De câte ori trec prin fața unei librării, simt cum îmi tresaltă inima. Că am bani sau nu, că am nevoie de ceva sau nu, eu intru măcar pentru câteva minute. Trec pe la rafturile de cărți, le mângâi cotoarele, deschid câte una în treacăt, vânzătoarea e cu ochii pe mine, apoi privesc minute în șir jucăriile, uneori mă hlizesc la vreo păpușă haioasă, vânzătoarea mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva, eu îi răspund că nu. Poate, dacă te întorci cu spatele, gândesc eu, apoi zâmbesc, trec mai departe, la sectorul felicitări.
O mamă cu un bebeluș în brațe nu se gândește niciodată la ea. Totdeauna pruncul are prioritate. O voce interioară îi șoptește toate dorințele puiului de lângă ea. Nu sunt necesare cuvintele. Scâncetele devin o simfonie.
Serafina și-a dat seama de acest lucru încă din ziua când a născut-o pe Runa. Fetița venită pe lume către seară, într-o clinică privată, a privit-o cu ochi veseli și între ele s-a instalat o înțelegere mutuală. Fetița folosea tonuri diferite pentru mâncare, pentru scutec, pentru somn. Serafina devenise expertă în scurt timp. O purtase nouă luni în pântece, fără probleme, născuse fără mari chinuri și se aștepta să o crească la fel.
Eu nu cânt. Oamenii însă mă aud cântând. În special copiii. Umblu străin prin oraș. Caut priviri. În noaptea aceasta a plouat, blocurile, casele, mașinile, trotuarele, copacii murdari s-au micșorat, s-au înnegrit. Dimineața am dat nas în nas cu o privire verde-albăstruie, îmbrăcată cu un palton roșu. Roșu! Mă fascinează culoarea asta. Mâinile mele nu-s niciodată roșii. Spun unii copii că am gura roșie, dar eu nu știu. Am găsit odată un creion colorat în buzunarul de la haină, probabil ca mi-l strecurase o fetiță căreia îi povestisem despre acele de brad. L-am ținut cu teamă în mână, am întors buzunarul apoi pe dos: nu se murdărise. Apoi mi-a venit o idee și, cu sete, am apropiat vârful creionului de pantalonul alb și-am tras. Nimic. Vârful roșu nu lăsa nici o urmă.
«Nu-mi pare rău că mă duc,
Da-mi pare rău după plug,
După plug și după boi,
După părinții-amândoi,
După plug, după rotile,
După dragile copile...»
(dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș)
I
De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni.
telefonul a sunat de mai multe ori. n-aveam chef să răspund. m-am întors de pe o parte pe alta, bucurîndu-mă de căldura plăcută de sub pilotă. cineva era încăpățînat. m-am uitat. 6 missed calls, număr necunoscut, de șmecher. dau să sun înapoi, căutînd în minte cea mai picantă înjurătură, cînd sună din nou. ascult trei acorduri din tubular bells, mike oldfield 1973, varianta ringphone apoi dau verde intempestivului. aflu cu stupoare că mi-au arestat un poem. mama lor de nenorociți! ce dracu le făcuse ăsta micu?!. nici gînd să aflu la telefon, cică să mă prezint de urgență la comisariat.
Comentarii aleatorii