Cândva, ne petreceam nopțile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale orașului, adăugam frontoane și capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, așa cum nici cel mai puternic cutremur de care știam nu reușise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în șuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veșnică precum aceste insomnii fără sfârșit.
În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea și ziua eram îmbrățișați și savuram, parcă legați printr-un cordon ectoplasmatic aceleași minuni ale lumii tinereții.
Era liniște în compartiment. Trenul gonea. Dealuri. Iarnă. Seară. Karol era nostalgic. Tânăra îl privea din când în când. Era ceva normal. Se plictiseau. Urma Iza. Una dintre ele. Poate mai urca cineva. Poate nu. Confortul era bun. Drumul era lung.
- Scuză-mă că te întreb…!
- Spune! (răspunse ea)
- Până unde călătorești?
- Galați!
- Mergi la rude?
- Nu! Mă întorc la facultate!
„Pfoaileou, ascultați aicea – face Dorel al Tasiei - că-i mortală rău!...” Evident, urmează apoi o poveste, despre unul sau despre altul din sat, în care scoate în relief tot ce poate fi mai deșucheat. Bun la brașoave, o face întotdeauna cu talent, că mai în fiecare seară ciorchine de gură-cască îl ascultă, entuziaști, până spre miezul nopții. Drăcăraia satului, care, după ce aduce vacile de la cireadă, nu mai poate bate mingea în bătătura școlii - de când o arase și pusese păpușoi al lui Iancu (aflată fiind pe locul rămas de la tat-su) - devenise la fel de atrasă de „șanțul minciunilor” ca de măgăoaia căminului cultural, unde se dă discotecă sâmbăta. Și, Dorel, pe-un sâmbure de adevăr – poate un 10-15% realitate – brodește câte una de ascultă cu toții ținându-și răsuflarea.
Îl măsura cu un zâmbet abia mijit în colțul buzelor, foarte puțin surprinsă de nepăsarea pe care o afișa, aproape ostentativ. Îl privea direct în ochi, făcând abstracție de goliciunea lui. Nu părea unul din aceia preocupați să tragă de fiare și să-și arate mușchii, la apariția vreunei femei. Nu s-ar mai fi obosit să-l caute, dacă ar fi simțit asta. În bar, crezuse, pentru câteva clipe, chiar că este din același aluat ca Adi. Din fericire, se înșelase. Asta nu însemna că trebuia să se entuziasmeze, dar, cel puțin, se liniștise Încercă să-i citească, pe chip sau în privire, un răspuns, o teamă, o furie gata să izbucnească, un potop de înjurături.
Prima dimineaţă sub căruţa cerului încremenită în hăţurile gerului, nu o va uita nicicând Savastie. Acasă, de obicei, se scula târziu, când lumina sfâşiase deja voalul de mireasă al dimineţii şi soarele conducea ziua pe altarul său de la crucea amiezii. Aici, când nici nu se luminase bine, auzise bătaia timidă în uşă a unui frate, care murmurase doar atât: „Slavă unei noi zile!”. Privise pe fereastră şi observase foirea umană prin curtea răstignită sub pasul viscolului de peste noapte. Monahii i se păreau un muşuroi de furnici harnice, încovrigate de frig, dar care alergau de colo-colo, bătând omătul cu fulgerarea rasei lor monahale. Coborâse la trapeză şi mâncase pe fugă. Aşa făcea ori de câte ori trebuia să înceapă o lucrare.
Comentarii aleatorii