Nu îi este teamă. Copilul însă, smuls brusc de la masă, nu înțelege. Urlă și râde în același timp. Strigă după bărbat „tati, tati”, râzând. Fără să se oprească, trece la plâns. Vreau să-mi termin friptura maaaamiii.
Ea aleargă. Tremură. Cineva sau ceva tremură. Asfaltul. Picioarele ei, cuprinse de apă. Mai are picioare. Sau sunt doar o prelungire a cimentului fierbinte, topit. Copilul agățat ca o liană de trupul ei.
„Acesta este un film.”
Taci mami taci mami taci.
Furnici. Mărunte, negre, rotunde, un lanț nesfârșit de ură. Își simte pieptul plin de transpirație, șerpi de apă care i se strecoară prin pori, oprește-te taci oprește unde te duci nu mai vorbi la persoana a doua cu tine femeie nu-i nici un film e nenorocita ta de viață, pune mâna și trăiește, drege, repară, lipește.
Am crezut întotdeauna că viața în subterană e adevărata viață. Dar nu mi-am dorit să trăiesc aici. Cel puțin, nu mi-am dorit asta cu voce tare. Sau cu gândul „tare”?! în fine, am purtat dorința asta în subteranele ființei mele (să fie clar, orice punct are o subterană, orice subterană are la rândul ei altă subterană. La capătul subteranelor e totul. Totul e miezul lucrurilor, poarta spre o lume pe care nu o înțelegem, fiindcă acolo lucrurile nu au subterane, sunt ceea ce sunt...). Am îndepărtat-o uneori, apoi m-am apropiat cuminte de ea, pentru ca apoi să o îndepărtez iar...
Cu o seară înainte ca el să...au făcut dragoste. În toate felurile. În toate chipurile...Până la poziţia misionarului când s-au regăsit pe valurile extazului. Durerea insuportabilă ce-l chinuia demult, dispăruse. Privirea ei, prin ploapele închise, simţea cum îl devoră .... Nu mai erau unul şi altul...se regăsiseră... o auzea fără ca ea să vorbească: eu sunt marea, tu eşti sarea...dizolvă-te-n mine.... şi atunci întunericul a explodat...cerul s-a aprins peste ei acoperindu-i cu o mantie imensă, ocrotitoare, plină de iubire... a început apoi să ningă cu fulgi pufoşi de timp străluminat iar spaţiul s-a despletit curgând de jur-împrejur...
Comentarii aleatorii