Maestrul Sadoveanu n-avea chef niciodată să se ocupe de treburi urgente și mereu simțea nevoia să se ocupe de lucruri care pot aștepta. De pildă, cînd băiatului de la tipografie îi țîțîia fundul așteptîndu-l să dea materialul la tipar, Maestrul se apuca să mănînce borș. Tot așa, începea să scrie Hanu Ancuței, dar lăsa totul baltă și pleca să vîneze lapini la Tomești cu boierul Zipa, cu Teodorenii și cu șleahta lor, după care se înfundau la Hanu Trei Sarmale.
A fost odată o vrăjitoare tânără şi aparent extrem de fragilă. Mijlocul ei era subţire să o cuprinzi cu palma, iar toată ziua cânta. Ar fi dansat de dimineaţă până seara, apoi tot ar fi reuşit să zboare pe mătură noaptea întreagă. Avea magia în sânge. Cum începeau sclipirile primelor stele, cum o atingea în simţire prima rază de luna pe dată se transforma. Uita tot ce îşi propusese ca o fată normală, fără puteri deosebite.
În mod firesc ar fi trebuit să fie rea, însă era jumate -jumate şi bună şi rea. Pur şi simplu nu putea lua o hotărâre definitivă.
Sub culmile dealului Doboieş, la o distanţă destul de mărişoară de Sighet şi de satele aşezate prin preajmă, se întindea frumoasa şi bogata gospodărie a lui Iancu Lupu. Câteva zeci de hectare de pământ pe care le întretăia unduindu-se ca un şerpişor, pârâul Ronişoara curgând umflat de mândrie că doar el e singurul sub soare care poate trece fără să-şi ceară voie de la crudul şi zgârcitul gospodar, peste pământurile acestuia.
Însă cu totul de altă părere era crudul şi zgârcitul gospodar Iancu Lupu – dacă pârâul trece peste pământurile sale, înseamnă că este proprietatea sa la fel cum şi cerul ce se află deasupra pământurilor sale este cerul său! Şi ca să demonstreze tuturor că pârâul care trece peste ogoarele sale este proprietatea sa, îl puse la treabă.
Laura se aşeză pe steiul de lângă mormânt, îşi acoperi genunchii cu poalele rochiei, căutând, cu o mină speriată, împrejur. Nimeni însă în jur, cimitirul era acum pustiu, dată fiind ora deja foarte târzie. În fapt, doar o pace adâncă şi largă mângâia acum cele câteva cioturi de lumânare, care vegheau aprinse, lângă crucile de marmură, unde se afla acum şi Laura, adăstând lângă îngerelul din ipsos, din dreptul mormântului lui Lulu.
Se dedică participanților la taberele de sculptură de la Caransebeș
Trâmbițele au sunat și chiar dacă nici un zid al Ierichonului nu s-a prăbușit, oarece trepidații tot au produs în micuța urbe, aproape adormită în anonimatul ei, molcom și demn.
A sunat goarna și a adunat ceata de artiști, vii și contemporani cu noi. Sculptorii în lemn au desantat, gălăgioși, cu „drujbele” și ferăstraiele lor miraculoase, cu obiceiurile lor ciudate de a bea tutun și vodcă, la grădina de vară din parcul de distracții și promenadă al orașului - teatrul lor de operațiuni artistice, destinația finală a desantului - teleportat prin puterea magică a artei cioplitului, pentru a dăinui opere de artă, nemuritoare, ce vor gâdila plăcut nevoia de frumos a provincialului, plictisit și snob, ca orice provincial…
Comentarii aleatorii