Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»
Dar aducându-şi aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.
– Apăi no, ştiu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug pentru câteva zile
de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lepădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult pe unchiul Fedea, că în alte dăţi aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
– Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
Să vezi ce lucru ciudat: se băteau două pisici în stradă, eram la fereastră, cu așa sunete- cum să dormi? E puțin cam tîrziu pentru fotografii, dar uite că nu se mai plimba nimeni la ora asta, vecinul asculta jazz, nu deschide niciodată ferestrele…A fost plecat multă vreme și tot mai crede că războiul nu s-a terminat. El zice că nici acum nu putem sta liniștiți, avem ceva înăuntru, care se tot mișcă, fără oprire. Dar nu numai că se mișcă, ci are un timp anume și un fel al lui, cum tot el zicea, nu poate să se întîmple ceva în casă fără ca șarpele de la colțul casei să știe. Putem face un lucru să oprim lupta aceasta, pe care numai el o vede, deocamdată.
Orașul construit cu atâtea sacrificii e pustiu. Trec printre blocuri și parcuri înțepenite și mi-e teamă să deschid o ușă universal recunoscută și numită așa – s-ar arunca pe mine tăcerea din încăperi. Intru într-un magazin și-mi iau un casetofon și nu sunt arestat imediat, trec prin mijlocul șoselei și nici o mașină nu mă izbește mortal, stau pe scaunul redactorului șef și nu tremură în fața mea nici un artist disperat pentru care banii de pe articole reprezintă singura șansă de-a trăi măcar omenește, dacă nu cinstit. Aici, o posibilă Evă n-ar avea nici un sens, poate doar ideea de Ană a lui Manole ar rezista, însă și aceasta numai datorită unor sinapse mentale absolut întâmplătoare. Nu există nimeni care să-mi facă vreun rău și nici eu nu simt nevoia de-a-l face.
Îmi recunoşteam chipul în oglindă. Ridurile de pe frunte, urmele loviturilor, ochii înroşiţi, dar eram captiv înapoia barierei de carne şi oase, incapabil să reacţionez conform cu gesturile mele, cu mâinile care mă plesneau peste ochi, luau apa şi o aruncau pe obraji şi pe frunte, curăţau rănile şi frecau buzele, urcau şi se depărtau de-o parte şi de alta a capului, puzderie de bobiţe de apă sărind din firele de păr, apoi închideau robinetul şi se lăsau pe chiuveta înnegrită de rapăn. Multă vreme nici nu s-au clintit de acolo; încleştate şi roşii; cu vene proeminente şi noduroase, cu unghiile albite, curăţate de rahat.
Într-o clipă toată casa era în camera lui Filip. Sora lui era ca aruncată într-un colţ, plângând surd în spasme, cu ochii goi, cu spatele lipit de perete, cu tâmplele strânse în palme. Vorbeau toţi deodată, strigau şi urlau unii la alţii, ca apucaţi. Îşi ridicau mâinile şi ochii către tavan, scoţând sunete dezarticulate. Nu puteai înţelege nimic. Mâinile lor coborau apoi, după o clipă, neputincioase, ca secerate, ochii rămânând aţintiţi, mari dar ofiliţi, spre spaima aceea.
În mai puţin de jumătate de ceas erau acolo ambulanţa şi poliţia. Cineva chemase şi pompierii, dar nimeni nu ştia ce s-ar putea face de fapt, cu adevărat.
Comentarii aleatorii