Anica pornise dimineaţa devreme cu primul autobuz. Trenul personal avea un traseu ocolit şi prea multe staţii unde trebuia să oprească. Nu vroia să mai piardă timpul, pierduse deja destul, în aşteptări. Aşteptările nu sunt întotdeauna roditoare; îţi usucă rădăcinile. Visele fără rădăcini pleacă. Ea dorea să ajungă cât mai repede acolo. La acel acolo, care-i transformase trupul într-un ciorchine de emoţii şi făcea să-i zburde inima printre gânduri, într-un joc ca la douăzeci de ani. Gândurile se lipiseră de speranţă. Speranţa ce o ducea spre locul unde urma să-l întâlnească pe bărbatul necunoscut. Necunoscutul ce dăduse anunţul de la rubrica matrimoniale. O ceaţă matinală se aşezase peste oraş, ca o găină pe cuibar.
încă o dimineaţă pierdută. notez în jurnalul de bord al comandorului erasmus de voluntari, rezervist şi veşnic înamorat de văduvele combatanţilor fără cauză.
în anul de graţie 2010, după Hristos, stau pe holul administraţiei finaciare, teleportat din corpul unui umanoid - în carcasa unui robot. iau primele probe de pe această planetă îndepărtată cu sute de ani lumină de planeta pământ. la ora nouă fix jandarmul de la poartă aduce micul dejun general, franzeluţa mini şi iaurtul, la fiecare ghişeu pe care tronează un carton cu inscripţia pauză de masă. ora zece trece direct prin mine, ca un manechin la o prezentare de modă.
... poftim, e un nume care să te poarte prin lume!
Care să te scoată de aici întâi, am dreptate?
Întrebarea s-a agățat de fruntea tatălui meu,
de umerii mamei, de privirile tuturor celorlalți,
a scormonit pământul până la sânge...
Destul, Adândălade să rămână!
Au râs apoi, s-au bucurat până spre dimineață, au adormit
și nu s-au mai trezit niciodată.
Nu e nicio vrajă la mijloc, asta e realitatea și realitatea nu permite
vreun dincolo de care să nu aibă habar toată lumea.
Ești copil, la trei ani toți sunteți copii.
Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
Comentarii aleatorii