Coloanele din dreapta se dovediră a fi pădurea de pietre de care se temuse atât, dar pașii îl duceau într-acolo. "Din pădurea aceea încremenită nu te mai poți întoarce" îi spusese cineva, "decât știind formula de lichefiere a pietrei".
"Atunci statuile își vor duce la capăt ultimul gest. Gestul acela neînceput decât în gândul lor de piatră. Ochii lor vor tresări, ele însele vor fi surprinse că tu le aduci izbăvirea. Îți vor depune atunci la picioare lacrimile lor de siliciu."
- Unde e foșnetul de lemn al pădurii?
- Lemnul era visul meu de demult. A ars și-acum e cenușă. El mai trăiește doar în amintirea acelor timpuri, visând că se va mistui din nou cu flacără vie.
Era acolo înfricoșat, dar pe lespedea aceea din grădina fantasmelor spera să afle în sfârșit răspunsul.
… pe cealaltă la sprânceană . Înlănțuitul se întoarse spre adunare . Buimac de somn, privi fără urmă de surprindere încăperea . Era prea târziu; altă clipă nu putea fi câștigată . Mânat din spate de Jintaru, care plătise și schimbase vorbe de rămas bun cu patronul, ieși cu inima strânsă de previziunea unei ultime revederi în aburul ploii .
Ce-și putea dori, copil fiind, decât un fluier cu care să stăpânească lumea. Avusese un nai dar, i se păruse prea complicat să dea, suflând în el, viață sunetelor. Trilurile unui astfel de fluier erau grăite slab fără să poată fi auzite de sufletul său pătimaș .
înaintam prin această iarbă înaltă și totul se petrecea intens aveam viziunea unui culoar verde nesfârșit. unghiile galbene scormonind pământul în căutarea unui somn demult apus sângerau și mici cârtițe mă trăgeau înspre marginile timpului ca o gogoașă primordială gata să explodeze. căram o umbră îndoielnică, grunjoasă, mereu nemulțumită de graba trupului cerând un pas mai ritmic către o oază. prea oarbe degetele nu dibuiau calea mai strâmtă cu fiecare pas si roțile huruitoare ale unui zgomot persistent îmi scobeau sacadat podeaua timpanelor. uscăciunea ca un aparat dentar prost montat îmi zgâria continuu limba si numai cuvântul „apă” injecta dureri insistente în membranele flasce ale gândurilor odată rostit.
Între multele nătângii ce puteau exista pe la mijlocul anilor `50, cu siguranță una îi scotea din minți pe toți recruții patriei. Zăceau prin cazărmi mai bine de trei ani, timp în care tamajori bețivi și colonei semianlfabeți le făceau zile fripte, într-o contradicție totală cu cele deprinse din traiul civil, indiferent că erau plugari săraci ori lucrători prin fabricile care începeau să-și dea binișor drumul de-acum după război.
Se spune că în anii premergători perioadelor caracterizate de nenorociri și războaie, numărul nou-născuților băieți îl întrece cu mult pe cel al fetelor. Asta doar în teorie, pentru că în practică Maria lui Trică Diaconu adusese pe lume, doar din `39 până prin `45, nici mai mult nici mai puțin decât șapte fete. Lica era cea mai mare. De frumușele, nu încape vorbă, una mai ocheșică decât cealaltă. Acu` las` că nici Maria și Trică nu erau tocmai urâții satului. Fetele se ajutau una pe alta și creșteau repede. Mulțumită lui Dumnezeu, toate erau sănătoase, chiar dacă, ce-i drept e drept, trăiau destul de sărăcuț. Dealtminteri Trică nici nu se mai supăra când, de la o vreme, cam des, auzea de la unul și de la altul că i se spune Calicul lui Diaconu.
Comentarii aleatorii