cercul de la roata carului sau cercul de butoi erau doar flecuşteţe pe care copiii lu’ Cicea le mînau toată ziua pe drum, cu mîna sau cu o sîrmă. subţiri, îndoiţi ca o lumînare arsă în dungă, doar în nişte chiloţi rupţi în fund treceau pe linie la vale stîrnind nori de praf. tur tur tur, ti ti ti! strigau încercînd să imite maşinile grele Tatra de la sonde.
Copilaşul nostru aleargă pe plaja cea demult pustie, încercând să urmărească, cu mânuţele lui dolofane, făgaşul sărat al undelor marine, în timp ce, dragul de el, cu picioruşele lui bucălate, boncăluieşte, de minunăţie, în apa mică de la ţărm. În fapt, este o dimineaţă tânără lui Yuè-Juillet cel de apă de trandafir, care tocmai a fost plămădit, ca picioarele Afroditei, din spumele jucăuşe ale undei. Nu ştiu ce s-a întâmplat în ultima vreme cu pescăruşii. Sunt din ce în ce mai gălăgioşi. Îmi pun şalul pe umeri, şi mă grăbesc să ajung ca să îl cuprind pe Mihai cu mâna asta ofilită, de ceară, pe care tu ai aşezat un inel argintiu, asemeni nisipului acestuia calin, atunci, demult, atât de demult, că nici nu mai pot şti, cu precizie, când.
- Păi dacă Dumnezeu este în afara timpului, atunci de ce nu intervine pentru a dispărea prin cauzalitate toate atrocitățile ce sunt prezente în istoria omenirii? Spuse tânărul, în timp ce își privea fix unghia arătătorului care îi intrase puțin în carne. Ceva în gen Hiro Nakamura ar fi o joacă de copii pe lângă ce poate face El, nu? Mai spuse aplecându-se puțin, ca pentru a - și dezmorți corpul.
- Eu cred că Dumnezeu a ales cea mai bună dintre variante și nu pentru istoria omenirii, ci pentru istoria Universului, altfel nu mi-ar conveni deloc ideea ca El să fie Dumnezeu, iar în timp ce conversa, din complezență, omul trecut de 40 de ani se întinse după ceașca de cafea, o luă, sorbi puțin, după care îl cuprinse un sughiț discret și avu impresia că tocmai depășise o zi obositoare.
Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui.
O mie de gânduri își făcea Ioachim al lui Dumitru Carja. Și nu așa, oricare, ci dintre cele mai negre. Pesimismul, incertitudinea și neîncrederea, toate la un loc puseseră acu` stăpânire pe el. Înfrigurat în sala de așteptare clasa a II-a, era pregătit să ia acceleratul de București. De fapt, pregătit e un fel, așa, de-a zice, pentru că, hai s-o spunem, era hăt departe de această stare. Cu doar o sacoșă de plastic în mână, în care avea o diplomă de montator vagoane și o repartiție emisă de Liceul CFR, dorea să ajungă la Grivița Triaj. Numai cu până o zi înainte avusese și multe speranțe, cum dealtfel ar fi trebuit să aibă orice proaspăt absolvent de liceu, însă acum i se părea că este doar o frunză în vânt.
Comentarii aleatorii