Nu îi este teamă. Copilul însă, smuls brusc de la masă, nu înțelege. Urlă și râde în același timp. Strigă după bărbat „tati, tati”, râzând. Fără să se oprească, trece la plâns. Vreau să-mi termin friptura maaaamiii.
Ea aleargă. Tremură. Cineva sau ceva tremură. Asfaltul. Picioarele ei, cuprinse de apă. Mai are picioare. Sau sunt doar o prelungire a cimentului fierbinte, topit. Copilul agățat ca o liană de trupul ei.
„Acesta este un film.”
Taci mami taci mami taci.
Furnici. Mărunte, negre, rotunde, un lanț nesfârșit de ură. Își simte pieptul plin de transpirație, șerpi de apă care i se strecoară prin pori, oprește-te taci oprește unde te duci nu mai vorbi la persoana a doua cu tine femeie nu-i nici un film e nenorocita ta de viață, pune mâna și trăiește, drege, repară, lipește.
III.
În tren, oamenii comunicau din priviri. În cazul în care aveai mai mult de mers, puteai să-ți faci o mulțime de cunoștinte noi. Era și un lucru util pentru că cei care ajung la serviciu la ora 10.00 sunt angajați importanți, cu privilegii. Cu mici Iude sau excepții…
El chiar se reîntâlnise încântat cu două persoane pe care le cunoscuse cu o zi în urmă. Era sigur că sunt amici și că stau în aceeași zonă. Cam atât putea spune dar era destul având în vedere că se priviseră doar două zile.
După ce Dumitru Iufurko plecă cu trăsura împreună cu profesorul Stănescu, Petru Klontz nu avea nici un chef să-l conducă până la casa Annei Surduc, iar profesorul Lupu, studenții și toți cei ai casei se culcară, bătrânul ieși în curte și se așeză pe jgeabul de lângă fântână așteptând întoarcerea lui Dumitru.
… pe cealaltă la sprânceană . Înlănțuitul se întoarse spre adunare . Buimac de somn, privi fără urmă de surprindere încăperea . Era prea târziu; altă clipă nu putea fi câștigată . Mânat din spate de Jintaru, care plătise și schimbase vorbe de rămas bun cu patronul, ieși cu inima strânsă de previziunea unei ultime revederi în aburul ploii .
Ce-și putea dori, copil fiind, decât un fluier cu care să stăpânească lumea. Avusese un nai dar, i se păruse prea complicat să dea, suflând în el, viață sunetelor. Trilurile unui astfel de fluier erau grăite slab fără să poată fi auzite de sufletul său pătimaș .
În dimineața aceea își spusese că trebuie să facă, în sfârșit, ceva, dar nu știa dacă e, într-adevăr, necesar sau poate să mai aștepte. De câteva zile se gândea la asta și nu se putea hotărî. Se plimba gânditor prin grădină, era primăvară și florile explodaseră în pomi, o maree de alb, dar el avea senzația ciudată a cuiva care a mâncat o plantă căreia trebuia, de fapt, să-i respire parfumul.
Undeva greșise și nu știa unde anume, ezita între alternative la fel de neclare, întrebându-se dacă, la urma urmei, acestea nu duceau la același rezultat.
Comentarii aleatorii