Am crezut întotdeauna că viața în subterană e adevărata viață. Dar nu mi-am dorit să trăiesc aici. Cel puțin, nu mi-am dorit asta cu voce tare. Sau cu gândul „tare”?! în fine, am purtat dorința asta în subteranele ființei mele (să fie clar, orice punct are o subterană, orice subterană are la rândul ei altă subterană. La capătul subteranelor e totul. Totul e miezul lucrurilor, poarta spre o lume pe care nu o înțelegem, fiindcă acolo lucrurile nu au subterane, sunt ceea ce sunt...). Am îndepărtat-o uneori, apoi m-am apropiat cuminte de ea, pentru ca apoi să o îndepărtez iar...
A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.
Era bine ascuțit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie.
Și copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roșu:
- Dar ție ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Când Maeștrii Viselor au început să apară, a trebuit să învețe când și cum să intre înlăuntrul nebănuitelor voastre dorinți neșoptite, în adâncul neîntinat al memoriei colective, să învețe să asculte în egală măsură glasul șoptit al inimii și țipetele răvășite ale intelectului, să vegheze pentru a vă trimite vise așa cum aveați înainte. Pentru că voi vă înconjuraserăți de întuneric, vă puneau pe tâmple, în timp ce visați, felinare mici cu lumină albăstruie, îndulcind contururile camerelor austere, întorcându-se adiere pe ochii închiși.
Trase la iubita lui fără vârstă. O cunoscuse într-una din primele sale călătorii. Pe chipul său se imprimaseră urmele anilor şi lipsurilor, dar ea rămânea neschimbată. Simplitatea ei şi chipul palid o făceau frumoasă în ochii lui vorbitori, clipind vesel sau mustind de dragoste. Îl primea, o dată pe an, ca pe o sărbătoare. Se gândea la toate întâlnirile dintre ei; vedea o singură noapte, repetată mereu. Nimic schimbat. Îl primea cu aceleaşi feluri de mâncare, ritualul împerecherii era priponit în gesturi identice; retrăiau prima lor noapte în cele mai mici amănunte. În ochii ei la fel de visători, el rămânea neschimbat. Îi citea pe buze cuvinte fără înţeles, dar prin care, bănuia el, i se dăruia în întregime. Dimineaţa, o lăsa în pat ca pe o zână adormită.
Drumul spre lumină. Pulberea zvâcnea în fiorul cald al salbei de raze, abia întrevăzute în lumini şi umbre. De fapt, boarea secetei şi glasurile îndepărtate ale copiilor -o fată şi un băiat- îi generau imagini profunde, de parcă ar fi văzut cu adevărat şi, de care, se bucura ca de o înviere.
Auzi sapa tăind pământul; scrâşnea în Chetruşul acoperit de vii, înotând uscat sub miile de viţe ale pirului. Mai tăia, în jumătăţi zvârcolitoare, viermii graşi.
Simţea paşii îndesaţi ai femeii, ca pulsul unei inimi leneşe sau ca un ecou neîncetat. Era obosită. Se oprea să răsufle, să privească şi să cuprindă, dintr-o singură rotire, labirintul geometric al câmpului. Aştepta.
Comentarii aleatorii