Nu am încercat niciodată să îți scriu despre nopțile mele aici. Stau cu fereastra deschisă și îi ascult pe tataie și pe mamaie vorbind pe bancă, afară. Aud de fapt doar vocea lui, puternică, gravă ca pământul și, din când în când, vocea ei, aproape o iluzie, moale și învăluitoare. Mușc dintr-un măr verde, cald încă. Întuneric, iar întunericul îmi aduce întotdeauna aminte de zăpadă. De tataie trăgându-ne cu sania, seara târziu, pe mine și pe soră-mea. Ne înfășura picioarele într-o pătură, pregătită de mamaie, iar noi ne strîngeam una pe alta în brațe și ne imaginam că sania noastră e trasă de un uriaș. Mă întrebam de ce nu lasă umbrele noastre urme în zăpadă. Îmi înghețau mâinile întotdeauna.
Din păcate, poetul nostru național Mihai Eminescu n-a fost în stare să-și termine studiile universitare. Cum elanul spre învățătură nu-i prea dădea ghes, a umblat el pe la Viena, pe la Berlin, dar mai mult fleaura, după benchetuială și crailâcuri, așa că n-a făcut mare
brânză în direcția unor studii serioase și aprofundate. Din cauză că era o natură poetică, zic unii. Deh, se poate spune și așa!
(1) Mic și-o inimă de plumb
---------------------------
Toată lumea crede că soldățelul cu un singur picior avea și inima tot de plumb.
Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea și mai tristă, dar așa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.
- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că ești întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.
- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.
De aceea Mic nu o văzu niciodată desenată altfel decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.
- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldățelul.
Răulean mai era și Pârțu ăsta a lui Holercă. Da` răulean de tot. Când se îmbăta, și asta tot la două-trei zile, stătea întreg satu-n gura lui. Răcnea la femeie și umplea grădina cu copiii. Pentru că n-avea gard, cei din jur căscau gura ca la urs. Doar că de la o vreme se cam săturaseră și ei. Mereu aceleași înjurături și aceeași panaramă. Nici mă-sa nu scăpa de vorbele-i grele de ocară. De tat-su avusese oarece rușine, dar, invalid de război, se prăpădi de câțiva ani buni. Comportamentul lui Pârțu întrucâtva se explica. Plecat de acasă de pe la zece-un`șpe ani la stâna de peste dealuri, când a început cu rachiul și țigara, era batjocura celor mai mari. De căldura părintească nu a prea a știut.
- Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, acum trebuie să-mi zici și tu mie o poveste.
- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…
- Tocmai pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…
- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!
- Alege tu.
- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…
- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.
- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.
Comentarii aleatorii