„Ce să fi fost?”, continua să se întrebe Laura. Biserica ortodoxă, cu turlele ei arămii, rămăsese deja de mult timp în urmă. Laura urma de acum, străduţă după străduţă, drumul spre casa veche, cu balconul şi ferestrele înalte, năpădite de iederă, din spatele Pieţei Amzei. Se mai liniştise, oarecum. „Poate ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu m-au lăsat însă gândurile. Lulu nu m-a lăsat. Şi, totuşi, vocea aceea care mă striga întruna „Laura, Laura!”… Să fi fost eu cu gândurile aiurea?”, se întreba femeia, urmând aleea întunecată.
- Păi dacă Dumnezeu este în afara timpului, atunci de ce nu intervine pentru a dispărea prin cauzalitate toate atrocitățile ce sunt prezente în istoria omenirii? Spuse tânărul, în timp ce își privea fix unghia arătătorului care îi intrase puțin în carne. Ceva în gen Hiro Nakamura ar fi o joacă de copii pe lângă ce poate face El, nu? Mai spuse aplecându-se puțin, ca pentru a - și dezmorți corpul.
- Eu cred că Dumnezeu a ales cea mai bună dintre variante și nu pentru istoria omenirii, ci pentru istoria Universului, altfel nu mi-ar conveni deloc ideea ca El să fie Dumnezeu, iar în timp ce conversa, din complezență, omul trecut de 40 de ani se întinse după ceașca de cafea, o luă, sorbi puțin, după care îl cuprinse un sughiț discret și avu impresia că tocmai depășise o zi obositoare.
Taxiul crează un zgomot de fond supărător. Șoferul aruncă priviri în oglinda retrovizoare către clienta ale cărui gânduri sunt departe deși întâmplător au pornit chiar de la el, de la șofer. Acesta e un omuleţ congestionat cu faţa suptă, cu cearcăne adânci şi negre de tabagist. Își cercetează clienţii atent, chiar indiscret. Acum se întreabă cum o fi fătuca asta în pat dar nu schițează nicio expresie. Se gândește mereu la asta atunci când vede o femeie. În momentul în care încetează s-o facă, socotește el, va fi un semn că ceva se întâmplă, că e grav, că e pe moarte ori dezvoltă o impotență mai groaznică decât un cancer. Sau, analizează el la rece, femeia trebuie să fie deosebit de urâtă. E și un mic misogin. Nu prea știe. Nu prea știe ce înseamnă.
Acum nu-l mai durea capul, nu mai gâfâia, nu-l mai chinuia somnul pe scaun, blestemul care-l urmărea de aproape treizeci de ani. Dormea pentru prima dată întins pe spate, cu mâinile împreunate pe piept, îmbrăcat în costum de mire iar lumânarea de la capătul sicriului scria cu flacăra aprope stinsă, un mesaj deosebit în aer, deaorece chipul lui avea o frumuseţe stranie. Lumina palidă îl făcea mai frumos. Aşa cum n-a mai fost el niciodată. Barba nu i-au mai ras-o rudele când l-au recuperat de la morgă. În ultimul timp, din cauza durerilor, nu s-a mai bărbierit, iar o verişoară chiar exclamase surprinsă când intrase în capelă "ce mult seamănă Trăienuţ cu Pavarotti, aşa, în costum şi cu barbă! Şi ce bine îi stă în costum. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată în costum".
Comentarii aleatorii