Vânzătoarea de pantofi întârzia. Poate ăsta era motivul pentru care ploaia anunţată la radio nu-şi făcea simţită prezenţa, doar norii răzleţi croşetau un joc de lumini şi umbre spre mulţimea din târg. Deasupra canalului, roteau pescăruşi gălăgioşi în aşteptarea bucăţilor de pâine aruncate de pescari drept nadă pentru obleţi.
Sunetul apei care curgea pe burlan nu-l lasa sa doarmă. Îi dădea o stare de melancolie care-i curma somnul. Se încruntă, strânge din ochi și se înfășoară în pătură până la cap...mai pune și o pernă peste urechea stângă. Poate așa o să adoarmă. Zumzăitul aparatului de aer condiționat pus pe încălzire îi dădea starea de toropeală și liniște de care avea nevoie, iar în curând încep să se amalgameze realitatea cu visul. Adoarme.
Îl trezește o picătură de transpirație care-i curgea pe spate, face ochii mari cât cepele și sare din pat nervos. Încă o noapte de insomnie! Afara ploua calm, burlanul încă se aude plăcut iar lumina de la veioză dadea un ton roșiatic-plăcut camerei.
Îmi recunoşteam chipul în oglindă. Ridurile de pe frunte, urmele loviturilor, ochii înroşiţi, dar eram captiv înapoia barierei de carne şi oase, incapabil să reacţionez conform cu gesturile mele, cu mâinile care mă plesneau peste ochi, luau apa şi o aruncau pe obraji şi pe frunte, curăţau rănile şi frecau buzele, urcau şi se depărtau de-o parte şi de alta a capului, puzderie de bobiţe de apă sărind din firele de păr, apoi închideau robinetul şi se lăsau pe chiuveta înnegrită de rapăn. Multă vreme nici nu s-au clintit de acolo; încleştate şi roşii; cu vene proeminente şi noduroase, cu unghiile albite, curăţate de rahat.
- Sigur, cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în străinătate, să audieze cursuri, să aibă acces la cărţile pe care nu le-a găsit în ţară.
- Sigur? Am pufnit. Vedeam cum se crispează şi am realizat cât de mult ţine la el.
- Uite, ar putea merge cu unul dintre noi.
- Ar fi de preferat să nu meargă în Germania.
În dimineața acelei multașteptate zile de sâmbătă, când urmau să sosească musafirii din Cluj, trenulețul care aparținea Căilor Ferate Forestiere, mai bine spus mocănița nu circula pe ruta Ocna Șugătag – Sighetu Marmației – Coștiui, astfel că Maxim împreună cu fratele său Andrei înhămară iapa și porniră spre Sighet cu căruța.
Când se apropiau de oraș, pe lângă ei trecură în goană două trăsuri.
Prima era condusă de însuși Petru Klontz, lângă care stătea fiul său Iacob, iar pe a doua, împrumutată pentru aceast eveniment de la notarul Cicea, o conducea Dumitru Iufurko, care de ani buni îl slujea credincios pe Klontz.
– Uite cu ce mărțoagă se duce mămăligarul să-și întâmpine musafirii! Ha-ha-ha!... râse cu furie Petru Clontz, în loc de ”bună dimineața!”.
Comentarii aleatorii