Ceasul anunța ora 07.30. Micul Iuda vru să seteze alarma la nivelul 5, pentru că melodia silențioasă n-ar fi reușit decât să-i strecoare încă un vis psihedelic în somnul matinal. Deocamdată se rezumă să-l oprească. Altfel, avea să sune peste încă 10 minute, încă 10 minute, încă 10 minute…
Luă o țigară din pachetul cu dinți stricați și se duse dezbrăcat pe balcon, trăgând după el un aer ciufut de dimineață.
Din blocul alăturat îl văzu ieșind pe bătrânelul care adoptase un câine vagabond. Cei doi se scoteau la plimbare în fiecare dimineață, la aceeași oră, același minut. Știa asta, pentru că îi urmărise câteva zile la rând. Fără să vrea, bineînțeles.
E târziu.
O sună mereu în ultimul moment, entuziasmat ca în fața unui cadou. O face sigur că ea va fi acolo. Și e. Când l-a refuzat prima dată, a fost șocat. De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea. Trăiesc amândoi pe baza aceluiași sistem care le oferă o culme, pe care nu-și doresc să o atingă, pentru că și-ar pierde rațiunea de a trăi.
Urcă în mașina lui fără să știe exact de ce e acolo, dar e acolo cu totul, fără discrepanțe, fără dependențe lăsate în urmă. Fără urme. Doar ea. Radioul se aude în fundal, sau ea crede că e radioul. Dar nu e. E melodia, coincidența, într-o seară o ascultau în același timp. Au luat-o atunci ca pe un semn, și-au învățat în general să se agațe de orice…
Prin pestrița lume a navetiștilor care în anii optzeci umpleau și deșertau personalul Iași-Pașcani de șase ori într-o singură zi, se perinda de luni până sâmbătă, evident, cu un rost anume, și Jănică Dragotă. La cinci dimineața, urca din Gara Ruginoasa, își căuta un loc la geam și fără să intre în vorbă cu cineva, rămânea stană de piatră până la Iași. Dealtfel, după acest sport care dura de ani buni, oamenii se cunoșteau între ei și, știindu-l ciufut, arareori îi adresau vreo vorbă. Ceilalți, la întoarcere, întovărășiți câte doi sau chiar câte un compartiment întreg, își țineau locurile și, cu rândul, cumpărau câte o sticlă de vodcă sau de rom, de un kil, care trecea din mână în mână până în punctul terminus. Al sticlei și al călătoriei.
Cu ce se ocupa precis Ionaș Târleanu, nu prea știau mulți. Fire închisă, niciodată nu intra în vorbă cu careva pe alte subiecte decât cele absolut banale. Și atunci, foarte, foarte scurt. Doar cu vecinii. Care vecini nu erau mai mulți decât trei, deoarece locuia într-un imobil cu numai patru apartamente. Pe ușa lui, alături de nume apărea scris și ”profesor doctor”. Unde era profesor, nimeni nu știa. După cum nimeni nu știa dacă era medic, ori avea diplomă de doctor în litere, economie sau filosofie. În fiecare dimineață, la șapte fără zece, un tip atletic, cam de 35 de ani, urca la etaj și suna, după care se îndreptau împreună, nu tocmai grăbiți, către mașina de fabricație străină având geamuri fumurii și luau loc pe bancheta din spate.
Mare fanfaron mai era şi unchiul Fedea, mai ales atunci când stătea de vorbă cu oamenii mai tineri decât el.
Le băsnea nişte născocituri, de le credea şi singur pe jumătate.
Odată, mergând cu mocăniţa spre Sighet, zări de-a lungul căii ferate nişte stive înalte de traverse.
– Măi, măi vomeni buni! – strigă unchiul Fedea. Ia uitaţi-vă, aceste şlipere eu le-am cioplit cu... şi uitându-se în jur arătă cu degetul spre Ivan Drâmbă – cu bătrânul Petre Drâmbă, bunicul tău Dumnezeu să-l ierte!
Dar spre nenorocul lui mocăniţa se opri, iar Ivan Drâmbă scoase capul afară şi începu să se holbeze la traversele cioplite de bunicul său şi de unchiul Fedea.
– Apăi unchiule Fedea, ai cioplit dum’ata şlipere în aia a mă-tii! – spuse râzând Ivan.
Comentarii aleatorii