E târziu.
O sună mereu în ultimul moment, entuziasmat ca în fața unui cadou. O face sigur că ea va fi acolo. Și e. Când l-a refuzat prima dată, a fost șocat. De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea. Trăiesc amândoi pe baza aceluiași sistem care le oferă o culme, pe care nu-și doresc să o atingă, pentru că și-ar pierde rațiunea de a trăi.
Urcă în mașina lui fără să știe exact de ce e acolo, dar e acolo cu totul, fără discrepanțe, fără dependențe lăsate în urmă. Fără urme. Doar ea. Radioul se aude în fundal, sau ea crede că e radioul. Dar nu e. E melodia, coincidența, într-o seară o ascultau în același timp. Au luat-o atunci ca pe un semn, și-au învățat în general să se agațe de orice…
Foamea mă leagă de pământ. Mai păstrez la piept amuleta căzută din mâna unui bătrân pe patul de moarte. Toate legendele Nilului respiră discret, duhul morții a evadat și a luat formă de vultur. Nici o bucată de lemn nu odihnește oase înnegrite de carii.
Într-o amiază călduță de august, eram cinci bărbați la răspîntie și dezbăteam în liniște o problemă de maximă importanță pentru țărănimea română: dacă o să-l găbjească americanii pe Ben Laden. Mi se ceruse părerea și cătam să fac față subiectului conform cu statutul meu de „telectual” cu cablu. Dar n-am apucat să purced la speech-u-mi care – eram convins! – va intra în cartea de aur a satului patern, cînd încep să bată clopotele a mort. Așteptînd să se facă liniște, căci biserica e la doi pași, oamenii își aprind țigările și încep să pufăie liniștiți. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacșiș gras de la rudele mortului și acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
Ce este această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre dacă nu tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem cinematografia şi nici măcar nu îl putem proiecta noi înşine. Suntem doar actori şi spectatori; fii ai unei imaginaţii fără limite ce ne poate urca şi ne poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai mai avea la dispoziţie doar o fărâmă de timp?; ce fragment ai aşeza în proiector? ce fragment ai dori să revezi pentru a-i închipui un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna exista speranţa că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări!
Comentarii aleatorii