Azi am ras aproape un minut, din toata inima. Apoi, mi-a fost rusine. M-am oprit cand a inceput sa-mi fie rusine. Eram pe munte, in parc, si cineva a spus o gluma buna. Acum doua zile, cand am iesit de la ambasada, am zambit. Cateva secunde. Zambet adevarat. Apoi, mi-am adus aminte cat radeam eu de mult si de tare, galgait, si mi s-au umplut ochii de lacrimi. Ambasada da intr-o straduta in panta, era vant cu soare si nimeni in fata mea, in spatele meu, alaturi. Mi-a fost rusine ca mi s-au umplut ochii de lacrimi. I-am deschis cat am putut de tare ca sa nu curga nici macar o lacrima, sa nu cumva sa se prelinga vreo lacrima.
Cândva, ne petreceam nopțile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale orașului, adăugam frontoane și capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, așa cum nici cel mai puternic cutremur de care știam nu reușise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în șuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veșnică precum aceste insomnii fără sfârșit.
În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea și ziua eram îmbrățișați și savuram, parcă legați printr-un cordon ectoplasmatic aceleași minuni ale lumii tinereții.
Lucram de aproape doi ani la mină. Eram după un divorţ- nu contează din vina cui- aveam o fetiţă de mână şi hotărâsem să renunţ la locuinţa pe care o ocupasem până atunci.
Cu o seară înainte ca el să...au făcut dragoste. În toate felurile. În toate chipurile...Până la poziţia misionarului când s-au regăsit pe valurile extazului. Durerea insuportabilă ce-l chinuia demult, dispăruse. Privirea ei, prin ploapele închise, simţea cum îl devoră .... Nu mai erau unul şi altul...se regăsiseră... o auzea fără ca ea să vorbească: eu sunt marea, tu eşti sarea...dizolvă-te-n mine.... şi atunci întunericul a explodat...cerul s-a aprins peste ei acoperindu-i cu o mantie imensă, ocrotitoare, plină de iubire... a început apoi să ningă cu fulgi pufoşi de timp străluminat iar spaţiul s-a despletit curgând de jur-împrejur...
Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
Comentarii aleatorii