Dintotdeauna mi-a plăcut clipa când, trezit dintr-un somn lung, privesc pe fereastră fără să știu dacă e dimineață sau seară. Peste oraș, lumină de măcieș silhui. De la geamlâcul mansardei, pentru o clipă, nu recunosc strada. Iubesc confuzia blândă a gândurilor.
Regret că nu am aproape amușinarea unei singure țigări. Nu mai fumez de patru ani. Spațiul recognoscibil, cu amnarul cedării, sus, la margine de cer, ca ultima favoare a unui osândit...
Femeia își urmărea gândurile cu precizie maximă. Se întreba dacă va arăta bine, moartă cu buzele așa de roșii. Să lase vreun testament? Nu avea nimic. Era hotărâtă să moară și atât. Nu mai avea nici un sens să prelungească agonia. Căzătura din copilarie se lăsase cu urmări. Fusese degeaba pe la medici. Migrenele continuau să persiste, tratamentele erau inutile. În plus, acum avea amețeli și vărsături.
Cel mai bun lucru era să moară elegant. Se hotărâse. De ce să nu aleagă ea momentul?
Voi lua moartea prin surprindere!
În seara aceea auzi cîteva bătăi în poartă. Bătea cu nelinişte, cu grabă, de parcă ceva s-ar fi întîmplat. Bătrînul nu se grăbi însă. Şezu cîteva clipe, parcă pentru a fi sigur că nu i se înşeală urechile. Era un sunet ale cărui amintiri se ascunseră de ceva vreme în subconştient, de ani buni nu mai urcase nimeni la căsuţa lui din deal. Şi era cale lungă de mers, mai bine de două ceasuri pînă la prima casă din sat. Ultima dată cînd el a coborît să dea ochii cu oamenii a fost toamna trecută. Acum nici nu s-ar mai încumeta să coboare. Îl cam lăsaseră puterile şi nici prezenţa sătenilor nu i se părea prea agreabilă. Unii chiar rîdeau de el, îl asemuiau unui pustnic, nu înţelegea nimeni opţiunea aceea stupidă de a se cocoţa în vîrful dealului.
Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înşelătoare a stufului. Ajunsese pe mal şi, dintr-o singură mişcare, încercă să-şi uşureze trupul slab şi bătrân de broboanele de apă amestecate cu frunzele spongioase ale algelor. Îşi privise prada descifrându-i înscrisul cu numărul de grame; tremuratul datorat înaintării anevoiase prin mâl îl împiedicase multă vreme să distingă altceva în afara culorii discrepante faţă de simplitatea cromatică a bălţii. Avea un cult al lucrurilor găsite pe baltă, dar nu întârzâia să fie, chiar el, unul dintre pierzători. Acum, nu-i distingea nimic din tremuratul fin pus, mai degrabă, pe seama peştilor decât adierilor vântului.
dupa cină ai să aduci cafeaua și biscuiții de vanilie
ai să pui lemnele de corabie pe foc și vom citi
din arborele familiei tale.
o sa mă tragi de barbă gonind realul și vrăjitoarele
ce trăiesc în candelabrele coridorului ca să
dispară țipând țipete ascuțite în albastrul înecat
al ochilor tăi mirați.
o să rupem frunzele ce țâșnesc muguri din noi,
încolăcite ghirlande ce prind rădăcini în ridurile mele .
o sa îți ofer un păharel de cinabru venețian, o sa-l bei
în tăcere ca o rugăciune la o frescă pictată de Alejandro
după un pariu terminat cu o bătaie pentru dragostea lui Aglié.
ai să îmi arăți patru monograme găsite în prăfuita
scotocire a atelierului lui Alejandro, broderii fine
ce țeseau casele nobile pe pernele de damasc
Comentarii aleatorii