Un porumbel rătăcit în noapte i se așeză pentru o clipă pe creștet apoi, speriat, își reluă zborul fără țintă în întuneric; un salcâm se prăbuși trosnind și fâșâind înfricoșător la numai câțiva pași în urma sa, însoțit de înjurăturile tăietorului nocturn. Întâlni zeci de oameni ai satului; mânau grăbiți vitele la luncă, dar nici măcar un glas cunoscut, care să-i dezvăluie identitatea unei persoane apropiate. Amintirile se învălmășeau gâdilindu-i nările cu mirosurile toamnei; în realitate, nu simțea decât miros de frunză crudă.
Într-o amiază călduță de august, eram cinci bărbați la răspîntie și dezbăteam în liniște o problemă de maximă importanță pentru țărănimea română: dacă o să-l găbjească americanii pe Ben Laden. Mi se ceruse părerea și cătam să fac față subiectului conform cu statutul meu de „telectual” cu cablu. Dar n-am apucat să purced la speech-u-mi care – eram convins! – va intra în cartea de aur a satului patern, cînd încep să bată clopotele a mort. Așteptînd să se facă liniște, căci biserica e la doi pași, oamenii își aprind țigările și încep să pufăie liniștiți. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacșiș gras de la rudele mortului și acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
„Hai, mergem?”
Ridicând cheile de pe jos, Mara se uită la tatăl care abia se ținea în cârjele cele noi. Nu știa ce să-i spună. Îi făcu doar semn spre ușă cu mâna, cuvintele deveniseră mute. Erau doi străini la urma urmei, care împart aceeași grupă de sânge.
„Hai, sari pragul!”
Urmară cinci minute în care bătrânul se opinti să treacă pragul de la ieșire. Chemară taxiul, așa că se așteptau ca din minut în minut să se audă un claxon nervos. Dacă nu ar fi stat la patru, ar fi fost poate mai ușor. Așa până jos, Mara trebuia să-și susțină tatăl, că nu cumva să se împiedice la următoarea scară și să cadă amândoi.
„La urgențe, te rog!”
„Vai, domnu‘, da ce ați pățit la picior?”
Nu e lata ca e lunga, dar nici lunga sa ne-ajunga...
Ieri, pe când ieșisem în curte să mă soresc, am văzut cerul plin de fluturi ce se zbenguiau prin aer fără teamă și fără grijă. Unul s-a așezat chiar pe mâna mea și când m-am uitat mai bine am văzut niște înscrisuri pe aripile lui și cu migală am deslușit în slovele scrise taman povestea pe care vreau să v-o zic și vouă. Până să mă dumiresc și să mai văd și alte povești, fluturii plecaseră pe la alte case așa că am rămas numai cu astă poveste. Nu știu dacă v-o place, dar vă rog să-mi spuneți când oi termina ca să știu, și alta dată să nu mă mai uit după toate nimicurile și minunile.
Vânătoarea a fost reușită. Au împușcat trei mistreți: profesorul Lupu un vier, Poliancek o scroafă iar Klontz un godac, numai Magas și profesorul Stănescu nu au avut noroc. Cu toate acestea, profesorul Stănescu se bucura ca un copil.
Nu trecu mult și din tufișuri apărură ogarii lui Drimuș și la scurt timp după, hăitașii... numai Maxim lipsea.
Au început să-l strige, dar degeaba.
– Unde ar putea fi băiatul? întrebă îngrijorat Magas.
– Ultima dată l-am zărit înainte de a ajunge la mlaștini, spuse Drimuș.
Profesorul Stănescu din când în când, se uita cu coada ochiului la Klontz, i se părea că acesta nu se simte bine, era foarte palid.
Magas îl rugă pe Vasile Vitrek, care se întorcea cu căruța din Poiana Ursului, să ducă mistreții la Klontz acasă.
Comentarii aleatorii