Poate nu o să vă vină să credeți, dar eu, autorul acestor rânduri am fost condamnat la moarte!
Da, la moarte! Sună îngrozitor, nu?...
Stăteam în boxa acuzaţilor şi nu-mi venea să cred urechilor acuzele pe care le rostea avocatul acuzării, la adresa mea:
«Onorată instanţă, acesta este omul pe care l-a făcut Dumnezeu din noroi, iar el s-a răzvrătit împotriva Lui călcând singura poruncă pe care o primise, iar pe urmă în loc să-I ceară iertare Creatorului său s-a ascuns de faţa Lui, fapt pentru care Dumnezeu l-a blestemat şi l-a izgonit din grădină Sa.
Acesta este omul care şi-a ucis din invidie fratele şi când sângele acestuia striga către Dumnezeu, el a răspuns arogant: «Sunt eu păzitorul fratelui meu?».
Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă și atât.
Ba da, își amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ținea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiță, după patru băieți. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, și vreo șase scrisori pe care le știa pe de rost. Acum mergea acasă.
Dacă aș pune față în față bunicul și nepotul, relația asta alterată ar nenoroci întregul dialog.
Cu doi străini, iar e complicat. Pentru că încă eu mai cred...
În vara aceea, frații Chiriacuț au terminat amundoi deodată profesionala. Arcade și Manole nu erau nicidecum gemeni, ba chiar între ei era o diferență de aproape doi ani, numai că așa hotărîseră ai lor, să-i dea împreună în clasa întîia. Acum, proaspăt “unși” în meseria de vagonar (absolvind specialitatea “lăcătuși reparații vagoane” a singurului grupului școlar CFR din Moldova), au trebuit să aleagă, pentru a intra în cîmpul muncii, între gara din Brașov și cea din Constanța. Doar acestea mai aveau posturi neocupate, pe cele din super-populatul nord al țării bătîndu-se alții cu ani înainte. Bineînțeles, mirajul Litoralului – despre care doar auziseră (ei, care erau șapte frați la părinți, nepermițându-și nimic mai mult) -, i-a făcut să opteze pentru Constanța.
Era un cer despre care nu povestise nimeni până atunci. Te apăsa greu ca un tavan cu grinzi din lemn de brad. Ploaia a venit firesc. Deasupra ta, frâmghii rezistente suspendate din cer coborau insistent. Te mângâiau pe gât, ţi se încolăceau şi îţi propuneau salvarea.
Dintr-un bloc putred şi gri, mirosul de igrasie îţi perfora nările şi îţi sfredelea în cap. Te gândeai că pacea asta care îţi era servită pe tavă, întunericul ăsta găunos, nu avea să ducă decât la moarte.
Simţeai că eşti un fluviu care curge prin tine însuţi şi te devastează. Te refugiai înafara ta. Te priveai de sus, erai un simplu om.
Comentarii aleatorii