M-am așezat la masa joasă din fier și am așteptat liniștit să vină cineva să ia comanda. Soarele abia pătrundea prin fereastra murdară a cârciumii, suficient însă pentru a-mi zgândări ochii și a mă face să duc mâna streașină la ei pentru a putea să văd vreo chelneriță. După vreo 10 minute, timp în care am fumat liniștit o țigară și am răsfoit un ziar cu știri despre diverse crime și jafuri, se arătă o tipă într-o bluză albă, curățică și cu o moacă sictirită:
- Domnul dorește ceva?
Ba bine că nu, mi-am zis în gând, măsurând-o cu atenție.
- Ce aveți de haleală pe-aici? am mormăit
- Cârnați, cartofi prăjiți, de-astea...
- E bine! O porție și o bere!
M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).
Monahismul există în creștinism iar deasupra acestuia stă doar viața îngerilor. În monahism puterea si siguranța sunt atât de mari, încât dacă cineva, adăpostindu-se în el, va devni călugăr și-și va păstra alegerea fără să dea înapoi, nu va suferi niciodată vreo pagubă din partea diavolului… Expresia absolută a urmării lui Christos este renunțarea la lume și la tot ce este trecător, alegerea sărăciei voluntare. Călugărul este omul care caută siguranța și protecția, concentrate între zidurile mânăstirii, și care, ca și Dumnezeu, se află în război continuu cu diavolul. (A.R. Marinău)
…Lângă troița din Centru, Mitru avea să-l zărească pe Majuru`, epitropul parohiei. Aplecat asupra strătulețului de flori din jurul crucii, plivea meticulos buruienile de zor. Nu pricepe cum se făcea, dar parcă și pe el îl știa mort.
În fine, ajungând la Bufet, se așeză la masa unde, ani în șir, după ce ieși la pensie, își bea romul - cel de toate zilele.
*
Între multele nătângii ce puteau exista pe la mijlocul anilor `50, cu siguranță una îi scotea din minți pe toți recruții patriei. Zăceau prin cazărmi mai bine de trei ani, timp în care tamajori bețivi și colonei semianlfabeți le făceau zile fripte, într-o contradicție totală cu cele deprinse din traiul civil, indiferent că erau plugari săraci ori lucrători prin fabricile care începeau să-și dea binișor drumul de-acum după război.
Comentarii aleatorii