n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Ticuța se apleacă asupra lui Adam plimbându-și pletele peste fața lui. Acesta inspiră adânc și-o strânge mai aproape de-o parte și de alta a lui, începând să se unduiască în ritmul ei pe banca rece. Ticuța își plătea datoriile examenului de oase pe care-l trecuse cu brio iar el savura momentul din plin, cu pleoapele închise. Ticuța îl privește cum respiră sacadat. Nu e prima dată când se urcă în brațele cuiva pe o bancă în parc. De fiecare dată fețele lor o făceau să creadă că să fii femeie e un act divin. Trebuie să fii femeie, trebuie să săruți, trebuie să dezmierzi și să faci chiar mai mult. De-asta avea sâni, de-aia încă-i erau tari. Se apropie de el, de ce și-ar nega situația, de ce și-ar nega genetica. E femeie, asta n-are nimic cu codurile morale.
Ușa se închise și dincolo de ea rămaseră norii alungând oamenii, străzile așteptând încinse, frunzele îmbrățișând crengile presimțind vijelie.
Interiorul îl copleși. Zidurile se căptușeau unele pe altele, în culori inventate. Plăti și începu să urce înspre acoperiș. Undeva, o ușă îi era interzisă. Zâmbi. I se părea chiar normal, o astfel de casă trebuia să aibă nu una, ci sute de uși tabu, ca și cum toate poveștile din lume ar fi poposit aici în cele din urmă și-ar fi uitat să mai plece. Mâna pe clanță, bineînțeles că-i descuiată, dincolo nu se deschise un hău nu năvăliră monștri, doar un glas izbucni dinspre toate ferestrele deodată: Estas el cartero?
De greu, cum să vă zic, e greu, dar prin sat, bani de băutură oamenii mai găsesc. Cei mai ”tari” sunt restructurații, cu salarii compensatorii, întorși la vatră. Dar și cei care, rămași fără serviciu, și-au vândut “blocul” din oraș. Ei mai fac cinste și celor doar cu pensii sau ajutoare sociale, primite o dată pe lună. Tot la două-trei zile, privatizatul aduce marfă. Mai cu seamă, tărie la sticlă. Ieftină și proastă. Oameni la care nu te-ai fi putut gândi îi poți vedea aici la flecărit. Și niciodată pe uscat. Alături de Mechea, Racliș, Prună, Chivercă ori Bodoagă, vine și “Generalul” Rișculesei. Șomer de la armată, cam pe la patrușcinci de ani, a fost lumina ochilor Mariei lui Rișcu. De mic a strălucit la învățătură. La toate obiectele.
...dar am găsit-o mai târziu în foaier, ascunsă printre costumele dispuse radial în jurul unei fântâni rustice, a cărei cumpănă se alungea spre cupola de sticlă. Era una dintre rochiile în formă de clopot, lipite de ghizdul circular, care se întrebau ascuțit cât de adânc este puțul. O doamnă în etate se apropiase de ea și ciripea, cu voce răgușită, despre eșec.
M-am întors din călcâie și m-am îndreptat spre fumoar. La intrare, din boturile căscate ale unor laioli de marmură, țâșneau două coloane unite deasupra în arcadă.
Comentarii aleatorii