n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Ușa se închide lent în spatele Luizei cu un click cunoscut pentru colegele de cameră. E îmbrăcată într-un trenning cu o dungă albă de-a lungul mânecilor, care se mulează pe dimensiunile standard, bluza îi coboară până la nivelul taliei, iar pe abdomen atârnă șnurul alb al pantalonilor. Luiza are o constituție filiformă la care se adaugă un aer de visător ireversibil, de zburător introvertit. Conformația ei e o tramă biotipală care trece din generație în generație, astfel corpul ei armonios, subțire, de o senzualitate redundantă, se unduiește fin dând senzația unor lecții genetice de etichetă. Structura articulațiilor ei face din simplul mers, din întinsul rufelor, din genericul gest al ridicării unei țigări o poezie mecanică. E naturalul, e autenticul unei femei frumoase. Și ciudate.
Puteai să fii oricine, atât ți-ar fi trebuit să-i spui lui Lache Ahohăniței pe poreclă. De fapt, la noi poreclele erau într-un fel vitale. Trei sferturi din sat stăteau pe trei-patru nume (oficiale): Cozmescu, Pintilie, Hohan, Mocanu. Alte repere onomastice erau doar de umplutură. Așa se făcea că erau zeci de săteni pe care îi chemau la fel. Nici folosirea inițialei tatălui nu slujea prea mult. Cel mai adesea, poreclele învederau un defect al purtătorului lor sau, în orice caz, erau departe de a sugera vreo virtute. Surdu, Chioru, Mutu, Șchiopu, Cocostârc, Bâlbâitu, Ciungu, Fonfea, Hupț, Roșcatu, Borhot, Ciucălău și altele (cu zecile) etichetau sătenii mai abitir decât numele înscrise în buletine. Nu se știe de ce și cum, dar Lache primise, naiba știe de la cine, porecla Căcălău.
Zilele trecute, cel mai bun prieten al meu a trecut pe la mine. Am mâncat, in tăcere, o friptură, am băut un pahar cu vin și el a zis a fost bun și s-a ridicat. Din hol, s-a privit in oglinda de la baie, prin ușa deschisă, și a intrebat, trecându-și mâna pe sub bărbia rasă proaspăt, oare ce-or găsi la mine femeile frumoase? M-am uitat și eu atent la el ca să-i dau un răspuns, dar el a continuat hai că plec, că trebuie sa mă sune nevasta... Care nevastă? întreb eu mirat. Când te-ai insurat? Cum când? Oho...! îmi răspunse el distrat privindu-se in oglinda de la baia garsonierei mele inchiriate, cu chiuvetă patrată și crapatură lângă scurgere. Nu-mi spune că nu știai că sunt insurat. Am și gemeni. Cum gemeni...? încremenesc eu.
Taxiul opreşte. Cobor fericit. Plec cu avionul. Aeroportul arată atât de seducător: aeronave colorate, şerpuiri asfaltice bine reliefate de luminiţe laterale, turnul care veghează siguranţa zborurilor şi, bineînţeles, impunătoarele terminale cu scări rulante în toate direcţiile, totul e magic.
Intru în terminal unde miroase numai a parfumuri de la duty-free. Mă eliberez de povara genţilor şi rămân, în sfârşit, doar cu portofelul, paşaportul şi avioanele care se văd prin geamul clădirii, trei avioane de dimensiuni medii cât şi un jumbo-jet care zace leneş. Aş vrea să zbor cu avionul din mijloc, are un trifoi pe coadă şi e albastru, culoarea mea preferată.
Acesta este un studiu și o concluzie la care am ajuns în urma lui, un studiu pe mine. Acum sînt convins că de fapt nu există nimeni și nimic în exteriorul meu. De fapt nu există nici ceea ce eu percep ca fiind exterior. Nu exist decît eu; eu și celălalt eu. Pentru că de fapt asta a fost marea mea descoperire. Existența celuilalt eu care este la fel de eu ca și mine. De fapt este eu dar nu este același eu ca și mine. Nu știu cînd a apărut sau de ce. Nu știu dacă a apărut înaintea mea, odată cu mine sau după apariția mea. Mai ales că și acest lucru ar fi dificil de stabilit de vreme ce nu știu nici dacă eu am apărut vreodată sau dacă așa am fost întotdeauna. În orice caz acest eu pe care l-am descoperit este cel care îmi provoacă această senzație a exteriorului.
Comentarii aleatorii