„ Renunţarea- nici umbră, nici contur".
Totuşi, nu era ultima zi. Mai avea multe de tras, fără să sufere cu adevărat. Chinul lor era jocul unor copii, care nu vedeau nimic deosebit în ceea ce credeau că se numeşte viaţă. În vis era cu totul altceva; erau simple fiare hăituite şi prinse doar din dorinţa de a face rău, nici măcar pentru un simplu trofeu.
Aici, în celule, rămâneau pentru multă vreme convinşi că situaţia lor disperată e un izvor de fericire şi continuau să reziste naivi, extrăgând din orice strop de speranţă o linişte profundă capabilă să-i deruteze şi pe cei mai temuţi temniceri.
…îi vedea pe cei care, plăpânzi, în verdele crud şi otrăvitor cu o lună înainte, izbucniseră în roşul florilor mature, pline de seva aromitoare.
Vezi tu Iasomie ce văd eu, uite rîndunica, se scaldă în zăpadă, vine primăvara în decembrie Iasomie? Hai femeie, zic, hai afară să o vedem cum se coboară la vale, pe podul Grant. La noi acasă, primăvara venea întotdeauna de pe dealuri, aici dealul meu este podul Grant; valea Gilortului a mea este acum Ciurelul. Hai Iasomie pe vale, să stăm cu poala întinsă, poate ne cade în ea o pală de vînt!
Îmi iau seama, vorbesc singur, nici urmă de Iasomie prin casă; însă nu am păreri, o rîndunică se scaldă în zăpadă; dacă o prind!? am prins tot felul de păsărime la viața mea, gîngănii nu mai vorbesc – greieri, călugărițe, licurici, scarabei, în fine toată fojgăiala ierburilor și a văzduhului – dar uite, rîndunică și libelulă, nu. Dacă…
Trăia din nou acea senzaţie stranie, a limitei dintre vis şi realitate; când nu ştii precis unde eşti şi nu vrei să te trezeşti, vrei să vezi ce urmează, şi-ţi desfăşori meandrele visului după propriile ţi gânduri şi dorinţe. Acel vis că zboară… cel mai plăcut şi plin de sens, plutind deasupra străzilor, a copacilor, a oamenilor, clădiri şi parcuri, strecurându-se printre firele stâlpilor. Ca o frunză şi ca un vultur. Zbura peste toţi şi le arăta că numai el putea face asta. Pe deasupra lor, spre mirarea şi surpriza celor care-l priveau.
Mă numesc Igor. M-am născut într-un oraș în care clădirile au înălțimi amețitoare. În ziua în care am fost adus pe lume, în parcul de lângă blocul meu, a apărut un stol de vreo 3000 pescăruși care s-au așezat pe ramurile platanilor, până când lemnul de sub ei a început sa trosnească. Băteau din aripi și scoteau sunete ascuțite, cu ecou de cochilie, acoperind zgomotul orașului. S-a strâns lume ca la bâlci. Magazinele din apropiere au rămas goale și dacă te uitai de la etajul 15, unde stau eu, mulțimea de curioși părea a fi o armată de furnici strănsă în jurul unui buboi care stă să pocnească.
Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uşi iar mesele se legănau ca nişte gondole. Se apropia ora închiderii. Discuţia lâncezea şi Jean propuse să mergem la “Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste ca maiorul să ne însoţească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
- E târziu, profesore şi sunt cam obosit...
- Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineaţă, încât să nu-ţi asupreşti subalternii.
- Ce vorbeşti, dom’le? Sunt un tătuc pentru ei.
- Precum tătuca Stalin? chicoti Matei, apucându-l de braţ.
Comentarii aleatorii