Trage aer adânc în piept, întoarce capul spre ea și o apucă de mână…
Degetele ei înghețate parcă ardeau în contact cu palma lui, iar în ochii ei se vedeau cristale de gheață, tristețe și dezamăgire, dar îl priveau direct în adâncul sufletului parcă sfâșâind tot ce le stătea în cale.
Încet, el face un pas în spate iar ea îl urmează, îndreptându-se amândoi către șoseaua care pornea spre un nou capitol.
-Știi, nici măcar nu mi-ai spus numele tău.
-O să ți-l spun, Ingrid. Dar nu acum. Acum trebuie să ne gândim la ce vom face.
Vădană de ceva vreme și vizitată tot mai rar de nepoții, zburatăciți, de-acuma, de la oraș, Lița Floare trăia singură într-un univers al ei, cu care, probabil, au de-a face mai toți bătrânii trăitori în satele noastre. Se împăcase cu gândul că sfârșitul îi este undeva pe aproape, chiar dacă nu suferea de vreo boală anume. I-l întărea doar faptul că cei de seama ei se împuținaseră zdravăn. Dar nici ea nu stătea cu mâinele în sân; își pregătise cam tot ce trebuie pentru o înmormântare omenească: prosoape, lumânări, pânză de poduri, vin, rachiu, zahăr și grâu, pentru colivă, dar câte altele nu. Asta, ca să nu dea prilej de discuție la nurori ori motive de ceartă celor patru feciori ai ei, că, până la urmă, na, moartea tot va veni.
Nu o cunosc pe Nicole… Știu doar că uneori miroase a tutun ars, a vrej de dovleac și a orificii râncede. Lumina lovește nebună obiectele din cameră, aruncând praful ca o supremă dejecție peste figurile din ceramică, amorțite sau doar adormite.
Nu îl cunosc nici pe Andrei… Printre sunete de simfonii caniculare, proiecte de viitor și de trecut, rânjete sardonice ale unor plăceri nervoase, se întrezărește silueta sa cuneiformă, statuie carnală de Adonis nereușit, fumând negru și despicând secunde dintr-o așteptare atemporală.
O ura pe Nicole cu tăria unei iubiri. Iată ce-i scria unui amic despre ea, puțin timp după ce a cunoscut-o :
Îți mai amintești ce cântam noi prin a șasea, așa, aiurea-n tramvai, ce știam noi!?, refrenul ăla sălbatic (așa îi spuneai) și cum toate tipele din a opta erau în nas după el (sau, mai bine zis după noi doi!) când îl fredonam pe culoar, în pauză și ele ne chemau mai aproape să le cântăm: „Tu ai focul în privire…taa-na taa-na-nana-naa-naaaaa!? Ce viață! Mă căutau să le dau discu’, dar eu n-aveam niciunu’ și lălăiam așa, în doru’ lelii, pe când ele visau la nuș’ce povești cu Feți-Frumoși pe cai verzi… Ba mă întrebau dacă nu cumva nu pot să trec pe la ele să-l înregistreze și să-mi dea o prăjitură faină de tot făcută de bunica sau mama. Da! Aș fi vrut io dar n-aveam niciun disc, darmite casetă audio, cum îmi ceruse tipa de la a VI-a D.
Cândva, ne petreceam nopțile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale orașului, adăugam frontoane și capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, așa cum nici cel mai puternic cutremur de care știam nu reușise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în șuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veșnică precum aceste insomnii fără sfârșit.
În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea și ziua eram îmbrățișați și savuram, parcă legați printr-un cordon ectoplasmatic aceleași minuni ale lumii tinereții.
Comentarii aleatorii