n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Într-o jumătate de oră, din partea spitalului Psihiatrie II este trimisă o ambulanță. Din ea coboară doi asistenți de salvare și un medic. Luiza însă se liniștise. Cei trei împreună cu Ada intră în camera de cămin unde găsesc geamurile și pereții mâzgâliți cu partituri, note muzicale, instrumente și desene, la care Luiza lucra asiduu până în momentul în care ei au intrat. Medicul o privește sec și înainte ca ea să spună ceva îi administrează un sedativ. În treizeci de secunde Luiza alunecă de-a lungul peretelui pe podea și în tot acest timp șoptește:
- Nu mă sedați, lăsați-mă. N-au ce să ne facă. Mă iubește. Liniștește-te!
În apartamentul strâmt, cu o singură cameră, pereţi soioşi şi un hol de intrare care arată ca după un bombardament nazist, Gicu şi Jana încearcă să se evite reciproc, sufocaţi de căldură. Blocul e situat într-un cartier mărginaş, construit în anii şaizeci special pentru muncitorii din combinat. Ea roboteşte prin bucătărie, în timp ce el soarbe un vin făcut cu siguranţă din pastile, cumpărat într-o sticlă de plastic de la moldovenii din aşa zisa piaţă „a ruşilor”. Toropit de căldură, ca o focă, cu burta pe dinafara pantalonilor scurţi de trening, lui Gicu parcă-i e lene să se mai întindă după sticla de vin. Ar striga-o pe Jana, însă şi de asta-i e lene... La un moment dat, prin mintea lui încetinită, un gând îşi face drum dând din coate.
Acum nu-l mai durea capul, nu mai gâfâia, nu-l mai chinuia somnul pe scaun, blestemul care-l urmărea de aproape treizeci de ani. Dormea pentru prima dată întins pe spate, cu mâinile împreunate pe piept, îmbrăcat în costum de mire iar lumânarea de la capătul sicriului scria cu flacăra aprope stinsă, un mesaj deosebit în aer, deaorece chipul lui avea o frumuseţe stranie. Lumina palidă îl făcea mai frumos. Aşa cum n-a mai fost el niciodată. Barba nu i-au mai ras-o rudele când l-au recuperat de la morgă. În ultimul timp, din cauza durerilor, nu s-a mai bărbierit, iar o verişoară chiar exclamase surprinsă când intrase în capelă "ce mult seamănă Trăienuţ cu Pavarotti, aşa, în costum şi cu barbă! Şi ce bine îi stă în costum. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată în costum".
Institutul Politehnic era dominat de beznă, mult mai adâncă decât în nopțile epocii de aur. Nici măcar bătrâna alee dinspre Dâmbovița nu era luminată, dar în cei aproape patru ani de studenție îi învățasem fiecare înclinare a dalelor care o alcătuiau, fiecare tufiș și arbore erau în locurile pe care le știam foarte bine. Îmbrăcat în kaki, cu haine de prelată militară, încălțat cu bocanci de armată, cu mușchii încordați, eram gata de luptă și am început furișarea până la Transporturi (de fapt, sediul Metalurgiei și Transporturilor care, conform unor ironii și chiar autoironii de campus, „erau pe stânga, iar Politehnica și facultățile ei pe dreapta”), în salturi mici, întrerupte de perioade de mers târâș.
Rămase o clipă agățat între cer și mare, albatros în plutire inconștientă. Sarea îi umplea sufletul de castele și coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent și rece ca o cavernã bolnavă. Marea își alerga valurile, lingând nisipul trist și pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpãrul copilãriei. Își dădu drumul pe faleza roasă de arșița vânturilor, cari molfăind trecerea vremurilor.
Comentarii aleatorii