Aud curgerea râului de undeva de dincolo de timp. Frunzele abia foșnesc în vântul de primăvară. Gândurile aproape s-au oprit, câteva din ele abia mai trec prin mintea-mi, la fel ca norii de pe cerul de un albastru închis. Simțurile se relaxează. Prin întregul corp trece un flux de energie care umple, în spirale, fiecare celulă. Picioarele așezate încrucișat au prins rădăcini și s-au contopit cu șerpii din fibră vegetală venind de la toți copacii din jur ce perforează pământul. Mirosul de pietre, iarbă, râu și rășină se topește încet odată cu auzul. Câmpul vizual se întunecă puțin câte puțin până când ceea ce e in fața ochilor devine un negativ al imaginii pe care o vedeam în mod normal. Totul este negru iar formele din jur sunt doar o rețea de contururi abia schițate.
*** Şedea pe marginea podului, pe mulura de fier ruginit, de forma şinei căii ferate, ca un arc de cerc, a opta nuanţă a cearcănului răsărit deasupra râului nupţial. Privea în gol, aşteptând ivirea păsărilor de beznă, de oţel şi ninsoare. Însă moartea întârzia la întâlnirea cu destinul. Dedesubtul trupului firav, asemenea oglinzilor decupate din haotismul geometriei imprecisului, pâlcul lampasurilor de gheaţă sticloasă îi ademeneau sufletul singuratic, pierdut la liziera pădurii de brazi şi goruni, în noaptea îngheţată pe ultima filă dintr-un noiembrie aproape ireal. Se ţinea de pilastrul din dreapta ei. De la genunchi în jos, picioarele întreţineau cadenţa unei balansări inconstante. Putea să alunece în orice moment.
Locuiesc pe marginea gândurilor voastre. Voi le vedeți margini, eu am învățat să mă așez în vârful picioarelor pe câte un gând, capătul i se pierde printre râsete hohotele risipesc rădăcinile abia atunci plonjez. Maestrul mă mai prinde uneori făcând tumbe în apele nevăzute adânci răsărind dintre malurile amintirilor voastre. Nu-i nevoie să țiiiipi îmi iau cuminte ghemul meu de vise, înfășor toate rebuturile aruncate de voi în uitare, mă strecor - mai prind uneori și dureri înghesuite la masa din spate în barul în care vă beți luminile licărindu-vă așteptările.
Strada Paradisului nu era într-o zona rezidențială, după cum eronat sugera numele. Era genul de alee pe care l-au mazilit pe Brîncoveanu. Dacă mazilit s-a chemat. De undeva, de peste tot mai exact, emana un miros înăbușitor, greoi, care plana ca o umbră. Clădirile îngrămădite ridicau colțuri, cîrlige pe acoperiș, cum se găseau odată în Amsterdam, pe canale, unghiuri și scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avea impresia că pășise în anii 1800, încercă să-și amintească... numai în Strasbourg avusese sentimentul acesta. La un balcon, o femeie scutură un covor murdar, alcătuit din fîșii cusute, multicolore. Poartă o fustă largă, cenușie, o scufie cu un model curios și o urmărește cu o expresie pătrunzătoare, de-a lungul străzii, nu o scapă din ochi pînă nu o ia la dreapta.
Cândva, ne petreceam nopțile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale orașului, adăugam frontoane și capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, așa cum nici cel mai puternic cutremur de care știam nu reușise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în șuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veșnică precum aceste insomnii fără sfârșit.
În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea și ziua eram îmbrățișați și savuram, parcă legați printr-un cordon ectoplasmatic aceleași minuni ale lumii tinereții.
Comentarii aleatorii