M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).
Sunetul apei care curgea pe burlan nu-l lasa sa doarmă. Îi dădea o stare de melancolie care-i curma somnul. Se încruntă, strânge din ochi și se înfășoară în pătură până la cap...mai pune și o pernă peste urechea stângă. Poate așa o să adoarmă. Zumzăitul aparatului de aer condiționat pus pe încălzire îi dădea starea de toropeală și liniște de care avea nevoie, iar în curând încep să se amalgameze realitatea cu visul. Adoarme.
Îl trezește o picătură de transpirație care-i curgea pe spate, face ochii mari cât cepele și sare din pat nervos. Încă o noapte de insomnie! Afara ploua calm, burlanul încă se aude plăcut iar lumina de la veioză dadea un ton roșiatic-plăcut camerei.
Părintele Fotea a venit în parohia noastră de pe băncile școlii. Încă de la primele slujbe enoriașii remarcaseră că stăpânea meseria „la sânge”. Nu tu bâlbe, nu tu timpi morți…, nici nu realizai când se scurgeau câteva ceasuri. Dar și ce cuvântări ținea! Atingea profund, dar nu brutal, folosind o grămadă de pilde, cam pe toți cei aflați pe cale să intre în stăpânirea Diavolului, de la bețivii comunali, care stăteau zilnic în fața bufetului cu nasul în stacana de votcă „Cristal”, la procesomanii care își târau prin judecăți, din te miri ce, megieșii sau neamurile… Pentru că-și găsi credincioșii cam rupți de lume, trebuindu-le jumătate de zi să ajungă cu căruța la oraș, părintele îi anunță că le va face și o gară în sat.
Poate nu o să vă vină să credeți, dar eu, autorul acestor rânduri am fost condamnat la moarte!
Da, la moarte! Sună îngrozitor, nu?...
Stăteam în boxa acuzaţilor şi nu-mi venea să cred urechilor acuzele pe care le rostea avocatul acuzării, la adresa mea:
«Onorată instanţă, acesta este omul pe care l-a făcut Dumnezeu din noroi, iar el s-a răzvrătit împotriva Lui călcând singura poruncă pe care o primise, iar pe urmă în loc să-I ceară iertare Creatorului său s-a ascuns de faţa Lui, fapt pentru care Dumnezeu l-a blestemat şi l-a izgonit din grădină Sa.
Acesta este omul care şi-a ucis din invidie fratele şi când sângele acestuia striga către Dumnezeu, el a răspuns arogant: «Sunt eu păzitorul fratelui meu?».
Personajul principal este servit cu şampanie. Un domn de vreo şaizeci de ani, probabil foarte bogat, nu-şi refuză mica plăcere a dimineţilor de pe strada Pacific, la numărul şase, în barul anonim cu vedere la un trotuar măsurat de ragazzele pe care noi nu le vedem, și n-avem decât să-l credem pe barmanul proprietar când înjură pe italieneşte departamentul de moravuri uşoare. Dar domnul e o prezenţă deosebit de agreabilă!
Înainte de Mary, intră parfumul ei. Parfumul, singur, n-ar spune nimic, dacă n-ar fi al ei. Şi invers, poate. Are vreo cinzeci de ani, o rochie lungă din satin de culoarea ciocolatei şi flori necunoscute la pălărie, iar noi deja ne închipuim că e prima iubire a domnului agreabil.
Comentarii aleatorii