Foame. Foame ca în iad. Apă. Măcar apă. Nu, nici apă. Apă totuși. Liviu era pe-afară. Nu mai plângea. Flanela nu era așa de groasă, dar nu mai plângea. Uneori îl mai lua Fănel în brațe să tacă. Își lipeau obrajii umezi și reci. Părul netuns le ținea de căciulă. Liviu tăcea când îi simțea respirația caldă și palmele lipite pe spate. Îi trecea neastâmpărul. Înăuntru se lăsa întunericul. Nu-i venea să aprindă lumânarea încă. Pe pervazul casei părăsite, unde locuiau toți trei, în colțul dinspre pat, i se păru că vede o bancnotă. Era numai o bucată de ziar vechi în care învelise niște bomboane acum o săptămână. Nu mai rămăsese niciuna. Se uită la mâinile goale și-i trecu prin minte cum se dădeau toți trei pe derdeluș în picioare, astă iarnă. Le simțea mâinile mici într-ale ei.
În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau așezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme și îngroșată de lipsa slovelor; șase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roșu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, așa cum mi se întîmpla și mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.
– Unde te las? îl întrebă Andrei pe Maxim, când ajunseră în oraș.
– Orinde, unde te oprești și tu! Trebuie să trec pe la o cunoștință, iar pe urmă trec pe la spitalul orășenesc să mă interesez dacă pot face practica la ei.
– Spune-mi unde să te aștept, sau poate te întorci acasă cu trenul?
– Nu, nu mă aștepta! Mă voi întoarce mâine, dacă nu chiar poimâine, am mai multe de rezolvat.
Andrei băgă mâna în chimir de unde scoase câteva bancnote împăturite și îi întinse lui Maxim.
– Ia-i, o să-ți prindă bine!
– Nu trebuie Andrei! – încercă să-l refuze amabil Maxim.
– Ia-i te rog, că eu pentru tine i-am ținut! – spuse aproape rugător Andrei.
– Îți mulțumesc Andrei! Îți mulțumesc foarte mult!
– E, fii pe pace!... – dădu din mână Andrei.
– Ei, atunci la revedere!
Dezvelitoarea vieţii trecuse. Ţintele gândurilor sale erau miezul de oglindă, arhitectura negării şi desfrâul sufletului. Veştmântul tăcerii înspăimântase şi făcea să cadă roua suferinţei în toate corăbiile nostalgiei. Curcubeul misterului acoperea cauzele săriturii în crepuscul. Privi în sus. Viermii văzduhului plecaţi în căutarea prăzii, aruncau penele viitorului. În forfota ideilor, revăzând susurul dimineţilor, se apropie de mulţime aflând despre urâţenia hazardului. Se transformă şi el într-unul din sorbitorii nimicului, stând la coadă pentru a se bălăci în nemaivăzut.
Savastie Alexeevici Karpin avea toate motivele să fie un om fericit. Era unul dintre studenţii eminenţi ai Institutului de Arte Plastice, un portretist desăvârşit. Un om care simţea prin toţi porii degetelor sale lungi ca de pianist valoarea antropomorfică a fiecărei linii ce reprezenta un chip sau un trup pe care urma să-l redefinească pe hârtie. Profesorii îi prevedeau un viitor strălucit, mai ales în pictura de sorginte religioasă, şi, cum în bătrâna Rusie erau la mare căutare în acea vreme pictorii de icoane şi de biserici, bineînţeles că Savastie era hotărât să devină cel mai căutat şi râvnit pictor de biserici din gubernia Tomsk.
Comentarii aleatorii