A fost odată un scriitor de povești.
Și lui i se întâmpla așa: după ce termina de scris o poveste, venea un spiriduș, sărea pe hârtie, citea tot și zicea:
- E adevărat ce ai povestit, e adevărat ce ai povestit!
Atunci, scriitorul, foarte curios, îl întreba:
- De unde știi?
Dar spiridușul dispărea mereu înainte de-a auzi întrebarea.
Nu era poveste pe care spiridușul să n-o citească și să nu-și dea cu părerea.
Poveștile care îi plăceau lui și i se păreau adevărate, doar acelea ajungeau la copii.
Dacă se întâmpla să zică vreodată:
- Șterge tot ce ai scris, repede, că sunt supărat!, scriitorul ștergea și trecea la altă poveste.
Și se gândea cum să facă să-i placă nemulțumitului.
Închid ușa grea, de stejar, în urma vecinei. Îmi lipesc spatele de lemnul care îmi trece lesne prin piele, mi se lipește de coaste. E primul lucru străin în casa aceasta. Din picioare mi se desprind șerpi care alunecă pe parchetul vechi, lăsând dâre albe. E incredibil. Trebuie să descurc mai întâi fâșiile de amintiri, să adulmec mirosul atât de cunoscut, să îmi apropii palmele de mobila neagră, să-i simt respirația de-acum, pentru a putea să mă întorc întreagă în locul acesta.
Sunt singură. Îmi aud strigătele ascuțite, râsul cu rostogoliri, pașii mici lipăind pe covorul de iută, în carouri maron.
Stăm adeseori pe terasa mea de la etajul zece, eu, dramaturgul Florian, profesorul Pompiliu și filozoful Marcel. Ne uităm în gol pînă cînd privirea ni se face punte peste blocuri. Jos, pensionarii bat aerul cu brațele în semn de salut, se ridică o șchioapă de la pămînt, apoi cad amețiți la umbră, lîngă transformatorul de înaltă tensiune. Abia le mai zărim ochii, albăstrele ofilite de tăria văzduhului. Rîdem și ne alegem fiecare dintre noi un pensionar pe care să pariem. Pierdem pe rînd, niciun bătrîn nu ajunge viu în casa scărilor. Odată, unul a ajuns pînă la ghena de gunoi dar nu a fost fairplay, s-a sprijinit de gardul care împrejmuiește zona verde, ba chiar s-a ținut și cu dinții de iarbă.
O bucată de carton îngălbenită de vreme și de vremuri, o fotografie din care te privește o femeie mărunțică, cu tenul măsliniu și părul negru, strâns și prins la spate în doua coade lungi, împletite, care-i încalecă umerii și se revarsă pâna la mijloc ca niște bretele. Poartă conci – un complicat aranjament din șuvițe de păr împletite în creștetul capului- purtat de femeile moațe măritate.
Bărbatul este foarte înalt și blond, sau așa pare în fotografia sepia. Are mustață a la’ Franț Josef, împăratu’ de la Viena vremurilor lor.
Ochii femeii sunt ochi de copil, mari, deschiși la culoare, bănuiți a fi nepermis de albaștrii.
Pe un scaun, între ei, în picioare , un copil- o fetița blonda, cu ochi care te fac să zăbovești, cercetându-i cu fascinație.
Laura se aşeză pe steiul de lângă mormânt, îşi acoperi genunchii cu poalele rochiei, căutând, cu o mină speriată, împrejur. Nimeni însă în jur, cimitirul era acum pustiu, dată fiind ora deja foarte târzie. În fapt, doar o pace adâncă şi largă mângâia acum cele câteva cioturi de lumânare, care vegheau aprinse, lângă crucile de marmură, unde se afla acum şi Laura, adăstând lângă îngerelul din ipsos, din dreptul mormântului lui Lulu.
Comentarii aleatorii