Eva i-a cerut voie (fățucă de copil), să desfacă o cutie de bere. I-a promis că nu mai bea deseară, îi este de ajuns atât, doar acum, că tot trebăluiește și șterge și prăjește și spală și cântă. Îi zâmbea. Era Eva cea curată, pe care o văzuse rareori. Femeia în fața căreia ar fi îngenuncheat. Femeia din mintea lui, căreia îi dăruise un inel. Eva aceasta era atât de diferită de cealaltă, încât ar fi recunoscut-o după inflexiunile vocii, după chip, după culoarea ochilor. Iar dacă ar fi fost o explozie de energie într-o mână de om, dacă alcoolul ar fi transformat-o într-o ființă și mai veselă, poate ar fi fost destul de ingrat ca să o accepte așa.
Am o prietenă care îmi spune mereu, cu patimă aproape: Bianca, te rog, scrie ceva despre oameni fericiți. Fă-i să aibă o viață frumoasă. Fă-i să zâmbească în final, știu că poți.
Draga mea Diana, this one is for you.
- Pot trăi fără tine.
- Înțeleg. Și acesta ar fi un motiv bun să pleci.
- Bun, nu. Suficient, da. Necesar, probabil.
Sunt doi, știi. Doi, de partea aceasta. Încerc să le scriu istoria, vezi bine. Pornind de aici, unde concentrice. Încearcă să-ți imaginezi că în egală măsură trecutul și viitorul ar porni din același punct, s-ar propaga întâlnindu-se din nou, în din ce în ce mai multe puncte.
nopţile de noiembrie sunt animate de spiritul unor fete bătrâne, mă urmăresc în fiecare zi, vor să ştie ce fac, ce vorbesc, ce gândesc, mă urmăresc şi acum prin grădiniţa prin care treceam desculţi pentru a nu trezi amintirile care încercau să zămislească din nou, alte amintiri, odată cu primele amprente ale ploii suflate de vânt pe acoperişuri.
în această grădiniţă intram urcând treptele de piatră, treptele de aer şi treptele de vis. cu fiecare urcare deveneau mai subţiri, mai şterse. mi se părea că va veni o zi când se vor epuiza şi nu va mai rămâne decât un gol, ca inima unei clipe care nu se poate divide.
Greu le-a venit gârleștenilor fără preot aproape un an, după trecerea la cele veșnice a părintelui Costea. Speranța era, ca din următoarea vară, când se dau examenele de absolvire a Seminarului, să i se repartizeze parohiei un tânăr preot. Așa a și fost. Vladimir Emacu, de loc din părțile Tescanilor, terminase cu bine în acel an Seminarul Teologic de la Mânăstirea Grecului. Față de cei din seria lui era mai mare cu câțiva ani buni, pentru că, după ce a urmat opt clase, a făcut trei ani școala profesională de lăcătuși de pe lângă Depoul de locomotive.
Un tânăr prieten adesea mă ispitește și mă încearcă, mereu întrebându-mă cum ar putea să se deschidă lumii credința sa, ce ortodoxă o numește. Mereu încerc să aflu răspunsuri, să descopăr lumi și trăiri, comparații și metafore ce ar reuși, după mintea mea, să îi fie de folos și să îl zidească în negrăitele sale cuvinte întrebătoare.
Comentarii aleatorii