„ O aripă albastră de libelulă” .
Nicicând ispita nu fusese mai mare, nici foamea , setea sau dorința de a-i vedea pe temniceri năvălind să-l chinuiască nu-l îmboldeau mai tare decât amăgirea arzându-l cu scântei reci de ametist să-și întoarcă obrazul tras de la perete. Avea impresia că acea minunăție, neanunțată de nimeni, era o certitudine în lumina pătrunzând într-o bănuială a unei dimineți de primăvară, printr-un vitraliu al clipei scăpată din corsetul realității, aprobând imaginile nefirești ce prindeau viață pe peretele coșcovit .
Era un biet suflet de femeie curățit de valurile singurătății. Se călise cu vedeniile și ispitele întunericului, cu zgomotele amplificate de propria tăcere și cu teama crescândă față de bunătatea veninoasă a celorlalți. Îi respecta contemplarea liniștitoare, privind în gol cufundat în gânduri. Tresări surprins de pașii unui trecător care-și arunca absent privirea în curtea verde. Admiră, pe rând, cerul vâscos, norii de vată de zahăr, purpura apusului și tușul nopții învelind șomoiogul de patimi cu plăcerea rece de rouă.
Deşi indiciile îi persistau prea bine în minte, recunoscu destul de greu casa. Dacă nu ar fi promis că va veni negreşit, ar fi făcut cale întoarsă fără să forţeze poarta. Ar fi strigat de câteva ori, ca pentru sine, şi ar fi coborât dealul cu inima uşoară. Zdrobi sub tălpile pantofilor fructele ca nişte bobe de granat; cădeau dintr-un cireş prea înalt pentru a încerca cineva să i le culeagă. Crengile grele odihneau prieteneşte pe şindrila acoperită de muşchi. Pe alocuri, vălătucii lipsiţi de protecţia spoielii de sineală lăsau vederii lutarul mâncat de cari sau modelul nuielelor de alun.
Grigore al lui Petrache Carsu stătea să facă 45 de ani și (încă) nu fusese însurat vreodată. În copilărie pățise o poveste care avea să-l marcheze pentru tot restul vieții. Băiețaș de șapte-opt anișori, când era, tată-su, Petrache, a ținut morțiș – pentru că îl iubea ca pe ochii din cap - să-l urce în tractorul ce-i ara ogorul, așa, “ca să se tragă și el”. Și cum voia ca pământul său să fie arat până în buza râpei ce-i mărginea grădina, a insistat la Valer al lui Mutu din Costești să mai tragă o brazdă. Gândea că aceasta înseamnă încă doi saci buni de păpușoi la toamnă. N-a făcut câțiva metri tractoristul nostru, că namila fieroasă se și prăbuși în râpa pe fundul căreia curgea un firișor de apă.
Comentarii aleatorii