Grigore al lui Petrache Carsu stătea să facă 45 de ani și (încă) nu fusese însurat vreodată. În copilărie pățise o poveste care avea să-l marcheze pentru tot restul vieții. Băiețaș de șapte-opt anișori, când era, tată-su, Petrache, a ținut morțiș – pentru că îl iubea ca pe ochii din cap - să-l urce în tractorul ce-i ara ogorul, așa, “ca să se tragă și el”. Și cum voia ca pământul său să fie arat până în buza râpei ce-i mărginea grădina, a insistat la Valer al lui Mutu din Costești să mai tragă o brazdă. Gândea că aceasta înseamnă încă doi saci buni de păpușoi la toamnă. N-a făcut câțiva metri tractoristul nostru, că namila fieroasă se și prăbuși în râpa pe fundul căreia curgea un firișor de apă.
Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»
Dar aducându-şi aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.
– Apăi no, ştiu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug pentru câteva zile
de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lepădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult pe unchiul Fedea, că în alte dăţi aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
– Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
-Stai, calmează-te! Uite ia de-aici si bea (un pahar mutat dintr-o mână în cealaltă). Respiră adânc! Ia pune matale pastila asta pe limbă... Ha! Simți? Parcă ar sfârâi... Se topește plasticul ăla sau ce dumnezeu e! Bea, nu te uita la mine (las oglinda).
Ce să fac și eu? Am căzut în genunchi în mijlocul casei și îmi plâng viii și morții…
-Hai să te bărbieresc. Ți-a crescut o barbă demnă de Pissarro! Dă-o naibii de treabă! Așa obișnuiești să ieși în oraș? Spumă ai?
(arăt spre raftul de sus, unde sunt amestecate de-a valma haine, parfumuri, creme)
-Aparat de ras?
(repet gestul)
-Acu tre’ s-o faci mătăluță, că eu n-am cum!
(potrivesc apa, înmoi obrajii, îi clăbucesc, baloane strălucitoare se ating de chiuvetă, se sparg, poc, se strâng unele în altele, ca între buzele Evei...)
S-a trezit obosit. Întreaga-i noapte fusese o zvârcolire chinuitoare, obositoare, un zbucium dureros între vise ciudate amestecate cu frânturi de realitate în care personajul viitoarei sale nuvele, abia creionat se revolta împotriva lui şi striga:
(pune-ţi o dorinţă ca şi atunci când mănânci ceva Nou!)
Dacă ar fi să dau bani la câţi cerşetori îmi ies în drumul spre casă, aş deveni eu însămi una dintre aceştia. Ai zice că e un nesfârşit presărat cu florile răului, cu tânguieli, cu handicapuri, cu renegaţi. Uneori, mă împiedic. Tot trupul mi se cutremură, alerg spre găsirea echilibrului, trecătorii se uită miraţi sau, mai degrabă, contrariaţi la mine, nimeni nu încearcă să-mi sară în ajutor. Continuu să gonesc împinsă parcă de amărăciune. Respir greu, sacadat, hainele mă strangulează.
Comentarii aleatorii