Ora de matematică începu cu o liniște ciudată. Profesorul era ocupat cu ceva la catedră. Clasa însă păstra o liniște ireală. Decebal, numele sub care îl știau toți, le era nu numai profesor de matematică dar și diriginte. Ca și cum o nenorocire nu ar fi fost suficientă de una singură. Așa că oricînd o oră de matematică se putea metamorfoza într-o oră de dirigenție iar ora de dirigenție putea deveni brusc o oră suplimentară de matematică. Pe vremea aceea nu cunoștea cuvîntul ambiguitate, dar asta era ceea ce ura la această situație fără să o poată numi.
îşi umplea nările cu viaţa mea nu vroiam nu vroiam nu vedeam sensul mă teroriza ca un bizon cu inimă pârjolitoare
şi nu ştiu cum într-o zi m-a prins zdravăn de simţuri nu se oprea se hrănea din buzele mele
cui să-i cer ajutor pe dedesubt de vizibil se întâmplă lucruri ciudate poţi să joci roluri în mai multe compartimente deodată e ca şi cum ţi s-ar întâmpla ceva dar ai putea închide ochii să nu vezi urechile să nu auzi
am fugit m-a prins iar iartă-mă primeam bătaie o ploaie de pumni iartă-mă de ce dai de ce iartă-mă nu ştiu de fapt vroiam să te ajut să te împing mai departe îmi lovesc dorinţele tu eşti pofta
într-o altă zi pe amiază în mine noaptea venise aşa vroia el nu mai avea răbdare îmi vâra degetele cu forţa în borcanul cu miere limba îi frigea tot mai tare
În urmă cu vreo treizeci de ani, când cu chiu cu vai înjghebam un liceu ...mecanic (de pe lângă o uzină tot mecanică – de boghiuri și vagoane), printre sutele de țânci de-a noua unul se detașa de la o poștă. N-aveai cum să nu-l remarci. Era un țigănuș cu păr cârlionțat pe care ai săi îl purtau foarte îngrijit, având dunga pantalonilor mereu proaspătă, vestonul uniformei fără cute iar cămașa bleu arareori se întâmpla s-o îmbrace și a doua zi. Lăzărică Cerbu era țigan-țigan și nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulți stăteam la internat, el venea zilnic la școală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive – Țigănie Vale. Nimerisem în aceiași clasă, la B.
......„Îmi crapă capul. Parcă cineva mi-a băgat un tirbuşon într-un ochi şi înaintează în sus. Încerc să-mi pipăi fruntea, dar palmele nu ajung acolo. Şi bărbia parcă mi se desface, îmi simt gingiile umflate. Dar cel mai rău mă dor genunchii. Nu ştiu, ceva de fier mă apasă pe rotule, strivindu-mi picioarele. Vreau să le îndoi, dar ori nu mă ascultă, ori n-au loc. Miroase a beci. Ba nu! A rădăcini, a pământ. Sau a lemn. Dacă nu aş clipi, aş spune că am ochii închişi, aşa beznă e. De fapt, cu ei închişi, tot mai disting câteva pete. Şi frigul ăsta... Scot limba, o învârt.
- Trezește-te, somnoroaaasooo! glasul bunicului sună blând și plin de dragoste...
Fetița întinde mâna dreaptă și mângâie ursulețul aflat alături, pe marginea patului. Același ritual în fiecare dimineață. Apoi deschide ochii încet și-i zâmbește bunicului care o privește prin ușa întredeschisă.
- Nu mai sta pe gânduri, te așteaptă cafeluța și apoi...surpriza...
- Surpriza? Ce surpriză? Hai, te rog, spune-mi...
- Păi dacă-ți spun, ce surpriză mai e?
Comentarii aleatorii