În sufragerie lumina era aprinsă.
Perdeaua, desprinsă de pe corniză, flutura pe spătarul fotoliilor, umflată de vântul cald care pătrundea prin ferestre.
Canapeaua, mişcată de la locul ei, stătea împinsă către un perete, alături de-o stivă de cutii de carton închise cu scotch şi de mai mulţi baloţi de haine făcute sul şi încinse cu sfoară, toate în vârtejul unui talmeş- balmeş de pilote, perne distruse şi cergi aruncate grămadă.
Televizorul mergea fără sonor, răsturnat peste cioburile unui borcan cu dulceaţă; tablourile de pe pereţi fuseseră depozitate într-un morman, lângă uşa balconului. Nu se auzea altceva decât foşnetul perdelei pe fotolii şi vântul aducea de afară miros de mâncare şi ulei ars.
Dincolo de livezile cătunului nostru, de unde începe păşunea ce se întinde până la pădurile Cornetelor, se înalţă semeţi, strălucind sub soare într-o armonie de roşu şi verde cireşii bătrânului Busuioc.
Unii dintre ei, bătrâni, cu crengile rupte de furtuni, alţii mai tineri, înalţi ca stejarii cu coroanele mari şi cu câte o sperietoare de păsări răstignită în vârf. Poamele lor roşii îmi atrag privirea, îmi fac cu ochiul, mă ademenesc, mă cheamă, mă strigă...
Îmi propun să nu mă uit într-acolo, dar nu rezist mult timp şi mă uit pentru că nu se poate altfel.
Mă uit doar şi înghit în sec, la fel cum probabil, se uită şi înghit în sec şi alţi copii.
înaintam prin această iarbă înaltă și totul se petrecea intens aveam viziunea unui culoar verde nesfârșit. unghiile galbene scormonind pământul în căutarea unui somn demult apus sângerau și mici cârtițe mă trăgeau înspre marginile timpului ca o gogoașă primordială gata să explodeze. căram o umbră îndoielnică, grunjoasă, mereu nemulțumită de graba trupului cerând un pas mai ritmic către o oază. prea oarbe degetele nu dibuiau calea mai strâmtă cu fiecare pas si roțile huruitoare ale unui zgomot persistent îmi scobeau sacadat podeaua timpanelor. uscăciunea ca un aparat dentar prost montat îmi zgâria continuu limba si numai cuvântul „apă” injecta dureri insistente în membranele flasce ale gândurilor odată rostit.
- Ca să îl poți scrie pe 2, trebuie să știi cum arată o lebădă adevărată! spuse omul de zăpadă. Altfel, cifra asta n-o să danseze niciodată foarte frumos pe hârtia ta.
Mic se duse, luă atlasul, căută și descoperi pasărea plină de grație.
Ce părea să privească atent – poate doar pentru a nu se uita la el, neîndemânaticul – într-o apă adâncă.
O desenă cum putu, dintr-o singură linie, repede, ca să se achite de datorie.
- E bine?
- Da, mititelule. E perfect.
Acum, între noi doi: ce-ți veni să te apuci de făcut balerine?
Lumea e atât de săracă în oameni de zăpadă…
- Nu știam! răspunse, vinovat, copilul, cu ochii pe geam.
Comentarii aleatorii