Cu ce se ocupa precis Ionaș Târleanu, nu prea știau mulți. Fire închisă, niciodată nu intra în vorbă cu careva pe alte subiecte decât cele absolut banale. Și atunci, foarte, foarte scurt. Doar cu vecinii. Care vecini nu erau mai mulți decât trei, deoarece locuia într-un imobil cu numai patru apartamente. Pe ușa lui, alături de nume apărea scris și ”profesor doctor”. Unde era profesor, nimeni nu știa. După cum nimeni nu știa dacă era medic, ori avea diplomă de doctor în litere, economie sau filosofie. În fiecare dimineață, la șapte fără zece, un tip atletic, cam de 35 de ani, urca la etaj și suna, după care se îndreptau împreună, nu tocmai grăbiți, către mașina de fabricație străină având geamuri fumurii și luau loc pe bancheta din spate.
Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal şi ezitau să se recunoască. De departe, simţeau atingeri de păpădie. Îşi îmbiau zâmbetele, cu undele unor aripi, se înveleau sub un pled mare cât o noapte şi rămâneau să-şi admire dragostea. Mâinile ei îndrăzneţe odihneau pe obrajii lui, mâinile lui precaute se înnodau în părul ei. Ochii lor nu aveau culoare; odihneau în vis. Îi despărţea doar setea. Fiecare se privea în oglindă pentru a uita. Ea îşi spăla privirea tulbure şi, treptat, îşi golea memoria de urmele dezmierdărilor sau şoapte.
Ora de matematică începu cu o liniște ciudată. Profesorul era ocupat cu ceva la catedră. Clasa însă păstra o liniște ireală. Decebal, numele sub care îl știau toți, le era nu numai profesor de matematică dar și diriginte. Ca și cum o nenorocire nu ar fi fost suficientă de una singură. Așa că oricînd o oră de matematică se putea metamorfoza într-o oră de dirigenție iar ora de dirigenție putea deveni brusc o oră suplimentară de matematică. Pe vremea aceea nu cunoștea cuvîntul ambiguitate, dar asta era ceea ce ura la această situație fără să o poată numi.
Mare fanfaron mai era şi unchiul Fedea, mai ales atunci când stătea de vorbă cu oamenii mai tineri decât el.
Le băsnea nişte născocituri, de le credea şi singur pe jumătate.
Odată, mergând cu mocăniţa spre Sighet, zări de-a lungul căii ferate nişte stive înalte de traverse.
– Măi, măi vomeni buni! – strigă unchiul Fedea. Ia uitaţi-vă, aceste şlipere eu le-am cioplit cu... şi uitându-se în jur arătă cu degetul spre Ivan Drâmbă – cu bătrânul Petre Drâmbă, bunicul tău Dumnezeu să-l ierte!
Dar spre nenorocul lui mocăniţa se opri, iar Ivan Drâmbă scoase capul afară şi începu să se holbeze la traversele cioplite de bunicul său şi de unchiul Fedea.
– Apăi unchiule Fedea, ai cioplit dum’ata şlipere în aia a mă-tii! – spuse râzând Ivan.
În sufragerie lumina era aprinsă.
Perdeaua, desprinsă de pe corniză, flutura pe spătarul fotoliilor, umflată de vântul cald care pătrundea prin ferestre.
Canapeaua, mişcată de la locul ei, stătea împinsă către un perete, alături de-o stivă de cutii de carton închise cu scotch şi de mai mulţi baloţi de haine făcute sul şi încinse cu sfoară, toate în vârtejul unui talmeş- balmeş de pilote, perne distruse şi cergi aruncate grămadă.
Televizorul mergea fără sonor, răsturnat peste cioburile unui borcan cu dulceaţă; tablourile de pe pereţi fuseseră depozitate într-un morman, lângă uşa balconului. Nu se auzea altceva decât foşnetul perdelei pe fotolii şi vântul aducea de afară miros de mâncare şi ulei ars.
Comentarii aleatorii