Am evadat un timp, ca să-mi dau seama. Furoul franţuzoaicei, zbierătele, bătăile în pereţi, lălăitul de dimineaţă, băile, liniştea, bucătăria, mireasma de mort a frigiderului, canadianul. Jean-François. Prima sărmăluţă. Râsul. A trecut anul, ca şi tăcerea. Înveţi să te baţi cu toţi şi mai ales cu tine. Şi nu e nimic mai real decât o plecare cu sufletul dezbrăcat, la vedere, fără duplicitate sau joc de glezne. Aş vrea să spun că am crescut şi am aflat ce e iubirea, nu. N-am nicio idee. Am avut momente când am presupus c-am nimerit-o, în sfârşit, şi mă făleam grozav. Nu. Iubirea e o dorinţă susţinută de neîmplinire. Am găsit asta într-o carte, ca motto. E un tip de iubire, da, cel mai sfâşietor.
„Mă simt așa de bine, acum că te-am cunoscut, spune domnul cu pălărie. Nici nu știi cît mă bucur. Te simt acum ca pe propria palmă, nici o ridicătură surprinzătoare, totul e așa neted și plăcut, cunoscut. Păcat numai că nu te pot vedea clar din cauza acestor lumini, sunt prea multe și prea puternice. Sunt niște becuri cețoase, parcă te văd așa, îndepărtîndu-te, ca și cum ai fi în fața mea la o masă și masa s-ar face din ce în ce mai lungă, tu ai ajunge undeva departe. Îmi pierd șirul, știu, dar înțelegi tu ce vreau să spun, da, nu face nimic. Vreau să-ți spun ceva interesant, ceva care să te atragă atît de mult, încît să mă asculți uimită și să nu ai curajul să te ridici să pleci.
După ce se convinse că e mai bine să fi om decât lup, unchiul Fedea se întoarse acasă cu mâna stângă în ghips, cu dreapta în fund, cu fundul oblojit şi cu sufletul «varză a la grec».
Zile amare, de «of» şi «vai», sosiră pentru unchiul Fedea – de lucrat cu o mână nu putea să lucreze, de şezut... nici vorbă! Căci şezutul pe scaun, pe pat, pe prag, pe iarbă etţetera, etţetera, e o treabă seriosă ce necesită un fund sănătos, pe când fundul unchiului Fedea...
Cât era ziulica de lungă stătea sărmanul lungit pe burtă şi ofta mai ceva ca ghezeşul prin tunelurile de pe Dealul Ştefăniţei. Şi colac peste pupăză murise şi Dochia a lu’ Costache.
Bradul îl chema cu brațele sale largi, pline de brățări din clopoței și beteală, zornăind datorită pisicii care primise un șoricel cu cheiță.
Apoi, tot el, își aprinse beculețele semănând cu niște ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar și-o aminti hoțul de copil să vină să-și ia cadoul.
Ce cadou, că erau mai multe...
Și mai avea și bunica unul, despre care el nu știa nimic, și pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...
Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Și încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
Comentarii aleatorii