"[...] S-a ţinut de mine două luni, când i-am vorbit prima dată: lasă-mă-n pace!
Peste câteva săptămâni, eram în stare să o ascult. Uneori, îi şi răspundeam. Îmi povestea despre filme, cărţi, petreceri... Îmi bârfea şi se străduia să mă facă să râd. Emoţiile erau un stol – le vedeam umbra, nu şi zborul.
Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de străbătut Tăchiță Bădeanu, până la haltă, era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu șenile de tanc. Pământul era înghețat bocnă, iar omătul, așezat suluri, era când înalt de un stat de om, când spulberat cu totul de intrai până la genunchi în șanțul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi la alta să nu se păstreze urmele vechi și dacă mai punem la socoteală și nelipsita ceață, înțelegem că era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să poți ține direcția bună. În dimineața asta, așa cum îi dicta bioritmul lui, Tăchiță se trezi, își luă geanta de navetist pregătită de nevastă-sa și porni la drum, așa cum o făcuse de mii de ori.
Numai mie putea să mi se întâmple una ca asta. Nu, nu vorbesc despre faptul că am un pitic, asta în sine de la o vreme nu mi se mai pare atât de îngrijorător, am mai vorbit eu cu unii și alții și am descoperit că e deja ridicol și desuet că eu am numai unul. Am un prieten care se conversează cu vreo trei-patru dimineața când se bărbierește (eu cred că îi și vede în oglindă, dar nu mi-a confirmat), la prânz are o pitică favorită care îi face zâmbre când mănâncă și seara... seara pot numai să-mi închipui ce orgii au loc în apartamentul lui cu două camere, două pisici și jumătate (încă n-a terminat partajul cu fosta lui prietenă), un hamster și-un laptop. Dar să revenim. Deja mă simt complexată cu piticul meu, cred că unii ar spune chiar că e cam ratat...
Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
Sunt fericit pentru că trăiesc în România deoarece nicio zi nu seamănă cu alta, cel mult preia unele idei rumegate în ziua anterioară. Sunt fericit să aflu că mulți dintre colegii mei scriau pe genunchi note informative la securitate doar pentru a mă ridica în slăvi. Unii dintre ei au ajuns senatori, deputați, miniștri... Încerc să-mi imaginez cum îl aborda securistul pe Dacian, fostul meu coleg de liceu, de facultate și de intreprindere. Își aprindea tacticos o țigară și îi explica utilitatea compunerilor cu iz literar pentru bunul mers al societății, după care îi oferea un formular tip. Securistul pleca iar Dacian scria inspirat până peste urechi de muza Securității. De ce ar fi făcut Dacian asta? Pentru foloase materiale, pentru favoruri personale, pentru celebritate? Nicidecum.
Comentarii aleatorii