Astăzi m-am trezit mai devreme decât în restul zilelor de vacanță. Și-am ieșit afară. Nu era nici cald, nici răcoare. Am vrut să prind fluturi: și albi, și negri, și multicolori. Am luat paleta de muște, și un borcan de opt sute de grame cu filet. I-am găurit capacul. Mă uitam pe fereastra de la balcon. Vroiam să-mi măsor norocul. Aerul era străfulgerat de o groază de fluturi. Am ieșit să prind câțiva. Vreo trei, mai exact. „Asta o să fie mai ușor decât să mănânci vată pe băț la bâlci”, mi-am zis. Eram amețită din cauza luminii. Eu suport destul de greu căldura.Vedeam fluturi peste tot. Păcat că erau floricele albe, de câmp. După un timp a zburat unul pe langa mine. Am alergat după el și l-am prins sub paletă. Îl lovisem ușor de teamă să nu-și piardă polenul și să moară.
Vântul turbat e o cauză nobilă de disecție. Un vânt turbat stătea într-un colț abscons al zilei rozându-și unghiile de ciudă. In alt colț al sălii de bal infantele își puneau în vedere nurii apocaliptici și mărgele antiangoasale cumpărate șiret de la precupețe cu funduri mari, cu fuste transparente, largi, sub care ne puteam ascunde concretul și siguranța de atâta poftită negăsire. Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse afară din bucătăria largă, afumată, unde soldați morți pe cai sărutau din buze, nevestele altora. Era cald și niciunsteag nu flutura în absolută bernă. Pasta din caserole era exact al dente, îmbibată în uleiuri râncede de niciofloare, iar tu zăceai fericită greblând alene un vânticel turbat ce te adulmeca simetric cu lascivă dorință.
– Sfântă Născătoare Fecioară Mamă, Curată-Preacurată şi Neprihănită Marie, – se ruga în genunchi, unchiul Fedea, cu mâinile întinse spre icoană. –Îndrum-o Măicuţă spre fapte bune şi dă-i înţelepciune şi minte limpede ca să pună horincă pe masă. Dacă nu pune uiaga de litru, batăr o ueguţă de jumate. S-o ‘căpăţânat mărhoia de babă şi pace! Frământa-o-ar guta şi frasul s-o frământe!... Priveşte şi Tu Precisto ce masă bogată!... Mai ceva ca la domnul advocat Ignat.
„Ce să fi fost?”, continua să se întrebe Laura. Biserica ortodoxă, cu turlele ei arămii, rămăsese deja de mult timp în urmă. Laura urma de acum, străduţă după străduţă, drumul spre casa veche, cu balconul şi ferestrele înalte, năpădite de iederă, din spatele Pieţei Amzei. Se mai liniştise, oarecum. „Poate ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu m-au lăsat însă gândurile. Lulu nu m-a lăsat. Şi, totuşi, vocea aceea care mă striga întruna „Laura, Laura!”… Să fi fost eu cu gândurile aiurea?”, se întreba femeia, urmând aleea întunecată.
Comentarii aleatorii