M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).
Jean-François mă întreabă de Artur crezând că e un amant englez. Îmi vine să râd când o face, căci n-am cuvinte să-i explic cum că, de fapt, Artur a fost un soi de primată care m-a lăsat însărcinată. Familiile noastre s-au dat peste cap să ne însoare, să ne mărite, ce-o fi fost, dar repede, înainte să vuiască satul şi să-i chinuie, să-i ponegrească ani la rândul cum se întâmplă în enclavele acestea degenerate, în care ADN-ul se răsfrânge, se împarte, se-ntâlneşte, aşa că se prăbuşesc toţi psihic ajungând nişte rataţi cu spermatozoizi leneşi. Iar cum rataţii au timp liber, stau şi găsesc motive de arătat degete.
Plutesc pe deasupra caselor scunde, cu acoperișuri plate. Cărămiziu. Galben. Curenți puternici mă atrag, mă împing. Aripile mi se proptesc, puternice, mă întorc, am senzația că mă sufoc, apoi sunt din nou deasupra. Din piept îmi izbucnește un șuier puternic, libertatea ca un șuvoi fierbinte de apă, libertatea ca un vis pe care îl reiei la trezire.
Caut un loc cunoscut, palmierul acela rotund, caraghios, plaja aproape pustie, cu nisip alb, fin, casa de lemn, pierdută sub flamboyantul înflorit. Sunt mult deasupra când o văd, sunt încă departe când mă trezesc, cu obrazul ud, sărat, cu mâinile întinse în cruce pe patul ca de spital.
Unul dintre lucrurile pe care le urăsc ca studentă este că trăznită pe-o secție, la început de an, cei de acolo te tratează de parc-ar trebui să știi tot ce se-ntîmplă. O treabă tîmpită și care probabil ține de orgoliul de localnic, băștinaș care n-are decît să dea lecții afectat. Sigur, așa s-a întîmplat și de data aceasta... Csungy mă privește absent și superior de cum intru pe ușă și îndrăznesc să scot primul cuvînt „Sunt...” „?!?” nu necesită cuvinte adiacente privirea lui spunea „vierme de călcat” (cu „l”, cu „l”). Dar nu s-a exprimat că se pierdea tot farmecul. Abuzului, bineînțeles. Mă prezint de obicei, mai ales cînd vin așa, la gardă, fără șatra de alți neștiutori, colegi.
Deşi indiciile îi persistau prea bine în minte, recunoscu destul de greu casa. Dacă nu ar fi promis că va veni negreşit, ar fi făcut cale întoarsă fără să forţeze poarta. Ar fi strigat de câteva ori, ca pentru sine, şi ar fi coborât dealul cu inima uşoară. Zdrobi sub tălpile pantofilor fructele ca nişte bobe de granat; cădeau dintr-un cireş prea înalt pentru a încerca cineva să i le culeagă. Crengile grele odihneau prieteneşte pe şindrila acoperită de muşchi. Pe alocuri, vălătucii lipsiţi de protecţia spoielii de sineală lăsau vederii lutarul mâncat de cari sau modelul nuielelor de alun.
Comentarii aleatorii