Savastie Alexeevici Karpin avea toate motivele să fie un om fericit. Era unul dintre studenţii eminenţi ai Institutului de Arte Plastice, un portretist desăvârşit. Un om care simţea prin toţi porii degetelor sale lungi ca de pianist valoarea antropomorfică a fiecărei linii ce reprezenta un chip sau un trup pe care urma să-l redefinească pe hârtie. Profesorii îi prevedeau un viitor strălucit, mai ales în pictura de sorginte religioasă, şi, cum în bătrâna Rusie erau la mare căutare în acea vreme pictorii de icoane şi de biserici, bineînţeles că Savastie era hotărât să devină cel mai căutat şi râvnit pictor de biserici din gubernia Tomsk.
-Ploaia asta …
Clintise perdeaua afumată şi cerceta printre şiroaiele căzând din ochiul cerului, clipocind nisipos după dojana dulce a nopţii, într-un alambic de aramă murdar de borhot. Hohotea o lume a vatei de gheaţă peste casele cu acoperişuri pleoştite şi ferestrele de abur murdar, după vânzoleala dimineţii prin noroaiele mahalalei.
Scheuna printre pomii ofticoşi în trâmba de limpezime în acelaşi timp cu acel căţel neputincios, fără ochi, târât de ape în şanţul ce făcea un ocol larg cârciumii.
Cine sa fie flamândul care traversează grăbit Transtevere
ronțăind de pe statui praful meteorilor?
Cine e oare femeia în negru duminical
călărind o bicicletă fară cadru spre o spovedanie secretă ?
Oare vezi soldatul din cazarma de pe Via Adriano
deprins cu săruturile morții
cum își șterge sabia înmuiata în roua dimineții?
Stalactitele vremii cern piața Campidoglio
umbre, străinul, nomad prin vestigiile unui imperiu
stins, caută drumul emulat de partea dulce-amară a lunii
peste Trevi, evitînd disputa gălăgioasa a marinarilor,
furia cuțitelor ivite la o ceartă legată de cine
știe ce pariuri din plictis, căutarea cănii de vin, potirul cu gust
de otravă cezară, căderile în vid după
atâta și atâta revelație a adevărului estetic, abisurilor
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Într-o jumătate de oră, din partea spitalului Psihiatrie II este trimisă o ambulanță. Din ea coboară doi asistenți de salvare și un medic. Luiza însă se liniștise. Cei trei împreună cu Ada intră în camera de cămin unde găsesc geamurile și pereții mâzgâliți cu partituri, note muzicale, instrumente și desene, la care Luiza lucra asiduu până în momentul în care ei au intrat. Medicul o privește sec și înainte ca ea să spună ceva îi administrează un sedativ. În treizeci de secunde Luiza alunecă de-a lungul peretelui pe podea și în tot acest timp șoptește:
- Nu mă sedați, lăsați-mă. N-au ce să ne facă. Mă iubește. Liniștește-te!
Unul dintre lucrurile pe care le urăsc ca studentă este că trăznită pe-o secție, la început de an, cei de acolo te tratează de parc-ar trebui să știi tot ce se-ntîmplă. O treabă tîmpită și care probabil ține de orgoliul de localnic, băștinaș care n-are decît să dea lecții afectat. Sigur, așa s-a întîmplat și de data aceasta... Csungy mă privește absent și superior de cum intru pe ușă și îndrăznesc să scot primul cuvînt „Sunt...” „?!?” nu necesită cuvinte adiacente privirea lui spunea „vierme de călcat” (cu „l”, cu „l”). Dar nu s-a exprimat că se pierdea tot farmecul. Abuzului, bineînțeles. Mă prezint de obicei, mai ales cînd vin așa, la gardă, fără șatra de alți neștiutori, colegi.
Comentarii aleatorii