Trezit ca ars în acea zi de sâmbătă, când primele raze ale soarelui ocolesc cu grijă frunzele copacului din dreptul apartamentului, îţi dau pleoapele la o parte, apoi îţi înfig adânc degete luminoase în ochi, priveşti lung pe fereastră către un peisaj monoton, de garaje şi maşini în timp ce îţi spui uite ce vreme frumoasă, face a plajă, încerci s-o trezeşti pe Adina, care nu dă nici cele mai mici
Luni dimineață, 8:30. În general mă trezesc la 8 ca să am timp să-mi beau cafeaua și să fac un duș. La 8 mă linge câinele pe tălpi, azi nu m-a lins nimeni și deja îmi beau cafeaua în mașină. M-am sculat din pat și am sărit direct în periuța de dinți. M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit din casă cu ceașca de cafea în mână. Dacă nu prind nici un ambuteiaj, probabil că o să întârzii maximum 5 minute. Cafeaua e tare.
Orașul e gol, nu e nimeni pe străzi, mi s-a părut ciudat abia la a cincea gură de cafea care m-a trezit de-a binelea. Circul singur pe șosele. Drumul până la serviciu a fost ușor și am ajuns cu 10 minute înainte de 9. N-am văzut nici un om și e luni dimineață.
Stau în cadă şi-mi reazem capul de faianţa rece. Apa e călie dar gândul unei pneumonii nu mă mai sperie. Pe la cinci trebuie să vină Alina; de o săptămână, de când mi-a confirmat şi cel de-al treilea medic că am cancer, în fiecare zi îmi aduce prăjituri; muribunzii sunt privilegiaţii societăţii.
dupa cină ai să aduci cafeaua și biscuiții de vanilie
ai să pui lemnele de corabie pe foc și vom citi
din arborele familiei tale.
o sa mă tragi de barbă gonind realul și vrăjitoarele
ce trăiesc în candelabrele coridorului ca să
dispară țipând țipete ascuțite în albastrul înecat
al ochilor tăi mirați.
o să rupem frunzele ce țâșnesc muguri din noi,
încolăcite ghirlande ce prind rădăcini în ridurile mele .
o sa îți ofer un păharel de cinabru venețian, o sa-l bei
în tăcere ca o rugăciune la o frescă pictată de Alejandro
după un pariu terminat cu o bătaie pentru dragostea lui Aglié.
ai să îmi arăți patru monograme găsite în prăfuita
scotocire a atelierului lui Alejandro, broderii fine
ce țeseau casele nobile pe pernele de damasc
Mari, grei, alunecând încet printre moleculele de aer, fulgii de zăpadă îi atingeau fața imobilă pe măsură ce înainta pe podul ușor înzăpezit. Nu se gândea la nimic. De fapt de aia se afla acolo… ca să nu gândească. Cu capul ușor ridicat înspre cer, se oprește din mers, închide ochii și atinge cu mâna dreaptă balustrada rece ca gheața pipăind ușor fiecare fulg de zăpadă. Când ajunge cu suprafața degetolor la metalul rece începe să perceapă sunetul apei care curgea sub el și cum distinct se auzeau bucățile de gheață lovindu-se între ele. Zăbovește așa câteva minute, timp în care își golește mintea de orice imagine, culoare, sentiment sau gând răzleț…
Când coboară fața și deschide ochii, își dă seama cât de mult a înaintat, aproape până în mijlocul podului pustiu de mașini.
Comentarii aleatorii