Norii lunecau atât de jos, încât trecătorii apăreau pe neaşteptate din ei şi tot aşa, pe neaşteptate dispăreau.
Fata a ridicat capul de parcă vroia să pătrundă cu privirea prin aceste rotocoale mohorâte. Cu genele sale lungi atingea marginea norilor, iar ochii ei erau singurele puncte albastre în mijlocul cenuşiului prevestitor de furtună.
– Eu nu te iubesc, – spuse deodată, continuând să privească în sus. – Tu m-ai minţit…
– Nu te-am minţit…
– Tu nu m-ai iubit.
El privea în pământ şi nu vedea ce se pertece deasupra lor.
– Eu te iubesc – spuse băiatul frecând nervos cu pantoful moviliţa verde pe care deja bătătorise o potcoavă neagră. – Te iubesc…
– Pur şi simplu ţi-e teamă că ai să mă pierzi şi o să rămâi singur.
Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Personajul principal este servit cu şampanie. Un domn de vreo şaizeci de ani, probabil foarte bogat, nu-şi refuză mica plăcere a dimineţilor de pe strada Pacific, la numărul şase, în barul anonim cu vedere la un trotuar măsurat de ragazzele pe care noi nu le vedem, și n-avem decât să-l credem pe barmanul proprietar când înjură pe italieneşte departamentul de moravuri uşoare. Dar domnul e o prezenţă deosebit de agreabilă!
Înainte de Mary, intră parfumul ei. Parfumul, singur, n-ar spune nimic, dacă n-ar fi al ei. Şi invers, poate. Are vreo cinzeci de ani, o rochie lungă din satin de culoarea ciocolatei şi flori necunoscute la pălărie, iar noi deja ne închipuim că e prima iubire a domnului agreabil.
Își muta corpul de pe un picior pe celălalt bălăngănindu-și mâinile grele ca niște haltere. Nu privea înainte de teamă ca trecătorii să nu observe că are privirea tulbure, deși oricine ar fi văzut imediat că nu era în stare nici să se mențină în linie dreaptă, darmite să mai și meargă coerent. Nu mai ținea minte unde fusese: la Monza, pe Splai, sau la Oceanul de rom, pe lângă Tineretului. Acum putea să deseneze ceva pe cer, nimeni nu se împotrivi când schiță câteva tușe, cu mîna liberă, deasupra capului, pe albastrul aproape imaculat al cerului. "Uite, vezi, ce pasăre mișto, ce cioc!" îi spuse tipei care trecu mai repede prin dreptul lui și schiță o grimasă de oroare.
Doi copii galbeni bat mingea în parcare. Maşinile se feresc la fiecare şut. Doar mîţele ascunse printre roţi tresar şi miaună. La geamuri bătrînii privesc agitaţia, scuipă în sîn, unii înjură. Impasibili, copiii galbeni lovesc mingea şi ţipă cu putere. Doi copii roşii se alătură copiilor galbeni. Babele ies la geamuri, înlocuiesc moşii saturaţi de atmosferă albastră. Babele nu au dinţi, molfăie cuvintele cu greutatea plumbului ce îl purtau în măsele.
Comentarii aleatorii