Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spuneam eu adesea cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost la fel, iar moartea s-a mutat să secere de la oraş cu nemiluita printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.
În momentul în care ai intrat pe terasa „Bubu”, Gheorghe, cel care vinde toate nimicurile în piaţa din „Ţiglina”, te-a salutat protocolar, cu „Să trăiţi, domn’ avocat!”, în contrast căutat cu atmosfera leneşă, de cartier moleşit de căldură. Te-ai aşezat în cel mai izolat loc, la o masă de lemn cu picioare de metal, sub o umbrelă verde bine înfiptă într-un suport de beton. Când Tanţa te-a întrebat ce vrei să comanzi, i-ai răspuns într-atât de sec „O bere”, afişând o mimică gravă, că nici n-a mai îndrăznit să te admonesteze pentru că vii cu produse din altă parte (imediat cum te-ai aşezat la masă, ai trântit în faţa ta, ostentativ, aşa credea Tanţa, o pungă mare de alune).
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu propriile orgolii. Avem de pus la punct propriile serbări care ne – ca pe niște rarissime exemplare – slăvesc. Numai în depărtare se aud copitele unui cal grăbit. Călărețul nu se vede, este una cu trupul animalului. Fâșiile de ceață poate fac parte din trupul prăbușit în șa.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu semafoarele și barierele pe care acest călăreț obosit le întâlnește de-o vreme încoace. El însă, cu toate piedicile, nu contenește galopul, știe că la ora 10.00 începe ședința Tribunalului.
N-ai cum te ascunde de obligația participării la condamnarea bietului și obositului călăreț: el a intrat deja în oraș, s-a înălțat puțin în șa, privește dezorientat cetele pestrițe de pe bulevarde.
Se stabilise în coliba veche a unui paznic la vii. Din deal, din foişorul putred, privirea îi cobora pe treptele teraselor până în lunca îngustă a Turbatei. Copiii priponeau caii, alungau cârdurile de raţe, căutau cuiburi de păsări în sălciile bătrâne şi se scăldau în iazul minat al Liliechioaiei. Cosaşii greoi veneau pe drumul Mălăienilor purtându-şi uneltele mai trufaşi decât războinicii din vechime. Drumeţii grăbiţi se pierdeau în perdeaua răcoroasă a nucetului mergând spre gară. Două femei îngenuncheară, cu mâinile sprijinite de ghizdurile de piatră înverzită a fântânii, potolindu-şi setea cu privirea pierdută în adâncul nisipos al acestora. Le bănuia mirarea prelungită la vederea învolburării mulcome a izvoarelor ce răscoleau firicelele cuarţoase.
Nu numai în casa Annei Surduc toți se pregăteau pentru a primi cum se cuvine musafirii din Cluj, ci și acasă La Petru Klontz, care dorea să-i primească ”boierește”, cum îi plăcea lui să spună. A năimit-o pe Maria Korjeva, cea mai renumită socăciță care pregătea mâncarea pentru toate nunțile, botezurile și alte evenimente din viața satului să pregătească ospățul pentru care tăiase un tăuraș de șase luni, cinci găini și un purcel de lapte. Ba mai chemase și lăutarii din Bocicoiul Mare, că ăștia de la noi nu știu decât ”Hopa tropa pe podele” dar muzicanții din Bocicoi știu să cânte Ceardaș, Polca, Mazurca și Vals, exact ceea ce le trebuie unor domni, că doar n-o să țopăie fata profesorului Stănescu din Cluj ”țupa-țupa Văsăli” ca o căpriță, cum țopăie fetele noastre.
Comentarii aleatorii