-Bună dimineața Lenuțo! Ce mai faci fată, ia zi, că nu te văzui d-un car dă ani?
-Ai? Ce zici fă???
-Neațaaaa coanăăăăăă !!!!
-Huo fă că nu sunt surdă de tot, m-a lăsat doar urechea asta de când mă bătu Mititcă, cu făcălețu’ bătea-l-ar dracii acolo unde ie...
-Te bătu, ai? Da’ tu de ce stătuși? De ce nu strigași or fugiși or ceva acolo?
-Ai??? Ce șopâcâi fă așa că nu ne aude nimeni?
-Zâsăi: să-ți dea Dumnezeu sănătate.
-Sănătate, sănătate că în rest le-avem pe toate...Da’ tu ce mai faci țață Lino, cum o mai duci?
Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
...dar am găsit-o mai târziu în foaier, ascunsă printre costumele dispuse radial în jurul unei fântâni rustice, a cărei cumpănă se alungea spre cupola de sticlă. Era una dintre rochiile în formă de clopot, lipite de ghizdul circular, care se întrebau ascuțit cât de adânc este puțul. O doamnă în etate se apropiase de ea și ciripea, cu voce răgușită, despre eșec.
M-am întors din călcâie și m-am îndreptat spre fumoar. La intrare, din boturile căscate ale unor laioli de marmură, țâșneau două coloane unite deasupra în arcadă.
- fragmente din prima copie, aşadar, la prima mână -
Peste ochi îmi cade smoală. Un vârtej urcă prin călcâie, prin gambe şi stomac, către ceafă. Mi-e graţă, frig şi degetele încep să-mi tremure. Teama îmi capsează vocea.
- Nu pot, Paula.
- E dificil, dar niciodată nu ai fost atât de angrenat în... Inspiră brusc, ţine aerul douăzeci de secunde. Încearcă să... Închide ochii. Eşti în...
- Nu p...
- ...în bucătărie. Uită-te la geam. E deschis? Închis? Mai plouă?
- Este... e un geam. Încă... Nu ştiu. Nu pot!
- Trebuie! Mai fă un pas, spune-mi dacă... spune-i lui tata dacă mai plouă.
- ...
Benone Vasiliu a fost hamal în Gara de Nord din Bucureşti, o viaţă întreagă.
Bărbat frumos, înalt, cu ochi albaştri şi cu părul alb încă de tânăr, Beni avea o ţinută dreaptă şi impunătoare. Acest om care albise de pe la 16 ani avea o eleganţă, o distincţie chiar şi când căra bagaje, aer pe care-l păstra şi acum dându-ţi senzaţia de mare boier ajuns în sărăcie. Privit de la câţiva metri omul părea un adevărat Jean Gabin dar ceva mai arătos.
Comentarii aleatorii