„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta...” citea cu voce răguşită Iancu Lupu dintr-o „Psaltire” cu rame aurite.
Nu ştiu ce m-a apucat, încă de dimineaţă, să trec pe străduţa de pe marginea apei. Să fi fost douăzeci de ani de când n-am mai pus piciorul prin acea parte de sat, devenită între timp stradă a oraşului, deh, ani mulţi de când pustietăţile de acum nu mai sunt animate de sentimentul de viaţă de atunci. De fapt orăşelul acesta s-a născut şi a crescut odată cu noi, cei optezeci, nouăzeci de inşi de acelaşi leat, care am alimentat cu material uman, două clase primare în şcoala din centrul vechi, de dincolo de pod şi două clase primare în şcoala din centrul nou, devenită mai apoi Oraşul Nou, de dincoace de pod.
Din păcate, poetul nostru național Mihai Eminescu n-a fost în stare să-și termine studiile universitare. Cum elanul spre învățătură nu-i prea dădea ghes, a umblat el pe la Viena, pe la Berlin, dar mai mult fleaura, după benchetuială și crailâcuri, așa că n-a făcut mare
brânză în direcția unor studii serioase și aprofundate. Din cauză că era o natură poetică, zic unii. Deh, se poate spune și așa!
Stau amândoi în metrou unul lângă celălalt. Nici măcar nu se ating. Și-a scos o carte din geantă. Ea. Își ține echilibrul cu greu. În spatele ei, ar putea să-i citească peste umăr, dar îl împiedică pielea ei albă, ceafa dezgolită, pata mică, roșiatică ce se întinde până la umeri. Mâna lui care nu se apropie de gâtul ei. Gâtul ei, ceafa albă, pătată. Goală ceafa ei, mâna lui, degetele lui.
Ea citește. Când se eliberează un loc, ea se apropie lent. Sunt atâtea persoane în picioare, un singur loc liber. Iar ea a făcut doar un pas, cu paltonul ei lung, și toți s-au oprit ce caută femeia asta ciudată aici. Dacă ea vrea să se așeze, toți s-au oprit și așteaptă.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Comentarii aleatorii