- Trezește-te, somnoroaaasooo! glasul bunicului sună blând și plin de dragoste...
Fetița întinde mâna dreaptă și mângâie ursulețul aflat alături, pe marginea patului. Același ritual în fiecare dimineață. Apoi deschide ochii încet și-i zâmbește bunicului care o privește prin ușa întredeschisă.
- Nu mai sta pe gânduri, te așteaptă cafeluța și apoi...surpriza...
- Surpriza? Ce surpriză? Hai, te rog, spune-mi...
- Păi dacă-ți spun, ce surpriză mai e?
Căuta o undă de mișcare în gara singuratică; era în așteptarea unui dezastru revăzut în nopți de insomnie; dorea să simtă o boare din parfumul unei iubiri pierdute; își limita neîngăduita durere la o paloare a nepătrunsului său suflet; gusta din amintirea unor peregrinări clandestine în lumi secrete văzute alb-negru; construia noi labirinturi pentru o poveste despre al cărei creator nu știa dacă mai trăiește; credea că a dezlegat misterul unei crime comisă ,aparent, fără motiv; își afirma nevinovăția pentru victimele unei neînțelegeri și cugeta la necesitatea întoarcerii la o sală de așteptare de unde, de fiecare dat pornise într-o direcție ....
M-am apropiat de ghișeu cu pași mici. Era deja acolo. E de ajuns să închid pentru o clipă ochii și toată scena începe să se deruleze lent... Am scos din buzunar foaia mototolită și am vârât-o prin gemulețul întredeschis.
- O plângere, da?
Nu i-am răspuns. Am oftat bătrânește și am continuat să urmăresc preocupat zbaterea unui păianjen picat într-o plasă pe care nu a construit-o el. Eu cred că fiecare păianjen are un cod secret, fiecare material de construcție având capacitatea de a-și recunoaște constructorul. În zbaterea păianjenului de față înțelegeam căutarea febrilă de a descifra, de a înțelege. În același timp, disperarea lui trăda convingerea că efortul e fără nici un rost, că lupta se duce pe un front pe care nu a câștigat niciodată unul de-ai lui.
Aşa mare dulău cum era Doctor al unchiului Fedea, nu avea nimeni în toată Fedorivna. Ce-i drept mai aveau gospodarii câini mari, dar câine atât de mare şi de bun, adică atât de rău, cum era Doctor, nu avea nimeni.
Ciobanii din sat îl tot băteau mereu la cap să le vândă lor dulăul, însă unchiul Fedea nici nu voia să audă:
– Cum să-mi vând eu pretinul... Că aşe pretin bun nu am avut tătă viaţa me. Doctor ar rupe oricui grumazul pentru mine! – se fălea unchiul Fedea.
Odată, trecând cu turma pe lângă curtea lui, nişte ciobani din Dorna au vrut să-i dea trei oi în schimbul dulăului.
– Dă-le potaia măi omule! Ce haznă ţi de ea? Cioban nu eşti, lupii nu ne dau târcoale, hoţii nu ne calcă...
Comentarii aleatorii