Parte din ele am reuşit să le vând, Suflete! Nici nu mai ştiu câte aveam. Dar, pe cele mai multe le-am dat pe nimic. Nici măcar pe un zâmbet, pe o vorbă, pe o strângere de mână sau pe un mulţumesc.
La un moment dat, văzându-mi vecinii că şi-au scos legumele şi fructele la poartă, mi-am zis: hai să încerc şi eu, deşi, natura pe mine m-a înzestrat cu altceva.
Ar fi putut atunci să i se schimbe destinul? Se întreba Ana gândindu-se la călătoria ei la Viena cu expoxiţia de pictură. Fusese o şansă ratată, aşa cum ratase ea totul în viaţă sau, şi ratarea era ceva determinat în destin?
Atât Magas cât și Poliancek nu erau prea încântați să meargă la vânătoare împreună cu Petru Klontz.
– Niciodată nu aș fi crezut că voi merge la vânătoare împreună cu ticălosul de Klontz, bătu-l-ar Dumnezeu să-l bată! Dacă nu era Maxim Surduc... Mare prieten am fost cu tătăl său, fie-i țărâna ușoară! Acum dacă tot și-a invitat profesorii la vânătoare nu puteam să-l fac de rușine, scuipă nervos bătrânul Magas.
– Crezi că eu aș fi mers dacă nu m-ar fi rugat Maxim? oftă Poleancek.
Printre gonaci în afară de Maxim, Iacob și cei doi colegi ai lor mai era și bătrânul Drimuș cu ogarii săi. Drimuș era un gonaci priceput, vânătorii îl plăceau și împărțeau cu el frățește vânatul. ”Fără Drimuș vânătoarea e ca nunta fără lăutar”, glumea deseori Magas.
„Copilul știa că lumea e stăpînită de necuratul, că Aridnîkul cîrmuiește toate; că pădurile sînt pline de duhuri, care-și pasc acolo marha : cerbii, iepurii și căprioarele; că prin păduri lăinicește veselul Ciuhaister , care poftește pe drumeți la joc și sfîșie pe mauce ; că în pădure trăiește glasul securii. Mai sus, pe depărtările nedei sterpe, maucele își încing nesfărșitele lor hore, iar printre steiuri de stînci se ascunde Sotea…”
(Mihail Koțiubinsky – „Umbrele strămoșilor uitați”)
Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără filtru, ca acum 10 ani. Când încă fumam. Cu nesaţ mi-am umplut plămânii. Apoi, am strivit chiştocul între talpa pantofului şi asfaltul fierbinte. Doar ţi-am spus, coborâsem, nu mă mai întrerupe!.
Îmi spuneam că acum e bine, ţigara mi-a ordonat cele câteva gânduri şi mă pregăteam de o altă, scurtă, perioadă de somn liniştit, când… m-a ajuns din urmă. Maşina poliţiei.
Comentarii aleatorii