La capătul orașului cineva mîngîie brațul unui fotoliu. Gura lui vorbește, ochii lui urmăresc un lucru prin cameră, mîna lui mîngîie țesătura aspră. Il cheamă peter. O umbrelă zboară prin cameră, se întoarce spre dreapta, se închide, se lovește cu vîrful de perete, revine deschisă, ca gura unui pește.
Mă scuzați.
Nu face nimic.
Imi pare sincer rău.
Dar nu face nimic. Nu se poate să vă pară sincer rău.
Dar îmi pare.
Atunci mă scuzați.
Tatăl lui Druţu Alini se chinuia de mai mult de un an la pat. Lăsa impresia că-i învinuia pe toţi ceilalţi de suferinţa sa, refuzând să le vorbească. Nu-i suporta pe copiii Lacedemonei în preajmă şi accepta din partea Lenuţei sau Lacedemonei doar să-l hrănească şi să-l primenească. Medita neobosit în aerul închis şi scria în câteva caiete groase având marginile ferfeniţă, din care nimeni nu reuşise să citească vreun rând. Dormea cu ele sub cap, le ţinea pe genunchi pierdut în gânduri, apoi scria îndârjit,scrâşnind din dinţi, parcă vărsându-şi în el toată furia neputinţei, toată cerbicia singurătăţii sale.
„Ce să fi fost?”, continua să se întrebe Laura. Biserica ortodoxă, cu turlele ei arămii, rămăsese deja de mult timp în urmă. Laura urma de acum, străduţă după străduţă, drumul spre casa veche, cu balconul şi ferestrele înalte, năpădite de iederă, din spatele Pieţei Amzei. Se mai liniştise, oarecum. „Poate ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu m-au lăsat însă gândurile. Lulu nu m-a lăsat. Şi, totuşi, vocea aceea care mă striga întruna „Laura, Laura!”… Să fi fost eu cu gândurile aiurea?”, se întreba femeia, urmând aleea întunecată.
Comentarii aleatorii