„Faci ce faci și tot aici ajungi!” și-a zis.
Se vedea iar acolo și vorbea neîntrerupt, de parcă fusese mută într-o viață anterioară. Buzele renunțaseră la starea de repaus. Le-a simțit mișcându-se când s-a apropiat un boschetar pitic, s-a uitat mirat și apoi a făcut drum înapoi.
- Parcă tu ești sănătos să umbli pe căldura asta în parc. Dă-mi și mie! Dă-mi! silabisi ea fără noimă. „Mai am patru. Crezi că-ți dădeam?” a spus de data asta în gând, cu ură.
- Duceți-vă...și nu mai continuă, căci nici ea nu știa unde să îi mai trimită.
S-a așezat pe prima bancă pe care a văzut-o, a scos o țigară, iar pe celelalte trei le-a băgat în buzunar cu grijă, rupând una.
Coborârea într-o fântână neterminată nu fusese niciodată mai anevoioasă. Când era copil, primii stropi de ploaie, după îndelungata vreme mohorâtă, îl îndemnau să se chircească într-un loc ferit, de unde să privească dezlănţuirea norilor. Acum, când era silit să caute un punct de sprijin în ochii celor doi tovarăşi, picăturile de ploaie îndeseau broboanele de sudoare de pe frunţile încruntate de efort. Aburul domol ieşea prin costumele vechi, altădată purtate la nunţi.
Din păcate, poetul nostru național Mihai Eminescu n-a fost în stare să-și termine studiile universitare. Cum elanul spre învățătură nu-i prea dădea ghes, a umblat el pe la Viena, pe la Berlin, dar mai mult fleaura, după benchetuială și crailâcuri, așa că n-a făcut mare
brânză în direcția unor studii serioase și aprofundate. Din cauză că era o natură poetică, zic unii. Deh, se poate spune și așa!
Fire extrem de meditativă, Agathon, chiar și atunci când era pus la cele mai grele munci, era de-a dreptul imperturbabil. De pildă, la arat, cufundat într-ale lui, nici nu mai realiza că deviază de la brazdă. Asta îl scotea din sărite pe Chirivoi, stăpânu-su, care uita total de maniere : “Țală, Agathoane, `tu-ți Dumnezeii mă-ti! O ții strâmba Nastasă, tot spre arătură, ha, numai asta știi ?! Închinarea cui mi te-a dat pe cap, azi și mâine!” Câte iuști îi administra pe spinare, și să le numeri era greu. Acu`, și Chirivoi ăsta uza de mijloacele în cauză, nefăcând deloc economie, chiar dacă situația concretă se putea rezolva și prin alte metode, mai umane. Pentru că uman era, într-un fel, și Agathon.
Asculta Bach în acel început de noapte. Scria că se simte singură şi e frig acolo unde se află. Sigur că înţelegeam fiecare cuvânt. Aproape că îi simţeam respiraţia, îi citeam privirile, resimţeam durerea aşteptării ei. Ignoram să continui croiul altei aventuri. M-am deconectat cu un simplu: „Scuze!”. Sigur că puteam iniţia o nouă poveste a două destine ce nu se vor intersecta niciodată. „Niciodată să nu spui niciodată” spunea ea. Înţelegeam că asemenea escapade on-line nu sunt altceva decât nişte ruperi de realitate, evadări în romanele râvnelor deşarte, într-un epic eudemonic în care cuvintele capătă forma sentimentelor. Melanjuri de fraze, frânturi de eufemisme, semnele solitudinii povestite străinului aflat la unul din nodurile aleatore din paingul conexiunii.
Comentarii aleatorii