-Am venit, am venit! Încetați cu aplauzele, ce Dumnezeu?
Răduțu e roșu-n obraji, verde fularul, ca iarba fragedă, foșnind sfioasă pe câmpul cu maci. Pulovărul vărgat îl transformă într-un motan. Băiatul ăsta nu-și mai trage piciorul ca pe-un sac de cartofi, cred că numără în gând intervalul dintre pași, mereu egali, cumva moi, așa cum e mersul oricărei feline. Fredonează un cântecel cules din rășina pinilor înfipți în sare, îl plimbă pe limbă, se preface că-l înghite și lăcrimează cambrat, icnește și scuipă un cocoloș de note stridente, răzuite de pe zidurile orbite de soare.
Răduțu se postează înaintea laiolului, își scoate țopăind o șosetă și descrie, în aer, un zig zag ceremonios:
-Majestate, otrava dvs!
Lasă plocon pachetul desfăcut, din care extrage un singur LM.
Se uita în oglindă de foarte aproape şi plângea. Lacrimile se scurgeau peste porii ce ochiului extrem de critic îi păreau cratere. Nasul îi era lucios şi plin de puncte negre. Se apucă să le stoarcă cu furie, până începu să-i pulseze. În ce hal am ajuns! Cât de neglijentă sunt! Ce privire severă am! Tinereţea sa îşi pierduse stelele, vitalitatea sănătoasă,plusul- aripile de care ai nevoie să te ridici deasupra lucrurilor ca să le vezi mai bine, din unghiul vulturului. Acum mai vedea doar din unghiul furnicii. Cuibărită în terminaţiile nervoase, deprimarea, produs al răutăţii lumii în care trăia, încerca să închidă obloanele cu forţa, dar nu reuşea, din contră pupilele mai rău se măreau absorbind mai multă lumină. Vă urăsc pe toate! Muriţi mă, muriţi!
Era liniște în compartiment. Trenul gonea. Dealuri. Iarnă. Seară. Karol era nostalgic. Tânăra îl privea din când în când. Era ceva normal. Se plictiseau. Urma Iza. Una dintre ele. Poate mai urca cineva. Poate nu. Confortul era bun. Drumul era lung.
- Scuză-mă că te întreb…!
- Spune! (răspunse ea)
- Până unde călătorești?
- Galați!
- Mergi la rude?
- Nu! Mă întorc la facultate!
– Sfântă Născătoare Fecioară Mamă, Curată-Preacurată şi Neprihănită Marie, – se ruga în genunchi, unchiul Fedea, cu mâinile întinse spre icoană. –Îndrum-o Măicuţă spre fapte bune şi dă-i înţelepciune şi minte limpede ca să pună horincă pe masă. Dacă nu pune uiaga de litru, batăr o ueguţă de jumate. S-o ‘căpăţânat mărhoia de babă şi pace! Frământa-o-ar guta şi frasul s-o frământe!... Priveşte şi Tu Precisto ce masă bogată!... Mai ceva ca la domnul advocat Ignat.
Mergea. La fel ca în fiecare zi, printre blocuri. Căldura stătută îl învăluia tot mai mult cu fiecare zi cu cît se îndepărta de vacanța de primăvară. Cartierul era liniștit. Mirosea a praf, a asfalt încins și a vegetație de maidan. Uneori un iz de ciulama sau pește prăjit amintea că e mijlocul zilei. Un vînt călduț, îmbibat cu polen, îl lovea în față din cînd în cînd. Simpla lui senzație îl facea să simtă începutul durerii de cap. I se spusese că e sinuzită. Dar el știa că nu e. Era ceva legat de vîntul acela. Alteori căldura mirosea a mortăciune sau a sulf. Sau a Dunăre.
Comentarii aleatorii