Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreț. Nu li se relevă nici un adevăr esențial și nu-și cartografiază toată viața într-o expediție fulgerătoare prin memorie. Mai ales când moartea se lasă așteptată, întârzie pe culoare, promite și nu se ține de promisiuni… Pierdut în așternuturi, înjumătățit de boală și de bătrânețe, Ulm simțise de câteva ori adierea rece a morții. Frisonul pornea din piept spre extremități, iar el nu reușea decât să se roage să nu-l prindă cu vezica plină. “Am vezica slabă. Dacă mă scap?” Apoi încercase, într-un efort conștient, să recupereze imagini din trecut pe care să le ia cu el. Nimic. Lucrase douăzeci de ani într-un magazin de sticlărie iar acum avea aceeași senzație ca atunci când trebuia să facă inventarul.
„Ce să fi fost?”, continua să se întrebe Laura. Biserica ortodoxă, cu turlele ei arămii, rămăsese deja de mult timp în urmă. Laura urma de acum, străduţă după străduţă, drumul spre casa veche, cu balconul şi ferestrele înalte, năpădite de iederă, din spatele Pieţei Amzei. Se mai liniştise, oarecum. „Poate ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu m-au lăsat însă gândurile. Lulu nu m-a lăsat. Şi, totuşi, vocea aceea care mă striga întruna „Laura, Laura!”… Să fi fost eu cu gândurile aiurea?”, se întreba femeia, urmând aleea întunecată.
Ceva mai departe, pe mijlocul străzii, fusese săpat un şanţ adânc în diagonală şi bucăţile sparte de pavaj stăteau grămadă pe movilele de pământ de pe margini, amestecate cu aşchii de scândură şi resturi oxidate de ţeavă. Maşina ocoli capătul mai lat al şanţului, împrejmuit cu plasă şi trecu dincolo, urcând pe trotuar, luminând cu farurile asfaltul ciuruit de gropi.
Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»
Dar aducându-şi aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.
– Apăi no, ştiu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug pentru câteva zile
de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lepădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult pe unchiul Fedea, că în alte dăţi aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
– Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
– Ia uită-te numa’ la el unde a mutat lăptăria procletul!...Muta-i-ar Dumnezeu
fălcile de fariseu, îsta-i birău?!... S-o lăudat că face câte-n lună şi stele, ş-o făcut din căcat bici şi se mai laudă că puşcă la capăt, ’tui răgălia mâne-sa de birău, că nu-i bun de nimnica – boscorodea unchiul Fedea cu desagii pe umăr, ducând două ulcioare de lapte la punctul de colectare a laptelui. – Până a fost Ionu a lu’ Căpăstru birău, lăptăria era la ovreul Mendel, iar căcănarul asta trebuia s-o mute la dracu-n praznic to’mai dincolo de râu la bătrâna Borhoie, că-i mătuşă-sa, tun-o dracu şi pe ea s-o tune! Şi încă are coraju’ să-mi spună: «Unchiule Fedea noi suntem oarece neamuri.» Câinele nostru o umblat la căţeaua lor şi iacătă deja suntem de ai noştri!...
Comentarii aleatorii