Așa se poartă în oraș, nu e niciun snobism în asta, nicio lipsă de omenie! Cum să rupi copilul de familie, comunitate, etc? E și pentru binele lui, nu-i așa? Pune-i un nume normal, cu ăsta nici să-l strigăm nu știm... Bine, hai, dă banii părinților și plecăm. Ne gândim pe drum care îi va fi numele.
John îl întîlnește pe Steve în Cutty Sark. John este avocat. Steve nu e.
Dungile de pe costumul lui John sînt late, în ton cu bleumarinul umbrelei atîrnată lejer de braț si pălăria. Ochii lui John se plimbă atent peste mulțimea de sîmbătă seara a pub-ului. Vede o pereche de urechi cunoscute. Steve are urechile mari, întotdeauna a avut urechile mari, imposibil de ignorat. Ceafa lui este un guleraș de piele roșie revărsată peste gulerul cămășii roz. Are sacoul în carouri și panatlonii kaki dintotdeauna. Steve privește pe monitor reluarea meciului dintre Manchester United și Chelsea. Geanta lui din piele roasă se odihnește îngrămădită între picioare.
Vădană de ceva vreme și vizitată tot mai rar de nepoții, zburatăciți, de-acuma, de la oraș, Lița Floare trăia singură într-un univers al ei, cu care, probabil, au de-a face mai toți bătrânii trăitori în satele noastre. Se împăcase cu gândul că sfârșitul îi este undeva pe aproape, chiar dacă nu suferea de vreo boală anume. I-l întărea doar faptul că cei de seama ei se împuținaseră zdravăn. Dar nici ea nu stătea cu mâinele în sân; își pregătise cam tot ce trebuie pentru o înmormântare omenească: prosoape, lumânări, pânză de poduri, vin, rachiu, zahăr și grâu, pentru colivă, dar câte altele nu. Asta, ca să nu dea prilej de discuție la nurori ori motive de ceartă celor patru feciori ai ei, că, până la urmă, na, moartea tot va veni.
„Copilul știa că lumea e stăpînită de necuratul, că Aridnîkul cîrmuiește toate; că pădurile sînt pline de duhuri, care-și pasc acolo marha : cerbii, iepurii și căprioarele; că prin păduri lăinicește veselul Ciuhaister , care poftește pe drumeți la joc și sfîșie pe mauce ; că în pădure trăiește glasul securii. Mai sus, pe depărtările nedei sterpe, maucele își încing nesfărșitele lor hore, iar printre steiuri de stînci se ascunde Sotea…”
(Mihail Koțiubinsky – „Umbrele strămoșilor uitați”)
Comentarii aleatorii