Fix ora şapte pe pod. Roşcovanul fix în ochii mei. Cu bliţ, cu euforie cu tot. Întorc privirea spre dreapta, brusc mă încrunt în timp ce-mi face cu ochiul printre copaci. Îmi pun o mână cozoroc, dar până când?! Dacă s-ar putea conduce numai cu picioarele! Sau cu gândul... Ar fi cam riscant.
Astăzi am mâncat bureți. Gabriela i-a găsit. Gabriela este vecina mea. Eu îi spun Gabi. Suntem prietene nedespărțite. Am fost să vedem un cuib de pasăre. Dar era gol. Și ne era foame. Gardul de la grădina lui nenea Sandu are șarampoi. Eu am crezut că „șarampoi” e un balaur negru. Dar era doar un copac tăiat, pe care se sprijinea gardul. Și, cel mai bun lucru, era plin de bureți. Apoi i-am mâncat. Nu pe toți, că erau prea mulți și n-am putut, dar am păstrat secretul ca să mai mâncăm și mâine. Aveau gust ca dopul de plută, dar, de foame erau buni. Erau negricioși, cu marginea galbenă. Am cerut apă, că ne era sete.
– Ia uită-te numa’ la el unde a mutat lăptăria procletul!...Muta-i-ar Dumnezeu
fălcile de fariseu, îsta-i birău?!... S-o lăudat că face câte-n lună şi stele, ş-o făcut din căcat bici şi se mai laudă că puşcă la capăt, ’tui răgălia mâne-sa de birău, că nu-i bun de nimnica – boscorodea unchiul Fedea cu desagii pe umăr, ducând două ulcioare de lapte la punctul de colectare a laptelui. – Până a fost Ionu a lu’ Căpăstru birău, lăptăria era la ovreul Mendel, iar căcănarul asta trebuia s-o mute la dracu-n praznic to’mai dincolo de râu la bătrâna Borhoie, că-i mătuşă-sa, tun-o dracu şi pe ea s-o tune! Şi încă are coraju’ să-mi spună: «Unchiule Fedea noi suntem oarece neamuri.» Câinele nostru o umblat la căţeaua lor şi iacătă deja suntem de ai noştri!...
Cafeneaua aceea ar trebui să fie celebră. Tocmai ieșea din necesar purificatoarea recluziune autoimpusă, începea să străbată câmpiile lui albastre și, brusc, a văzut un braț îmbrăcat în delicată mănușă desenând forme în aer.
Uneori se surprindea negociind cu întâmplarea, zbătându-se între nenumăratele alegeri pe care le avea de făcut.
Nici vorbă de sărutări și alte fandoseli. mi-a ajuns să cunosc psihologi, dentologi, caprozari și frenologi de gintă zurlie. Mă fotografiez în umbra umbrelor, întunericul abisurilor negre și ce văd? Un bătrân bădaran, bălos, bitrofic, bidirecționat cu biciul. Mi se rupe de tandrețea ta Mirza, eu
am nevoie de o slujnică care să mă ducă cu căruciorul de invalid la răsadul în care am plantat marihuana zilelor mele.
Ma întind gol peste pian ca să simt răceala clapelor negre,
cele albe îmi dau fiori de Paris sub ocupație.
Apăs la întâmplare octavele dezmățate din rue Gogol unde te întâlneam doar manta pe tine, udă, ploaie, lacrimi.
Comentarii aleatorii