Nimeni nu a înţeles ce bolborosea asupritorul deşirat şi costeliv, însă de văzut au văzut cu toţii cum îi ieşeau din gură vipere. Şuierăturile lor ascuţite sunau prelung în urechile lor, iar pe urmă erau traduse în grai omenesc de către învăţătorul din satul vecin.
– Spune că ieri în apropierea aşezării voastre au fost împuşcaţi trei soldaţi. Dacă asta
s-ar fi întâmplat în localitate v-ar fi omorât pe toţi, dar aşa vor să-i spânzure doar pe aceia ai căror fii sunt partizani. Dacă nu îi divulgaţi pe părinţii partizanilor, o să vă ucidă pe toţi.
„Ultima oară când trag zăvorul la poartă. De câte ori nu mă gândeam la posibilitatea ca un accident… Acum sunt hotărât. Îmi lipseşte, ce gând copilăresc, un cor antic menit să dramatizeze situaţia. Sigur, toţi cei din sat şi-ar închipui-o drept motiv pe Alensia. Pe unii, chiar, i-ar gâdila vina ce-o poartă pentru răutăţile lor. Altora, le-ar scăpa, chiar şi-n astfel de situaţie, câte o glumă răutăcioasă.
… Despre tat-su, Ionaș Târleanu avea vești din cele mai proaste. Viliță se apropia de-acuma de 70 de ani și aproape că nu mai putea vorbi. O gheară de fier i se pusese în gât și abia mai putea trage câte un pic de aer în plămâni. L-a adus în Capitală, în ultimul hal, la unul din marii specialiști. Cancerul își făcuse de cap cam prin tot gâtlejul și acum o lua tare, la vale. În mai puțin de un sfert de ceas i-au crestat pe viu gâtul, introducându-i un tub de plastic în trahee. Numai așa a mai putut respira în restul de zile care l-a avut. Banii lui fiu-su, generalul, n-au ajutat la nimic. După un tratament radiologic de câteva săptămâni, care, vorba chiar unui doctor de acolo, ”ajută cât o frecție la un picior de lemn”, Viliță s-a dus în lumea celor drepți.
Ne întâlneam pe maidan, după şcoală, la o miuţă. O atmosferă strânsă cu grebla, prinsă de piciorul copilăriei ca melcul lipit de fântână ne umezea ochii, trăgând după ea câteva visuri absurde, cum ar fi - să ajungi într-o zi la lotul naţional. În după amiaza aceea cerul era buzumenit de nişte nori musculoşi, pe sub pielea lor măslinie alergând şarje electrice, ca nevăstuicile prin întinderea cu clăi de paie de dincolo de izlaz, rămase din anii trecuţi. Aveam ca îndatoriri importante pe langă lecţii, păscutul unor amărâte de oi, capre, vaci, raţe şi unii, chiar scroafa cu purcei.
Doi copii galbeni bat mingea în parcare. Maşinile se feresc la fiecare şut. Doar mîţele ascunse printre roţi tresar şi miaună. La geamuri bătrînii privesc agitaţia, scuipă în sîn, unii înjură. Impasibili, copiii galbeni lovesc mingea şi ţipă cu putere. Doi copii roşii se alătură copiilor galbeni. Babele ies la geamuri, înlocuiesc moşii saturaţi de atmosferă albastră. Babele nu au dinţi, molfăie cuvintele cu greutatea plumbului ce îl purtau în măsele.
Comentarii aleatorii