a doua zi am citit în ziar:
“Poliția și-a făcut datoria. Un individ neidentificat încă a murit subit într-un apartament dintr-o zonă periferică. În urma cercetărilor s-a constatat că numitul Ștefan Doru Dăncuș locuia ilegal în România. Timp de mai mulți ani, el a indus în eroare autoritățile, folosind o identitate falsă. Probele descoperite până acum îl indică drept autor al altercației mondiale din acest an. Cercetările continuă.”
M-am apropiat de ghișeu cu pași mici. Era deja acolo. E de ajuns să închid pentru o clipă ochii și toată scena începe să se deruleze lent... Am scos din buzunar foaia mototolită și am vârât-o prin gemulețul întredeschis.
- O plângere, da?
Nu i-am răspuns. Am oftat bătrânește și am continuat să urmăresc preocupat zbaterea unui păianjen picat într-o plasă pe care nu a construit-o el. Eu cred că fiecare păianjen are un cod secret, fiecare material de construcție având capacitatea de a-și recunoaște constructorul. În zbaterea păianjenului de față înțelegeam căutarea febrilă de a descifra, de a înțelege. În același timp, disperarea lui trăda convingerea că efortul e fără nici un rost, că lupta se duce pe un front pe care nu a câștigat niciodată unul de-ai lui.
Nu o cunosc pe Nicole… Știu doar că uneori miroase a tutun ars, a vrej de dovleac și a orificii râncede. Lumina lovește nebună obiectele din cameră, aruncând praful ca o supremă dejecție peste figurile din ceramică, amorțite sau doar adormite.
Nu îl cunosc nici pe Andrei… Printre sunete de simfonii caniculare, proiecte de viitor și de trecut, rânjete sardonice ale unor plăceri nervoase, se întrezărește silueta sa cuneiformă, statuie carnală de Adonis nereușit, fumând negru și despicând secunde dintr-o așteptare atemporală.
O ura pe Nicole cu tăria unei iubiri. Iată ce-i scria unui amic despre ea, puțin timp după ce a cunoscut-o :
(1) Mic și-o inimă de plumb
---------------------------
Toată lumea crede că soldățelul cu un singur picior avea și inima tot de plumb.
Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea și mai tristă, dar așa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.
- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că ești întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.
- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.
De aceea Mic nu o văzu niciodată desenată altfel decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.
- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldățelul.
amintirile scriitorului, povestite de personajul-dumnezeu
Întors din concediu, m-am reobișnuit cu greu cu scârțâitul asurzitor al metroului, cu amărâții adunați în jurul canalului, undeva prin cartier, care umflau și dezumflau ritmic punga cu aurolac.
Zile în șir am încercat să scriu, am tastat și am șters, am înlocuit paginile din Word cu foi A4, însă nu am reușit. Sub unghii mai aveam încă nisip din ultima cetate vizitată.
Apoi într-o noapte am găsit o altă noapte mai veche, în care, stând în veranda bunicii, la capătul trotuarului mărginit de viță de vie, l-am schițat: o umbră de nas, înălțimea frunții, dincolo de ea una-două trăsături, care îmbinau colericul cu melancolicul și nășteau un personaj vag, căruia neapărat trebuia să nu îi dau viață continuă, ca să nu mi se întoarcă împotrivă.
Comentarii aleatorii