.....Pe drumul principal al cătunului X, din comuna Y, se derula un eveniment mai rar decât Crăciunul și mai surprinzător decât orice moft al naturii. Două mașini identice se strecurau sârguincios printre construcțiile de chirpici și celofan.
La capătul uliței, roțile din față ale dubiței se încăpățânară, intrând, pe jumătate, în gura flămăndă de noroi.
-Paștele mă-sii, bolborosi grăsunul din dreapta șoferului, frecându-și fruntea proaspăt pricopsită cu un cucui. Vrei să-mi spargi scăfârlia, nerodule, de mă bagi în parbriz? De ce-ai frânat așa?
-Păi n-am frânat, ne-am împotmolit! Am întrat în mocirlă.
-Mda, și acu’ ce facem? Cum ajungem?
-Păi am cam ajuns. S-a terminat strad... ulița. Deci, de-aci băgăm autopasu’.
În sfârșit, m-am încălzit puțin. Nu îndrăznesc să mă mișc, de teamă să nu pierd echilibrul acesta fragil de căldură. Ar fi fost bine să fie Vlad aici. Cred că e prima dată în foarte mult timp de când mi-e dor de el. De obicei, e mult prea aproape. Sufocant. În toți anii aceștia apropierea ne-a fost ca o cangrenă mușcând încet din amândoi și unindu-ne incurabil.
- Hello, baby.
- Bună, iubito.
E stupid, știu, dar i-aș lua vocea în palme și aș sorbi-o. Nu i-am spus asta niciodată. Dacă i-aș spune-o acum, în mijlocul nopții, aș avea o scuză.
- Îmi pare rău că te-am trezit.
- E ok, sugar.
- Nu mi-ai mai spus demult așa.
Anei îi plăcea să se ghemuiască printre vise, ca un câine al nimănui în culcuşul săpat în nisip. Culcuş ce urma să-i ţină cald sau răcoare, după anotimp. Visele nu au anotimp, au doar speranţă, iar nisipul nu are vise; câinele poate să aibă, uneori.
Visele pot fi de zi şi de noapte. Le creezi sau îţi creează, câteodată,.. coşmaruri.
La începutul deceniului al nouălea al secolului 20 s-a încercat repopularea pădurilor românești din Carpații Orientali cu urși bruni. Zeci de animale au fost aduse cu elicopterele și eliberate prin poiene, în special prin zonele mai puțin populate din Obcinele Bucovinei. Crescute în captivitate, acestea nu cunoșteau nici frica de oameni și nu aveau nici deprinderile necesare supraviețuirii în sălbăticie. În plus, densitatea prea mare de prădători creată artificial într-un mediu cu insuficiente resurse de hrană, a făcut ca fiarele să se orienteze foarte repede spre vizitarea gospodăriilor țărănești din zonă, ucigând zeci de oi și vite în fiecare lună.
- Ce faci Ioane? Unde ai fost sâmbătă?
- Unde să fiu, bre? Aicea.
Omul ridică din umeri nepăsător și se uită undeva în stânga umărului meu.
- Cum aici? Te-am căutat. Am bătut și acolo la ușă, nimic.
- Da’ ce vroiai bre cu mine? Oi fi dormind.
- Ei, dormeai. Am venit și mai târziu. Nu ai fost aici. Vroiam să-mi speli mașina.
Își ridică nepăsător un braț, căutând parcă să atingă ceva nevăzut, după care se uită mirat la mine. În cele din urmă, mâna îi poposește stânjenită pe un picior.
- Nu-mi dai și mie niște bani? Nu mai am nici o țigară.
- Nu ți-am spus că nu-ți dau pentru țigări? Ce ești greu de cap. Lasă-le încolo, nu te uiți la tine cât ești de slab, țigările îți lipsesc.
- Bine, bre. Auzi, când vii să nu te prind că mi-o aduci fără plinul făcut! Că deseară am întâlnire.
Comentarii aleatorii