Alexandra ieși de la birou. Se urcă în mașină. Mașina porni. Era drăguță cu handsfree-ul în urechea stângă. Urechea ei preferată. Claudiu conducea. O așteptase cu un cappuccino vienez. Era descurcăreț. El nu avea urechi preferate. Ea era poreclită telefonista. Nu o deranja. Nu o încânta. Ajunseră repede acasă. Dar apartamentul fusese spart.
Vântul turbat e o cauză nobilă de disecție. Un vânt turbat stătea într-un colț abscons al zilei rozându-și unghiile de ciudă. In alt colț al sălii de bal infantele își puneau în vedere nurii apocaliptici și mărgele antiangoasale cumpărate șiret de la precupețe cu funduri mari, cu fuste transparente, largi, sub care ne puteam ascunde concretul și siguranța de atâta poftită negăsire. Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse afară din bucătăria largă, afumată, unde soldați morți pe cai sărutau din buze, nevestele altora. Era cald și niciunsteag nu flutura în absolută bernă. Pasta din caserole era exact al dente, îmbibată în uleiuri râncede de niciofloare, iar tu zăceai fericită greblând alene un vânticel turbat ce te adulmeca simetric cu lascivă dorință.
În dimineața aceea își spusese că trebuie să facă, în sfârșit, ceva, dar nu știa dacă e, într-adevăr, necesar sau poate să mai aștepte. De câteva zile se gândea la asta și nu se putea hotărî. Se plimba gânditor prin grădină, era primăvară și florile explodaseră în pomi, o maree de alb, dar el avea senzația ciudată a cuiva care a mâncat o plantă căreia trebuia, de fapt, să-i respire parfumul.
Undeva greșise și nu știa unde anume, ezita între alternative la fel de neclare, întrebându-se dacă, la urma urmei, acestea nu duceau la același rezultat.
Prima și ultima experiență legată de beție o am de la cinci ani. Eram o fetiță slăbuță și sufeream de gelozie, ori de câte ori vedeam la cineva cercei. Îi înșiram în minte când închideam ochii, erau aurii sau argintii, lungi, cu pietre albastre sau roșii, lucrate în multe fațete în care se răsfrângea lumina zilei. Erau cercei fermecați, care, imediat ce-i puneai la ureche, te transformau în zână. Nu mai erai tu! Puteai să râzi altfel. Cuvintele erau mai rotunde și tot ce atingeai începea să strălucească.
Mă învârteam prin casă, închipuindu-mi că am acești cercei, cu două bucățele de hârtie colorată, lipite de lobul urechii și în aer plutea magia.
Șoptind rugăciunea de seară, Andrei urcă în podul șurii și se culcă în fânul proaspăt cosit, însă multă vreme nu a putut să adoarmă. Nu era supărat pe fratele său Maxim, îl îngrijora numai faptul că pe zi ce trecea între ei, parcă se lărgea din ce în ce mai tare o prăpăstie care îi îndepărta sufletește.
Cu fiecare vacanță pe care Maxim și-o petrecea la casa părintească, Andrei simțea cum acesta îi devenea din ce în ce mai străin.
Comentarii aleatorii