III.
În tren, oamenii comunicau din priviri. În cazul în care aveai mai mult de mers, puteai să-ți faci o mulțime de cunoștinte noi. Era și un lucru util pentru că cei care ajung la serviciu la ora 10.00 sunt angajați importanți, cu privilegii. Cu mici Iude sau excepții…
El chiar se reîntâlnise încântat cu două persoane pe care le cunoscuse cu o zi în urmă. Era sigur că sunt amici și că stau în aceeași zonă. Cam atât putea spune dar era destul având în vedere că se priviseră doar două zile.
Seara de iarnă aluneca încet către văi, ca un fluviu întunecat și greu, rostogolindu-se în cascade de pe crestele cenușii ale munților. Mai erau două zile până la Crăciun. Gerul mușca cu poftă din mormanele de zăpadă ce înconjurau pereții de bârne ai casei. Vitele fuseseră deja băgate în grajd, mulse iar laptele turnat în bidoane. Din odaie, printr-un ochi de geam, bărbatul privea, printre florile de gheață, la primele stele ale nopții. Singurătatea îi fusese un prieten bun în ultima vreme, mai ales de când, după moartea tatălui, se întorsese să locuiască în vechea casă părintească împreună cu mama sa. Era o casă mare, frumoasă, cu etaj, construită în stilul tradițional huțul, cu tavan de bârne, covoare de lână și perechi de coarne de cerb pe pereți.
Mergea. La fel ca în fiecare zi, printre blocuri. Căldura stătută îl învăluia tot mai mult cu fiecare zi cu cît se îndepărta de vacanța de primăvară. Cartierul era liniștit. Mirosea a praf, a asfalt încins și a vegetație de maidan. Uneori un iz de ciulama sau pește prăjit amintea că e mijlocul zilei. Un vînt călduț, îmbibat cu polen, îl lovea în față din cînd în cînd. Simpla lui senzație îl facea să simtă începutul durerii de cap. I se spusese că e sinuzită. Dar el știa că nu e. Era ceva legat de vîntul acela. Alteori căldura mirosea a mortăciune sau a sulf. Sau a Dunăre.
În zilele care au urmat m-am recules cu greu. Gândurile îmi reveneau mecanic, redundant, la întâlnirea de mai sus. Mi-era dificil să mă aşez la masa de scris; iar când reuşeam asta, faţă în faţă cu foaia albă, nu făceam altceva decât să ne minţim, eu şi hârtia, reciproc.
A doua săptămână abia am reuşit să însăilez câteva gânduri. Cuvintele se adunau greu, chinuite, trase de păr, ca şi cum ar fi fost gândite într-o limbă străină. Nu reuşeam încă să fiu natural. Scriam, rupeam foile de hârtie, apoi reluam. Sisific, banal. Deja mă apăsa gândul că trebuia să mă vad cu Silvia şi nu aveam nimic gata. Îmi venea să-i propun o amânare... Situaţie jenantă, dar mai onorabilă decât aceea de a mă prezenta cu mâna goală.
În dimineața aceea își spusese că trebuie să facă, în sfârșit, ceva, dar nu știa dacă e, într-adevăr, necesar sau poate să mai aștepte. De câteva zile se gândea la asta și nu se putea hotărî. Se plimba gânditor prin grădină, era primăvară și florile explodaseră în pomi, o maree de alb, dar el avea senzația ciudată a cuiva care a mâncat o plantă căreia trebuia, de fapt, să-i respire parfumul.
Undeva greșise și nu știa unde anume, ezita între alternative la fel de neclare, întrebându-se dacă, la urma urmei, acestea nu duceau la același rezultat.
Comentarii aleatorii