– Petre, vin jăndarii! spuse intrând în odaie nevasta lui Klontz.
Klontz vru să iasă în întâmpinarea lor, însă ușa se deschise înainte să ajungă la ea și în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați găsit?... întrebă Klontz neliniștit.
– Pe cine? zâmbi căpitanul către profesorul Stănescu.
– P-p-pe Maxim... se bâlbâi Klontz.
– L-am găsit! Spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună ca o sentință în propriile sale urechi:
– Și?...
– Și o să veniți cu noi domnule Klontz! răspunse ironic căpitanul.
Mergeam de-a lungul drumului, fără să știu de ce, și ziua mea se apropia de o amiază fierbinte. M-am așezat la umbra răcoroasă ce atârna ca faldurile unei rochii printre crengile unui arbore. Iar în momentul când mă cufundam în brațele odihnei, l-am văzut: un nebun rătăcit, ars de soare și cu păru-ncâlcit, cu buzele strânse pecetluindu-i sufletul înfricoșat și trist, cu ochii albaștri arzând precum un foc izbucnit pe neașteptate, căutând Marea Dragoste. L-am ademenit cu un strop de apă rece, iar el mi-a vorbit despre sine.
Voi nu ştiţi cine au fost comuniştii, mă. Voi nu ştiţi nici ce idioată e lume asta, asta pe care o vedeţi şi care aşa a fost, din toate timpurile. Acum ce v-aţi adunat aici ca la circ, credeţi că dacă am venit de la balamuc nu ştiu ce spun? Sau nu am conduită, nu am ţinută, cum zic ăia care se înghesuie să arate că sunt feţe subţiri pe la televizor. Dar nu sunt, mă! Nu sunt, aşa cum poşirca asta a mea din pahar nu e Havanna Club. Ssst. Să nu ne audă cineva. În tot locul este cineva care ascultă. A fost odată când şi pentru mine curgea lapte şi miere. Când tăiam, tot la câteva luni, viţelul cel gras. Fătat în curtea mea, în poiata mea şi pe care, he...he, cică n-aveam voie să-l tai şi să-l mânc.
Macrina se uită pe geam la mica vietate ce se zbătea neputincioasă, lovindu-se de ușă. Afară era frig. O încearcă un sentiment de vinovăție față de bietul animăluț tremurător în hăinuța lui de blană tocită. Era departe de-a fi un câinișor frumos. Scâncetele de copil uitat în ploaie aveau tonalități sinistre. N-o s-o aducă în casă. Știa ea că, după ce-și termină show-ul, “fieruța” începe să roadă tot.
Macrina începu să se plimbe prin casă. Toate erau la locul lor. Într-o ordine perfectă. Pregătirile se făceau cu câte două săptămâni înainte, pentru ca ea să se simtă bine acolo o zi. Sau poate două …
Vlad o cunoștea cel mai bine. Știa că se plictisește repede într-un loc și că suferă dacă-i lipsește un flecușteț. De neînlocuit pentru ea.
Comentarii aleatorii