Nunta a fost simplă. La fel de simplu a fost și divorțul. După trei ani. Claudiu se culcase cu Mara. O fostă prietenă. Era derutat. Alexandra se întoarse în Mangalia. Stătu 3 luni acolo. Apoi plecă în Canada. Starea ei se îmbunătățise considerabil.
- Alo?
- Da.
- Mi-este foarte dor de tine, mogâldeață!
- Ce este dorul pentru tine, dragul meu?
- Este o casă în care locuiesc genunchii tăi…
- Și ce înseamnă casă pentru tine, dragul meu?
- Un loc unde să fiu iubit și fericit! Te rog, înțelege-mă!
- Te-aș înțelege dar nu știu… ce înseamnă să fii pentru tine?
- Lexa, când transpir noaptea, simt că exist.
- Da, știu ce e noaptea ta, prostuțule! Frica!
- Vii în țară?
- Care țară Claudiu? Care țară? Tu?
- … Nu mă chinui, te rog!
- Ce este chinul pentru tine, dragul meu?
Zorii găureau încăpățânata cazemată plumburie a cerului iar luminile stâlpilor piereau monoton. Asfaltul strălucea straniu prin pojghiță timidă apărută peste noapte
Forfota lumii încă se lăsa așteptată când bărbatul primi nepregătit tăișul aerului în adâncul pieptului. Se opri o clipă în dreptul scării, își ridică inghesuindu-și sub barbă gulerul paltonului pensionat, tuși scurt, teatral, și traversă străduța creață din fața sa.
Avea un mers lent și apăsat, pesimist. Se opri brusc, în dreptul unui chioșc muribund sub imperiul ruginii.
- ‚Neața, poete! Matinal. Ca de obicei. Și după cearcănele tale, îmi spui că iar ai păzit noaptea.
Vânzătorul răse zgomotos ca după o strașnică glumă privind cum bărbatul numit „poet” își percheziționa frenetic buzunarele.
A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băiețel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu știa, cu excepția tatălui său, pe care băiețelul, în fiecare seară, îl întreba:
- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi folosește ceea ce mă înveți, dacă oamenii nu mă vor socoti deștept niciodată?
Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în același chip; asemeni unui val ocolind cu duioșie un castel de nisip…
Băiețelul creștea în tăcere, dar, cu cât își îmbogățea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la ușa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:
- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învățat?
Asculta Bach în acel început de noapte. Scria că se simte singură şi e frig acolo unde se află. Sigur că înţelegeam fiecare cuvânt. Aproape că îi simţeam respiraţia, îi citeam privirile, resimţeam durerea aşteptării ei. Ignoram să continui croiul altei aventuri. M-am deconectat cu un simplu: „Scuze!”. Sigur că puteam iniţia o nouă poveste a două destine ce nu se vor intersecta niciodată. „Niciodată să nu spui niciodată” spunea ea. Înţelegeam că asemenea escapade on-line nu sunt altceva decât nişte ruperi de realitate, evadări în romanele râvnelor deşarte, într-un epic eudemonic în care cuvintele capătă forma sentimentelor. Melanjuri de fraze, frânturi de eufemisme, semnele solitudinii povestite străinului aflat la unul din nodurile aleatore din paingul conexiunii.
Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui.
Comentarii aleatorii