Azi l-am văzut. A alergat spre mine, ca de obicei. Aș fi zis că mă va îmbrățișa ca după o lungă despărțire. Ascultam „Cradle”. Știam că lui nu-i place. Iată un lucru ce nu mă lega de el! Pentru prima oară nu am mai întrebat „de ce?”. Știam răspunsul. Îl uram. Ar fi urmat tăcerea, și apoi haosul. M-a îmbrățișat de trei ori. Tremuram. Era ca întotdeauna ...și atât de străin. I-am amintit de seara în care îi recitasem „Trei, Doamne, și toți trei” a lui Coșbuc. Fusese atât de impresionat încât începuse să plângă. Nu știam că vom avea aceeași soartă. Sau că voi avea. Îi plăcea când recitam poezii. Și eu iubeam asta. Aspiram la un destin aparte. Diferit de ceea ce cunoșteam. Dar știam prea puține.
Tăchiță Bădeanu se frecă la ochi, după care – da, el, necredinciosul! - a trecut la cruci repetate, schițate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în ordinea drept-stâng (Al Fiului și al Sfântului Duh), terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă (Amin). Făcu o vreme și zeci de cruci mari cu dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, își zise, dar trebuie să prindă trenul, așa că o ține înainte. Era sigur că direcția era cea bună. Cu toate că înainta în pas grăbit, distanța față de acel ceva/ cineva luminos nu scădea. Considerând că au traseu comun, o vreme – nu putea să spună cam cât – îl urmă. Se aștepta ca din moment în moment să ajungă la gară. Faptul că nu se auzea nici țipenie în jur nu era ceva ieșit din comun.
Cu totul altă atmosferă domnea în casa Annei Surduc, care spre deosebire de bătrânul Klontz nu-și găsea locul de bucurie.
La început, înainte de sosirea musafirilor era foarte îngrijorată. I se cuibărise în suflet o frică de nedescris care parcă o sugruma și nu o lăsa să respire. Spera din tot sufletul că musafirii din Cluj se vor opri la Klontz, dar Maxim i-a dat de înțeles că profesorul Stănescu cu fiică-sa s-ar putea să vină la ei.
– Vai de mine și de mine! șoptea învârtinduse prin casă. Ce o să mă fac eu cu așa domni, cum să vorbesc cu ei, cum să mă comport să nu-l fac de rușine pe Maxim? Mai bine s-ar opri la Klontz!
Când Andrei opri căruța și strigă la Mărioara să deschidă poarta, Annei începură să-i tremure mâinile și picioarele.
Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
Comentarii aleatorii