Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
Motorina și uleiul de motor îi intraseră adânc în porii pielii astfel că întotdeauna părea că nu și-a spălat mâinile. Tata era obosit. În seara aceasta părea altfel.
Se lăsase întunericul. M-am așezat lângă el pe prispa casei. Și-a dus mâna la buzunarul de la cămașă și și-a scos o țigară cam mototolită. Niciodată n-o aprindea mai înainte de a o fi presat bine între degete. Și acum făcea același lucru. Mirosul de tutun se răspândi repede în aer. Uneori mă alintam pe lângă el și-mi accepta jocul, zâmbind. Acum n-am îndrăznit. Tata uitase să se joace oare? Sau doar avusese o zi grea? Între timp apăruse și luna. Cărăbușii de mai zburau neastâmpărați prin aer.
Să fi fost prin șapteș`trei, după sărbătorile de iarnă, când își dăduseră drumu` nunțile - și câte două de-odată, ținând de duminică până marți. Pe-atunci, gardurile nu se vedeau din omăt și nimeni nu făcea antigripal.
De la o nuntă, din Vascanii de peste deal, prin troiene și viscol, se întorceau în miez de noapte, pe câmp, Maria și Ghiță Hohan. Dar acasă n-au mai ajuns niciodată. O săptămână-ncheiată au bâjbâit după ei sătenii
cu Mitriță, singurul lor fecior, răscolind omătul. “I-or fi mâncat lupii”, ziseră unii și s-au oprit cu toți din căutat. Doar lui Mitriță i se părea că-i aude tânguindu-se de sub troiene. Părăsit de ceilalți, mergea singur în lan și săpa omătul, iar în urmă vântul îl făcea neted, la loc.
În camera cu douăzeci și patru de paturi, plus cabina profesoarei, a intrat tovarășa aceea blondă, cu părul numai sarmale-n foi de varză. Avea o mapă maro în mână și ținea pixul ca pe o prelungire a arătătorului, gesticulând larg, în timp ce ne-a spus răspicat că toată lumea trebuie să se adune la ora patru la rond. În costumul de pionier. Apoi a plecat să anunțe în toată colonia că se pregătește un eveniment de excepție.
Bătrânul Petre Klontz turba de furie. Se plimba ca un lup prins în cușcă negăsindu-și locul, scuipa printre dinți și înjura încontinuu:
– Paștele mamii lui de mămăligar zdrențăros!... O să plătească el pentru asta!... Cu vârf și îndesat... cu viața o să plătească!... Toți cei din familia Surduc o să plătescă pentru tot ce mi-au făcut!... Cu mine se pun ei?... Cu mine, cel mai înstărit gospodar din sat?... Le arăt eu lor!...
– Ce-i cu tine bărbate?... De ce nu intri în casă?... Nu e frumos să lași musafirii în casă și tu să ieși afară, îl mustră nevastă-sa.
– Acolo-i boul de fiu-tău, sunt musafirii lui!
– Apoi măi bărbate tu ești gazda casei! Hai că musafirii întreabă de tine.
Comentarii aleatorii