Primul lucru pe care și-l amintea era întunericul. I se păru neobișnuit să se trezească și să fie întuneric. Un întuneric beznă și senzația aceea de ciment rece sub el. În momentele acelea se gîndi că e posibil să fie victima unui coșmar. Închise ochii la loc și încercă să adoarmă și să viseze. Și chiar adormi. Deși era frig. Cînd se trezi din nou era tot acolo. Singurul lucru schimbat era o lumină slabă, difuză plutind ca un abur în jur. Iar locul pe care dormise era chiar ciment. Lumina era așa de slabă încît nu vedea la mai mult de un metru sau doi în jur. Nu îi venea să creadă. Îl cuprinse o spaimă cumplită. Ce căuta acolo? Unde era patul, și camera, sau casa? Fusese răpit? Era o glumă? Un coșm... nu, coșmar nu era. Trecuse de întrebarea asta.
Drumul spre lumină. Pulberea zvâcnea în fiorul cald al salbei de raze, abia întrevăzute în lumini şi umbre. De fapt, boarea secetei şi glasurile îndepărtate ale copiilor -o fată şi un băiat- îi generau imagini profunde, de parcă ar fi văzut cu adevărat şi, de care, se bucura ca de o înviere.
Auzi sapa tăind pământul; scrâşnea în Chetruşul acoperit de vii, înotând uscat sub miile de viţe ale pirului. Mai tăia, în jumătăţi zvârcolitoare, viermii graşi.
Simţea paşii îndesaţi ai femeii, ca pulsul unei inimi leneşe sau ca un ecou neîncetat. Era obosită. Se oprea să răsufle, să privească şi să cuprindă, dintr-o singură rotire, labirintul geometric al câmpului. Aştepta.
Vorbind despre șansă în loc de probabilitate, adică de cîte ori este mai probabil ca un eveniment să nu aibă loc decît să nu se întîmple, cînd dăm cu banul probabilitatea ca rezultatul să fie cap sau să fie pajură este de cincizeci la sută.
Marea... vis de-albastru... infinit...
„Hai, mergem?”
Ridicând cheile de pe jos, Mara se uită la tatăl care abia se ținea în cârjele cele noi. Nu știa ce să-i spună. Îi făcu doar semn spre ușă cu mâna, cuvintele deveniseră mute. Erau doi străini la urma urmei, care împart aceeași grupă de sânge.
„Hai, sari pragul!”
Urmară cinci minute în care bătrânul se opinti să treacă pragul de la ieșire. Chemară taxiul, așa că se așteptau ca din minut în minut să se audă un claxon nervos. Dacă nu ar fi stat la patru, ar fi fost poate mai ușor. Așa până jos, Mara trebuia să-și susțină tatăl, că nu cumva să se împiedice la următoarea scară și să cadă amândoi.
„La urgențe, te rog!”
„Vai, domnu‘, da ce ați pățit la picior?”
Comentarii aleatorii