Adevărul e că societatea-i cam dădea de furcă. Dar cui îi e ușor în societatea de azi când stai în fața unui computer timp de zece ore pe zi. Lumea virtuală în care nu trebuie să te speli sau să arăți bine devine atractivă și rămâi acolo, avatar, chiar dacă în lumea respectivă nu se fac schimburi de fluide.
Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spuneam eu adesea cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost la fel, iar moartea s-a mutat să secere de la oraş cu nemiluita printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.
Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
La începutul deceniului al nouălea al secolului 20 s-a încercat repopularea pădurilor românești din Carpații Orientali cu urși bruni. Zeci de animale au fost aduse cu elicopterele și eliberate prin poiene, în special prin zonele mai puțin populate din Obcinele Bucovinei. Crescute în captivitate, acestea nu cunoșteau nici frica de oameni și nu aveau nici deprinderile necesare supraviețuirii în sălbăticie. În plus, densitatea prea mare de prădători creată artificial într-un mediu cu insuficiente resurse de hrană, a făcut ca fiarele să se orienteze foarte repede spre vizitarea gospodăriilor țărănești din zonă, ucigând zeci de oi și vite în fiecare lună.
Un bărbat cert Maria Băluțencei n-a avut niciodată. Pe Icu și Mucel, cei doi băieți ai ei, unul într-a opta și celălalt într-a cincea, nu se știe cu cine-i făcu. Încă tânără, poa` să fi avut un pic peste treizeci de ani, Haba, poreclită așa de femeile temătoare pentru bărbații lor, lucra la grajdurile ceapeului, adică «la vaci», cum spuneau consătenii care aveau plan la câmp, cu o oarecare doză de răuatate. Tot aici făcea zile-muncă și Vasile Doban. Pleca de acasă dis-de-dimineață, pe la patru-cinci, fie vară fie iarnă, gata îmbrăcat în salopeta-i murdară și mirosind a bălegar, încălțat cu gumari sau cisme înalte de cauciuc, după cum era drumul – glodos ori uscat. Pe Anuța, nevastă-sa, n-o mai trezea, că oricum nu trebuia să-i dea de mâncare.
Comentarii aleatorii