Stau amândoi în metrou unul lângă celălalt. Nici măcar nu se ating. Și-a scos o carte din geantă. Ea. Își ține echilibrul cu greu. În spatele ei, ar putea să-i citească peste umăr, dar îl împiedică pielea ei albă, ceafa dezgolită, pata mică, roșiatică ce se întinde până la umeri. Mâna lui care nu se apropie de gâtul ei. Gâtul ei, ceafa albă, pătată. Goală ceafa ei, mâna lui, degetele lui.
Ea citește. Când se eliberează un loc, ea se apropie lent. Sunt atâtea persoane în picioare, un singur loc liber. Iar ea a făcut doar un pas, cu paltonul ei lung, și toți s-au oprit ce caută femeia asta ciudată aici. Dacă ea vrea să se așeze, toți s-au oprit și așteaptă.
A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.
Era bine ascuțit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie.
Și copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roșu:
- Dar ție ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Legenda costumului roșu
------------------------------------
- Mamaie, poți și tu să zici o poveste, așa, ca mine?
Da’ să mi-o zici altfel.
Bunica zâmbi întrebător:
- Alfel, cum?
- Altfel, nu albastră!
- Bine! răspunse ea și se pregăti să depene o poveste nemaiauzită de copil vreodată… Cunoscută doar de lemnele ce trosneau vesel în sobă, aruncând cu scântei unele în altele.
- Micule, dar tu știi de ce e roșu costumul lui Moș Crăciun?
- Cum să nu! răspunse copilul.
- Deci nu e cazul să o iau de la începutul începutului!
- Ba da, mamaie, să o iei de la începutul începutului, că mie îmi place să țin minte tot! o rugă Mic, arzând de nerăbdare…
Atât Magas cât și Poliancek nu erau prea încântați să meargă la vânătoare împreună cu Petru Klontz.
– Niciodată nu aș fi crezut că voi merge la vânătoare împreună cu ticălosul de Klontz, bătu-l-ar Dumnezeu să-l bată! Dacă nu era Maxim Surduc... Mare prieten am fost cu tătăl său, fie-i țărâna ușoară! Acum dacă tot și-a invitat profesorii la vânătoare nu puteam să-l fac de rușine, scuipă nervos bătrânul Magas.
– Crezi că eu aș fi mers dacă nu m-ar fi rugat Maxim? oftă Poleancek.
Printre gonaci în afară de Maxim, Iacob și cei doi colegi ai lor mai era și bătrânul Drimuș cu ogarii săi. Drimuș era un gonaci priceput, vânătorii îl plăceau și împărțeau cu el frățește vânatul. ”Fără Drimuș vânătoarea e ca nunta fără lăutar”, glumea deseori Magas.
O zărise în tinereţe, cu mulţi, mulţi ani înainte, după căutări febrile, o descoperise acolo unde nu s-ar fi aşteptat, într-un colţ de lumină, în văzul şi la îndemâna tuturor, asaltată de pretendenţi, agasată de insistenţe, unele obraznice, altele excesiv de timide, răvăşită de încercările repetate de agresare a intimităţii, obosită, dar în acelaşi timp furioasă, gata să sfâşie orice şi pe oricine.
Comentarii aleatorii