Dormeam adânc pentru că, altfel, nu aș fi auzit bătăile în ușă ca niște artificii de Crăciun. Andrei cred că plecase deoarece cu veacuri în urmă o poartă era trântită de parcă nu visa nimeni. Artificiile continuau așa că pașii mei au început să se miște alene pe covorul bătătorit de vreme dar în care ochii strecuraseră atâta lichid că ar fi trebuit să crească buruieni. După îndelungi performanțe de noctambul, am ajuns la sursa de zgomot, o mașinărie care oferea până și unor perechi de urechi surde un spectacol de decibeli peste limita admisă de materia cenușie. În timp ce mâinile mele moi se chinuiau cumplit în mișcări circulare pe broască și mă pregăteam să spun: “Iar ți-ai uitat cheile? A mia oară?”, mă mai gândeam cu ce notă de pe portativ să încep mustrarea mea.
Cu toate astea, pumnul mi-a trecut pe lângă ureche.
Mi-a atins umărul, dezechilibrându-mă şi împingându-mă spre uşa băii.
Văzuse când întorsesem capul şi încercasem să mă strecor pe sub braţele lui şi s-a răsucit pe vârful picioarelor şi cu corpul aplecat şi rezemat de bar, şi-a făcut
vânt şi m-a izbit cu latul pumnului în bărbie, îmbrâncindu-mă în acelaşi timp cu umărul, în vreme ce se propulsa din bar cu cealaltă mână şi mă scuipa şi încerca să mă agaţe iarăşi când mă prăbuşeam şi să mă lovească încă o dată. Ultima mişcare îl descumpănise însă şi trebuise să se prindă de mine şi să mă respingă cu genunchii ca să rămână pe picioare.
Nu prevăzusem că, dupa închiderea fabricii, autobuzele ce legaseră cândva orașul “puternic industrializat” de siliștenii aflați la câțiva kilometri se răriseră într-atât. Pierdusem două ceasuri bune în gară, punând întrebări puținilor navetiști morocănoși, degeaba, nimeni nu știa cum se poate ajunge în satul acela. Dormisem pe apucate iar oboseala făcea frigului tot mai pătrunzător. Becurile roșiatice de pe stâlpi mai licăreau încă, inutile puncte de suspensie între noapte și zi. Lumea zăcea unduind într-o tăcere ca o apă stătută, subțiată de câte un claxon ori de câte un cuvânt singuratic prăvălite-n ea, redesenându-se apoi, concentric. Ghemuită în sala de așteptare, ațipeam scurt, cu fruntea în palme, în vreme ce noțiunile de timp și spațiu cert își pierdeau consistența.
Se dedică participanților la taberele de sculptură de la Caransebeș
Trâmbițele au sunat și chiar dacă nici un zid al Ierichonului nu s-a prăbușit, oarece trepidații tot au produs în micuța urbe, aproape adormită în anonimatul ei, molcom și demn.
A sunat goarna și a adunat ceata de artiști, vii și contemporani cu noi. Sculptorii în lemn au desantat, gălăgioși, cu „drujbele” și ferăstraiele lor miraculoase, cu obiceiurile lor ciudate de a bea tutun și vodcă, la grădina de vară din parcul de distracții și promenadă al orașului - teatrul lor de operațiuni artistice, destinația finală a desantului - teleportat prin puterea magică a artei cioplitului, pentru a dăinui opere de artă, nemuritoare, ce vor gâdila plăcut nevoia de frumos a provincialului, plictisit și snob, ca orice provincial…
Ora de matematică începu cu o liniște ciudată. Profesorul era ocupat cu ceva la catedră. Clasa însă păstra o liniște ireală. Decebal, numele sub care îl știau toți, le era nu numai profesor de matematică dar și diriginte. Ca și cum o nenorocire nu ar fi fost suficientă de una singură. Așa că oricînd o oră de matematică se putea metamorfoza într-o oră de dirigenție iar ora de dirigenție putea deveni brusc o oră suplimentară de matematică. Pe vremea aceea nu cunoștea cuvîntul ambiguitate, dar asta era ceea ce ura la această situație fără să o poată numi.
Comentarii aleatorii