M-am apropiat de ghișeu cu pași mici. Era deja acolo. E de ajuns să închid pentru o clipă ochii și toată scena începe să se deruleze lent... Am scos din buzunar foaia mototolită și am vârât-o prin gemulețul întredeschis.
- O plângere, da?
Nu i-am răspuns. Am oftat bătrânește și am continuat să urmăresc preocupat zbaterea unui păianjen picat într-o plasă pe care nu a construit-o el. Eu cred că fiecare păianjen are un cod secret, fiecare material de construcție având capacitatea de a-și recunoaște constructorul. În zbaterea păianjenului de față înțelegeam căutarea febrilă de a descifra, de a înțelege. În același timp, disperarea lui trăda convingerea că efortul e fără nici un rost, că lupta se duce pe un front pe care nu a câștigat niciodată unul de-ai lui.
Am evadat un timp, ca să-mi dau seama. Furoul franţuzoaicei, zbierătele, bătăile în pereţi, lălăitul de dimineaţă, băile, liniştea, bucătăria, mireasma de mort a frigiderului, canadianul. Jean-François. Prima sărmăluţă. Râsul. A trecut anul, ca şi tăcerea. Înveţi să te baţi cu toţi şi mai ales cu tine. Şi nu e nimic mai real decât o plecare cu sufletul dezbrăcat, la vedere, fără duplicitate sau joc de glezne. Aş vrea să spun că am crescut şi am aflat ce e iubirea, nu. N-am nicio idee. Am avut momente când am presupus c-am nimerit-o, în sfârşit, şi mă făleam grozav. Nu. Iubirea e o dorinţă susţinută de neîmplinire. Am găsit asta într-o carte, ca motto. E un tip de iubire, da, cel mai sfâşietor.
Cum să scriu, Vlad? Cum să fac asta? Totul e ciudat de fiecare dată când intru în casa aceea. Dacă mă așez la masă și vreau să scriu, mă trezesc scriind cu totul altceva decât am de gând.
- Cum adică?
Nu știu cum să vă zic, dar a fost odată un om mare care voia să fie mic. Toți oamenii mari visau să fie și mai mari, iar unii copii se străduiau să se țină după ei, de aceea când, îi întrebai despre un lucru sau altul, înmulțeau totul cu trei. Nu înțeleg de ce doreau să fie, să aibă, să poată... orice, acum mai mult decât niciodată. Doar omul despre care nu știu cum să vă zic voia să devină din bogat mai sărac și din mare mai mic.
I-ar fi plăcut cel mai mult să fie precum o furnică. Așa că s-a dus la ea, plin de frică. Furnicuțo, mă gândesc că poate ai vrea să fii și tu, într-o zi, Cineva! Dar furnica nu îi răspunse, după cum ați ghicit, iar omul nostru plecă necăjit...
Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de la orizont. Era toamnă și pădurea cu trunchiuri albe era din nou toată în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Visasem mai demult că apropierea de ea mi-ar fi dat puteri magice, m-ar fi făcut să-nțeleg rostul lumii, m-ar fi ajutat să zbor printre nori și să trăiesc veșnic.
Bunicul, puternic și chipeș ca un zeu antic, privea la bolta-nstelată și zâmbea, de parcă mi-ar fi anticipat gândurile. L-am rugat să mă ia de mână și să mă ajute să ajung până la cer. Curând, în răcoarea nopții, am pornit amândoi către tăcutele stele.
Comentarii aleatorii