Trecea dintr-un vis inaltul,trecea din locuri neguroase,din umbra,in spatii mustind de culoare si parfum.Mirosea in visul ei ultim a iasomie.Cercuri violacee,spirale de un albastru crud,arabescuri in tonuri rosiatice,sfere aurii umpleau locul din vis in care se gasea,in care se rotea,mirat.Si zbura printre acele forme impalpabile.Plutea.
Rase-un ras mic..Isi aduse aminte ca bunica ii spusese odata:"Cand un copil rade in somn,viseaza ingeri."Oare cand fusese asta?In alta viata,in alt vis poate?Umbra ei adie in preajma.Benedict crede ca,abur cald,ea pluteste intr-un spatiu asemanator,intr-un spatiu vibrand.
Învățasem cine sunt. Pentru cei mai mulți oameni, realitatea este experimentală. Cu mine însă, cel puțin în anii de copilărie, a fost altfel. Satul meu, muntele, râul, pădurea. Casa mea. Părinții, ceilalți copii din sat.
Strada Paradisului nu era într-o zona rezidențială, după cum eronat sugera numele. Era genul de alee pe care l-au mazilit pe Brîncoveanu. Dacă mazilit s-a chemat. De undeva, de peste tot mai exact, emana un miros înăbușitor, greoi, care plana ca o umbră. Clădirile îngrămădite ridicau colțuri, cîrlige pe acoperiș, cum se găseau odată în Amsterdam, pe canale, unghiuri și scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avea impresia că pășise în anii 1800, încercă să-și amintească... numai în Strasbourg avusese sentimentul acesta. La un balcon, o femeie scutură un covor murdar, alcătuit din fîșii cusute, multicolore. Poartă o fustă largă, cenușie, o scufie cu un model curios și o urmărește cu o expresie pătrunzătoare, de-a lungul străzii, nu o scapă din ochi pînă nu o ia la dreapta.
Fusesem bolnavă aproape două săptămâni, așa că nu îl văzusem în toată această perioadă.
- Mai bine nu mi-ai fi spus de noaptea aceea când ai avut 40 de grade, mi-a spus dintr-o dată.
Cu ochii închiși, ascultam șinele tramvaiului zbătându-se sub greutatea pământului întreg, claxoanele mașinilor încercând să oprească tot vuietul îngrozitor al străzii. Deschisesem fereastra pentru că la un moment dat nu mai aveam aer. După ce ai zăcut la pat atâtea zile și coastele te dor din cauza tusei, să faci dragoste înseamnă să îți îngrămădești toată suflarea într-o bulă mică de apă și să speri că pereții nu vor fi, în cele din urmă, suficient de elastici.
- Nu merge acolo, Leo.
- Ei, știi că aș fi ultimul care să o facă. Dar nu el trebuia să îți pună prosoape reci pe mâini.
În sfârșit, m-am încălzit puțin. Nu îndrăznesc să mă mișc, de teamă să nu pierd echilibrul acesta fragil de căldură. Ar fi fost bine să fie Vlad aici. Cred că e prima dată în foarte mult timp de când mi-e dor de el. De obicei, e mult prea aproape. Sufocant. În toți anii aceștia apropierea ne-a fost ca o cangrenă mușcând încet din amândoi și unindu-ne incurabil.
- Hello, baby.
- Bună, iubito.
E stupid, știu, dar i-aș lua vocea în palme și aș sorbi-o. Nu i-am spus asta niciodată. Dacă i-aș spune-o acum, în mijlocul nopții, aș avea o scuză.
- Îmi pare rău că te-am trezit.
- E ok, sugar.
- Nu mi-ai mai spus demult așa.
Comentarii aleatorii