... poftim, e un nume care să te poarte prin lume!
Care să te scoată de aici întâi, am dreptate?
Întrebarea s-a agățat de fruntea tatălui meu,
de umerii mamei, de privirile tuturor celorlalți,
a scormonit pământul până la sânge...
Destul, Adândălade să rămână!
Au râs apoi, s-au bucurat până spre dimineață, au adormit
și nu s-au mai trezit niciodată.
Nu e nicio vrajă la mijloc, asta e realitatea și realitatea nu permite
vreun dincolo de care să nu aibă habar toată lumea.
Ești copil, la trei ani toți sunteți copii.
O comoară... portocalie
-----------------------------------
Mic se juca plictisit de-a pirații.
- M-am săturat să caut comori! zise.
- Atunci nu mai căuta! spuse bunica.
- Mai bine, mamaie, te ajut să faci cozonac!
Știu o poveste foarte frumoasă, care o să-ți placă mult când frămânți. Și o să vrei să ți-o mai spun o dată.
- Și cu ce e povestea asta? se prefăcu foarte curioasă bunica.
Mic se uită în jur, doar, doar îi va veni vreo idee.
- Este cu... o portocală.
Dar nu cu o portocală obișnuită, că poveștile nu sunt cu lucruri obișnuite...
De ce nu sunt cu lucruri obișnuite poveștile, mamaie?
- Pentru că lucrurile obișnuite nu le spun nimic oamenilor obișnuiti.
Un om trebuie să fie neobișnuit, Micule, nu o poveste.
Strada Paradisului nu era într-o zona rezidențială, după cum eronat sugera numele. Era genul de alee pe care l-au mazilit pe Brîncoveanu. Dacă mazilit s-a chemat. De undeva, de peste tot mai exact, emana un miros înăbușitor, greoi, care plana ca o umbră. Clădirile îngrămădite ridicau colțuri, cîrlige pe acoperiș, cum se găseau odată în Amsterdam, pe canale, unghiuri și scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avea impresia că pășise în anii 1800, încercă să-și amintească... numai în Strasbourg avusese sentimentul acesta. La un balcon, o femeie scutură un covor murdar, alcătuit din fîșii cusute, multicolore. Poartă o fustă largă, cenușie, o scufie cu un model curios și o urmărește cu o expresie pătrunzătoare, de-a lungul străzii, nu o scapă din ochi pînă nu o ia la dreapta.
14.13. Mihai îşi scoate capul de sub dantela de spumă a valurilor şi se întoarce cu tot trupul în direcţia plajei încercând sa ghicească unde se află prosopul roşu pe care Irina se tolăneşte la soare. S-a ridicat cu câteva minute înainte de lângă ea pentru a nu răspunde la o întrebare iritantă şi brutală, a intrat în apa ce începuse să se răcească şi a înotat fără ţintă, într-o încercare deşartă de a-şi amorţi sufletul. Oare iubirea nu este asemănătoare înotului? se întreabă. Ba da! Nu ajungi să îi cunoşti limitele niciodată! Chiar dacă eşti tentat să crezi că ai ajuns la capătul puterilor, întotdeauna găseşti un strop de putere pentru a-ţi mişca braţele şi picioarele în încercarea de a mai înainta alţi câţiva metri deşi malul este încă foarte departe!
Acu ce să zâcă și el săracu c-a țânut la Anișoara ca la ochii din cap nuuuu asta cu ochii din cap e apă de ploaie doar să aude prin lume de atâția chiori care trăiesc fericiți n-au treabă și mor de bătrâni mai luminați decât însăși lumina zâlei da’ el el cum să să mai ridice dimineața din pat știind că o năroadă de muiere i-a călcat inima în picioare și a fugit cu altu i-a terfelit sufletu nu alta l-a lăsat în drumu mare ca pe o treanță murdară pe care îți primenești cismele înainte de a intra cu ele în hodaia cea bună și atât da da el a fost treanța și Lae sobaru a fost hodaia cea bună Doamne cu ce i-o fi greșit bietu Stelică Doamne că doar știe tot satu cum îi făcea toate voile și numa-n cap nu s-a pus de dragu ei
Comentarii aleatorii