- Poposim încă cincisprezece minute, anunţă şoferul microbuzului.
În autogară, imediat ce păşi pe bitumul denivelat al peronului, aerul cunoscut din copilărie îi invadă plămânii cu mirosul noxelor de la autobuzele bătrâne. Unii călători îşi aprindeau ţigările. Alţii intrară în fast-food, grăbiţi să li se prepare ceva de mâncare. Ar fi ajuns mult mai repede acasă cu microbuzul, dar îşi refuză în minte cei patru kilometri de mers pe jos, la miezul nopţii şi confruntarea cu dulăii de la stână din marginea satului. Mai erau trei ore până la plecarea autobuzului de Pădureni.
Tot în satul Crăciunivna unchiul Fedea mai păţi o pătăranie, destul de neplăcută pentru el.
Se ducea ca de obicei la târg. Numai că de această dată mergea cu traista-n băţ, iar în traistă ducea un ulcior de cinci litri plin cu smântână. Însă nu i-a fost dat bietului unchieş să ajungă în acea zi la iarmaroc, căci la ieşirea din Crăciunivna se întâlni cu Vasea Cucuruz, împreună cu care lucrese mult timp la pădure.
– Măi, măi Vasulea câte ierni, câte veri au trecut de când nu ne-am văzut? – strigă bucuros unchiul Fedea şi întinse mâna către Vasea, uitând că de fapt taman cu acea mână ţinea băţul de pe umăr, la capătul căruia era legată traista cu ulciorul.
Părea adormit când, întins sub spărtura din tavan, lăsase zgomotul supărător să inunde încăperea.
Sprijinit de tejghea, patronul părea să-şi tragă sufletul după un efort considerabil. Strâmbându-se la fiecare înghiţitură de bere amară, Druţu cerceta încordat mogâldeaţa învăluită în mantaua grea.
Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
Coloanele din dreapta se dovediră a fi pădurea de pietre de care se temuse atât, dar pașii îl duceau într-acolo. "Din pădurea aceea încremenită nu te mai poți întoarce" îi spusese cineva, "decât știind formula de lichefiere a pietrei".
"Atunci statuile își vor duce la capăt ultimul gest. Gestul acela neînceput decât în gândul lor de piatră. Ochii lor vor tresări, ele însele vor fi surprinse că tu le aduci izbăvirea. Îți vor depune atunci la picioare lacrimile lor de siliciu."
- Unde e foșnetul de lemn al pădurii?
- Lemnul era visul meu de demult. A ars și-acum e cenușă. El mai trăiește doar în amintirea acelor timpuri, visând că se va mistui din nou cu flacără vie.
Era acolo înfricoșat, dar pe lespedea aceea din grădina fantasmelor spera să afle în sfârșit răspunsul.
Comentarii aleatorii