strângându-mi stomacul în pumn, m-am oprit şi m-am agăţat de balustrada scării. mâinile care mă ţineau mi-au dat drumul. spatele mi s-a rezemat de lemnul lăcuit.
Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uşi iar mesele se legănau ca nişte gondole. Se apropia ora închiderii. Discuţia lâncezea şi Jean propuse să mergem la “Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste ca maiorul să ne însoţească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
- E târziu, profesore şi sunt cam obosit...
- Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineaţă, încât să nu-ţi asupreşti subalternii.
- Ce vorbeşti, dom’le? Sunt un tătuc pentru ei.
- Precum tătuca Stalin? chicoti Matei, apucându-l de braţ.
Sărbători. De iarna. Vine popa (de cartier). Cu feleștiocul de-mi impregnează pereții cu sfințenie. Mă uit circumspect – abia-mi zugrăvisem în toamnă casa. Îmi vine inima la loc. Sfințenia nu lasă urme decât acolo unde nu se vede idem suportul ei lichid. Dar se simte. Trage popa ăsta al meu cu coada ochiului la pereții mei plini de icoane și ici acolo cu câte un obiect de cult. Toate ortodox-bizantine. Și în plus vechi și autentice. Vară-mea din Germania are zice ea o cioacă cu hainele de blană. Cioaca mea sunt obiectele de cult. Care de le privesc îmi creează o stare de bine și liniște. Multe dintre ele salvate de subsemnatul după revoluție. Tot de la un popă (ortodox) care-și devalizase biserica pentru a le trece peste graniță. I-am dat cât a cerut. Și toată lumea – mulțumită.
Cele mai năstruşnice pătărănii, unchiul Fedea, le păţea când se ducea pe jos la iarmarocul din Sighet, unde în fiecare miercuri vindea ouă, smântână şi lapte de capră.
Astfel într-o dimineaţă, unchiul Fedea plecă din Fedorivna spre Sighet cu noaptea în cap. Nici cucoşii nu cucuricaseră încă, iar el deja ţopăia-tropăia cu desga în spinare spre iarmaroc.
Afară... întuneric de puteai să-ţi bagi degetele în ochi, iar pe deasupra începuse şi o ploaie deasă, măruntă, mocănească însoţită de un vânt destul de rece care îţi bătea drept în faţă. Însă pe unchiul Fedea nimic nu-l putea opri din drumul său.
Ar fi putut atunci să i se schimbe destinul? Se întreba Ana gândindu-se la călătoria ei la Viena cu expoxiţia de pictură. Fusese o şansă ratată, aşa cum ratase ea totul în viaţă sau, şi ratarea era ceva determinat în destin?
Comentarii aleatorii