Legenda costumului roșu
------------------------------------
- Mamaie, poți și tu să zici o poveste, așa, ca mine?
Da’ să mi-o zici altfel.
Bunica zâmbi întrebător:
- Alfel, cum?
- Altfel, nu albastră!
- Bine! răspunse ea și se pregăti să depene o poveste nemaiauzită de copil vreodată… Cunoscută doar de lemnele ce trosneau vesel în sobă, aruncând cu scântei unele în altele.
- Micule, dar tu știi de ce e roșu costumul lui Moș Crăciun?
- Cum să nu! răspunse copilul.
- Deci nu e cazul să o iau de la începutul începutului!
- Ba da, mamaie, să o iei de la începutul începutului, că mie îmi place să țin minte tot! o rugă Mic, arzând de nerăbdare…
– Apăi Micloş să-ţi trăiască muierea că tare mult bine mi-o făcut! – spuse unchiul Fedea ieşind
de la primărie. Apoi, parcă râzgândindu-se, adaugă:
– Mi-o făcut pe dracu’ că de nu aveam cucăru’ nu se temea nimeni de mine, dar aşe... Ia uite! –
scoase unchiul un şomoltoc de bani. – Şi pădurariu tot pentru asta mă cheamă! Se tem toţi de cucăru meu, las’ să se teamă mama lor de curvari! Uite numa: şepte sute şi cu şepte sute fac o mie patru sute, plus de la pădurar şepte egal două mii o sută lei. Apăi no, că atâţia bani nu câştigă un băieş într-o lună, cât câştig eu cu cucăru într-o noapte şi stai că nici n-am văzut nimic, aşe să mă vadă pe mine boala cum i-am văzut eu pe îştia trei la muierea lui Micloş.
*** Şedea pe marginea podului, pe mulura de fier ruginit, de forma şinei căii ferate, ca un arc de cerc, a opta nuanţă a cearcănului răsărit deasupra râului nupţial. Privea în gol, aşteptând ivirea păsărilor de beznă, de oţel şi ninsoare. Însă moartea întârzia la întâlnirea cu destinul. Dedesubtul trupului firav, asemenea oglinzilor decupate din haotismul geometriei imprecisului, pâlcul lampasurilor de gheaţă sticloasă îi ademeneau sufletul singuratic, pierdut la liziera pădurii de brazi şi goruni, în noaptea îngheţată pe ultima filă dintr-un noiembrie aproape ireal. Se ţinea de pilastrul din dreapta ei. De la genunchi în jos, picioarele întreţineau cadenţa unei balansări inconstante. Putea să alunece în orice moment.
Că ai lui Văcărașu erau printre sărăntocii satului, ți-o putea spune cam oricine. Mulțișori în casă și fără coadă de animal prin șură ori altceva care să zici că te ajută să te scoți cât de cât cu traiul, o duceau de azi pe mâine. De la ceape nu se alegeau cu nimic-nimicuța, iar în cele două odăițe ale casei lor de la marginea satului ploua ca afară. Acoperișul de carton cernit era spart într-o mie de locuri; din când în când, la vederea negrilor nori, peste împușcăturile cartonului așterneau petice de nailon pe care le „fixau” cu pietre de mărimea pumnului. „Calici, calici, dar fudui!” mai cârcotea câte unul. Asta pentru că Mitică Văcărașu, capul casei, nu ți s-ar fi plâns odată, la cineva, de ceva.
Comentarii aleatorii