Se uita în oglindă de foarte aproape şi plângea. Lacrimile se scurgeau peste porii ce ochiului extrem de critic îi păreau cratere. Nasul îi era lucios şi plin de puncte negre. Se apucă să le stoarcă cu furie, până începu să-i pulseze. În ce hal am ajuns! Cât de neglijentă sunt! Ce privire severă am! Tinereţea sa îşi pierduse stelele, vitalitatea sănătoasă,plusul- aripile de care ai nevoie să te ridici deasupra lucrurilor ca să le vezi mai bine, din unghiul vulturului. Acum mai vedea doar din unghiul furnicii. Cuibărită în terminaţiile nervoase, deprimarea, produs al răutăţii lumii în care trăia, încerca să închidă obloanele cu forţa, dar nu reuşea, din contră pupilele mai rău se măreau absorbind mai multă lumină. Vă urăsc pe toate! Muriţi mă, muriţi!
Ar fi putut atunci să i se schimbe destinul? Se întreba Ana gândindu-se la călătoria ei la Viena cu expoxiţia de pictură. Fusese o şansă ratată, aşa cum ratase ea totul în viaţă sau, şi ratarea era ceva determinat în destin?
Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori...
Eu nu cânt. Oamenii însă mă aud cântând. În special copiii. Umblu străin prin oraș. Caut priviri. În noaptea aceasta a plouat, blocurile, casele, mașinile, trotuarele, copacii murdari s-au micșorat, s-au înnegrit. Dimineața am dat nas în nas cu o privire verde-albăstruie, îmbrăcată cu un palton roșu. Roșu! Mă fascinează culoarea asta. Mâinile mele nu-s niciodată roșii. Spun unii copii că am gura roșie, dar eu nu știu. Am găsit odată un creion colorat în buzunarul de la haină, probabil ca mi-l strecurase o fetiță căreia îi povestisem despre acele de brad. L-am ținut cu teamă în mână, am întors buzunarul apoi pe dos: nu se murdărise. Apoi mi-a venit o idee și, cu sete, am apropiat vârful creionului de pantalonul alb și-am tras. Nimic. Vârful roșu nu lăsa nici o urmă.
Comentarii aleatorii