Cãlugãrul Sofronie bate toaca, la Mãnãstire. Începe rar, abia auzit, ca o prevestire. Ritmul și intensitatea cresc pe nesimțite (printre sunete se cerne amurgul). Rar, blând întâi. Apoi, crescendo. Ca sã devinã , încet, încet, sãlbaticã, insuportabilã aceastã creștere. Ca o pedeapsã. Ca o pedeapsã inexorabilã….Mângâiere apoi când ritmul și intensitatea descresc iar nuanțat. Nuanțându-se cu pauzele și intensitatea Liniștii. Nuanțe de Liniște…Nuanțe de Luminã Neagrã. Nuanțe ale unui incendiu în care Negrul izbucnește și se stinge. Se stinge și izbucnește. Se potențeazã Spațiul și Timpul. Spațiu și Timp se actualizeazã. Încremenește Timpul și aleargã Spațiul. Încremenește Spațiul și aleargã Timpul. Încremenește, o clipã, Albul și aleargã, atunci, Negrul.
Trăia din nou acea senzaţie stranie, a limitei dintre vis şi realitate; când nu ştii precis unde eşti şi nu vrei să te trezeşti, vrei să vezi ce urmează, şi-ţi desfăşori meandrele visului după propriile ţi gânduri şi dorinţe. Acel vis că zboară… cel mai plăcut şi plin de sens, plutind deasupra străzilor, a copacilor, a oamenilor, clădiri şi parcuri, strecurându-se printre firele stâlpilor. Ca o frunză şi ca un vultur. Zbura peste toţi şi le arăta că numai el putea face asta. Pe deasupra lor, spre mirarea şi surpriza celor care-l priveau.
A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băiețel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu știa, cu excepția tatălui său, pe care băiețelul, în fiecare seară, îl întreba:
- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi folosește ceea ce mă înveți, dacă oamenii nu mă vor socoti deștept niciodată?
Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în același chip; asemeni unui val ocolind cu duioșie un castel de nisip…
Băiețelul creștea în tăcere, dar, cu cât își îmbogățea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la ușa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:
- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învățat?
Roşu intermitent. Lăsă maşina pe liber şi se apropie încet de barieră, fără să atingă frâna. Opri motorul şi închise radioul, să audă mai bine sunetul inconfundabil. Întoarse capul spre ea. Ştia unde erau. Aşteptase clipa asta; ceva inevitabil ca o pilulă amară pe care o înghiţi cât mai repede, pentru a-i simţi cât mai puţin din gust. Acum, ar fi trebuit să discute despre accident, dar cearta de la hotel îi priva de posibilitatea de a-şi împărtăşi impresiile. Ea se ştia privită, dar îl evita. Se ghemuise pe banchetă cu genunchii sprijiniţi de spătarul lui şi părul răvăşit peste geanta de sub cap. Se temu s-o privească insistent. Îşi făcu de lucru căutând în torpedou un lucru inexistent. Geana de lumină căpătase accente fumurii; aburul nopţii plutea leneş, ca după ploaie.
Noiembrie. Pe dosul cuvintelor scrie cu negru că nu-mi mai sunt. Un străin trece uneori prin oraș și vindecă arborii. Scoate sticluțe colorate pe care le privește în soare și le duce apoi atent la ureche. Mâneci largi alintă aerul care geme. Când scrii nu ai mâini. Pe dosul cuvintelor zice cu negru că cei fără mâini pot să pipăie lucrurile cu pleoapa întoarsă.
În mijlocul orașului crește un turn și suntem mândri de asta. E orologiul nostru cu păuni; când țipă lung știm că e ora exactă, dar tot nu ne pasă. Lucește. Sub lună parcă ar fi orașul licorn, din coama lui femeile țesând draperii la ferestre.
Comentarii aleatorii