În apartamentul strâmt, cu o singură cameră, pereţi soioşi şi un hol de intrare care arată ca după un bombardament nazist, Gicu şi Jana încearcă să se evite reciproc, sufocaţi de căldură. Blocul e situat într-un cartier mărginaş, construit în anii şaizeci special pentru muncitorii din combinat. Ea roboteşte prin bucătărie, în timp ce el soarbe un vin făcut cu siguranţă din pastile, cumpărat într-o sticlă de plastic de la moldovenii din aşa zisa piaţă „a ruşilor”. Toropit de căldură, ca o focă, cu burta pe dinafara pantalonilor scurţi de trening, lui Gicu parcă-i e lene să se mai întindă după sticla de vin. Ar striga-o pe Jana, însă şi de asta-i e lene... La un moment dat, prin mintea lui încetinită, un gând îşi face drum dând din coate.
Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
Pentru a suplimenta datele pe care le avem despre Stefan Doru Dancus, vă voi vorbi în continuare despre domnișoara Nogradi. Era fată bătrână, avea 32 de ani. Nu mai visa, trează, la Feți Frumoși și puțin a durat până când și somnul i s-a golit de vise: domnișoara asta era o anomalie a naturii. Am întâlnit-o într-un local ieftin, ghicea în ceștile de cafea - așa își câștiga pâinea și cafeaua. De la masa alăturată, i-am făcut semn și ea a venit să-mi ghicească în ceașca ciobită din care am băut un lichid amar, neplăcut. Și-a făcut datoria, a studiat cu atenție vasul acela din ceramică arsă. Era o femeie frumoasă, împlinită, perfect construită pentru ființe provizorii ca mine. Mi-a luat palma dreaptă, a făcut ochii mari.
-Am venit, am venit! Încetați cu aplauzele, ce Dumnezeu?
Răduțu e roșu-n obraji, verde fularul, ca iarba fragedă, foșnind sfioasă pe câmpul cu maci. Pulovărul vărgat îl transformă într-un motan. Băiatul ăsta nu-și mai trage piciorul ca pe-un sac de cartofi, cred că numără în gând intervalul dintre pași, mereu egali, cumva moi, așa cum e mersul oricărei feline. Fredonează un cântecel cules din rășina pinilor înfipți în sare, îl plimbă pe limbă, se preface că-l înghite și lăcrimează cambrat, icnește și scuipă un cocoloș de note stridente, răzuite de pe zidurile orbite de soare.
Răduțu se postează înaintea laiolului, își scoate țopăind o șosetă și descrie, în aer, un zig zag ceremonios:
-Majestate, otrava dvs!
Lasă plocon pachetul desfăcut, din care extrage un singur LM.
Ne întâlneam pe maidan, după şcoală, la o miuţă. O atmosferă strânsă cu grebla, prinsă de piciorul copilăriei ca melcul lipit de fântână ne umezea ochii, trăgând după ea câteva visuri absurde, cum ar fi - să ajungi într-o zi la lotul naţional. În după amiaza aceea cerul era buzumenit de nişte nori musculoşi, pe sub pielea lor măslinie alergând şarje electrice, ca nevăstuicile prin întinderea cu clăi de paie de dincolo de izlaz, rămase din anii trecuţi. Aveam ca îndatoriri importante pe langă lecţii, păscutul unor amărâte de oi, capre, vaci, raţe şi unii, chiar scroafa cu purcei.
Comentarii aleatorii