În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau așezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme și îngroșată de lipsa slovelor; șase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roșu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, așa cum mi se întîmpla și mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.
Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de străbătut Tăchiță Bădeanu, până la haltă, era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu șenile de tanc. Pământul era înghețat bocnă, iar omătul, așezat suluri, era când înalt de un stat de om, când spulberat cu totul de intrai până la genunchi în șanțul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi la alta să nu se păstreze urmele vechi și dacă mai punem la socoteală și nelipsita ceață, înțelegem că era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să poți ține direcția bună. În dimineața asta, așa cum îi dicta bioritmul lui, Tăchiță se trezi, își luă geanta de navetist pregătită de nevastă-sa și porni la drum, așa cum o făcuse de mii de ori.
Cine e tipul de-și ținele palmele așa, strânse, ca în rugăciune? Oamenii pe aici îi spun Furnilă. E dus, vezi bine. Ce ține în pumnii făcuți cochilie? Zâmbește... n-ai să crezi: o furnică! O furnică, așa zice el. Nu a văzut-o nimeni. A încercat să o vadă o dată unu’ de-aici din cartier și l-a apucat de palme să i le desfacă. A făcut o gălăgie... pfuuui!
Abia mă trezisem și mi se părea că tavanul este mult mai sus ca de obicei, că albastrul peretelui din stânga făcuse rocada cu orange-ul din dreapta.
“Mai e camera mea?!” mă întrebam ca un om care dormise într-un alt pat iar dimineața totul îi era neobișnuit și nu știa unde se află. Pot să presupun că așa te simți și după ce mori și te găsești în grădina îngerilor unde totul este...cum este.
În unduirea zilelor de vară se simțea uitat, ca și orășelul de provincie în care-și număra clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gândurilor topite în arșița nerăbdării de a părăsi locul acela, în care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine și mergeau în cârjele indiferenței și resemnării. Confuz, dar neresemnat, își făurise un surogat de refugiu în lectura prelungită și plimbările chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde își limpezea gândurile în albastru și în acorduri de blues susurate de terasele Vămii Vechi, loc de pierzanie al atâtor boemi, constrânși, ca și el, de nimicnicia orașului, să se retragă temporar în limbul acela rupt de lume, pe plaja stăpânită doar de soare și scoici.
Comentarii aleatorii